sábado, 2 de septiembre de 2017

Până una alta

 





Până una alta, până când poporul român va ajunge să se înţeleagă cu guvernul; până când guvernul va ajunge să înţeleagă cu statul şi până când statul va ajunge să se înţeleagă cu ţara, nu cred că vom ajunge unde dorim. Pentru că toate lucrurile vin de se leagă şi nimic un va  funcţiona bine şi de adevăratelea.
Există multe punţi obligatorii între aceste entităţi, şi unele au sens unic; de unde şi zicala circumstanţială „până treci malul”. Circumstanţială, pentru că  dincolo de mal, indiferent cu cine te-ai făcut frate, nu te mai interesează decât drumul propriu.
Guvernul actual şi-a făcut prea mulţi fraţi şi nu poate să se despartă de toţi şi dintr-odată. Unii sunt puternici şi-l pot scufunda la mijlocul râului. Alţii aşteaptă să-i vadă mersul ca să-i pună piedică. Unii sunt vistiernicii. Numiţi astfel când erau oameni cinstiţi. Acum sunt guvernatori, directori, bancheri, etc., fiinţe care n-au bani, dar pot face orice cu banii tuturora.  Alţii – până se vor găsi alţii, că e mare nevoie de alţii – sunt politicienii, care-şi spun clasă politică pentru a se deosebi de clasa muncitoare şi păturile de mijloc, mai multe ca oricând, nu în funcţie de ce ştiu, ci cu ceea ce se ocupă.
Partea urâtă a poveştii e că politicienii sunt cei mai numeroşi, aproape infiniţi. Pentru că oricine care face politică se crede politician. Şi nu-i chiar aşa. Politică pot face şi eu, dar nu vreau; şi dumneata, dacă doreşti. Politică se face peste tot, pe şanţul şoselei, în programele de televiziune, jos, pe malul Dâmboviţei, în Parlament şi sus, pe dealul Cotrocenilor, la Preşedinţie, unde se adună toate drumurile. Vine un drum şi pleacă patru, câte unul pentru fiecare punct cardinal. Important e să şti azimutul – căci fostul marinar numai asta ştie - şi să te aşezi în punctul acela, cât mai departe de bunul simţ. Pentru că în politică – politica din zilele noastre -  trebuie să înveţi să te fereşti de principii şi de morală; mai periculoase decât gropile, şanţurile şi capcanele vânătorilor.
Nu cred, în condiţiile crizei financiare de azi, care macină peste tot, în toată lumea, mai ales grâul altora, că există posibilitatea ca personajele poveştii noastre să ajungă să se înţeleagă între ele. Pentru că toate, dar absolut toate, chiar şi cele nenumite, trebuie să se înţeleagă mai întâi cu poporul. Fără de care nu există nici guvern, nici stat, nici parlament, nici preşedinţie. Bineînţeles, nici ţară. Lucrul cel mai important dintre toate, adică exact ce se încearcă să nu mai fie şi în mare parte s-a şi reuşit. Încă puţin şi vom rămâne fără nici un mal, ceea ce înseamnă că nu va mai fi nevoie de nici o punte.

Ne mai rămân, totuşi – niciodată nu trebuie să ne pierdem speranţa -, ne mai rămân miracolele. Întregi sau pe jumătate. Un miracol întreg, de exemplu, ar fi fost ca guvernul să ridice salariile, pensiile, ajutorul de şomaj si ajutoarele sociale şi, în acelaşi timp, să coboare preţurile, impozitele şi taxele de orice natură. Şi nu a făcut asta, prin ultimele hotărâri coborând tot ce trebuia să urce şi lăsând să urce tot ce trebuia să coboare; păstrându-şi astfel puntea către stat – entitate făcută din multe altele, deci divizibilă – şi rămânând fără nici o punte către popor, singura entitate indivizibilă, divizată, după hotărâri, cu o ploaie nouă de taxe şi impuneri. Gesturi de naufragiat.
Recunosc, în situaţia dată, miracolul întreg nu se mai putea îndeplini. Nimeni n-a mai reuşit lucrul acesta. Dar se putea recurge la un miracol pe jumătate: să lase câştigurile aşa cum sunt – pentru că sunt cele mai joase din toată Europa – şi să dea mai jos unele preţuri şi unele obligaţii fiscale,  multe dintre ele absolut nefireşti. Nu spun să le coboare pe toate – sunt atent la sensuri -, spun unele, şi ştiu bine ce spun. Şi mai ştiu că la stabilirea acestei jumătăţi de miracol trebuia să fie prezent şi statul prin reprezentantul său direct, adică preşedintele ţării. Pentru că domnia sa răspunde de independenţa şi suveranitatea acesteia. Şi tot excelenţei sale îi revin prin Constituţie câteva obligaţii exclusive, între care, în cazul de faţă, stoparea fenomenele care uzurpă bunul mers al ţării, înţelegându-se de la bun început că ţara trebuie sa meargă bine.
Nu am aflat în conţinutul hotărârilor de acum nici o picătură de morală şi nici o umbră de bun simţ. Numai politică proastă. Proastă de două ori. Odată, pentru că vine din izvoarele noastre lovite de secetă artificială prelungită. A doua oară, pentru că vine de la alţii care, loviţi de aceiaşi suferinţă, umblă după apa altora, în toate părţile.
Din cauza acestora, guvernul n-a fost în măsură să împlinească nici măcar o jumătate de miracol. Şi-ar fi tăiat punţile pe care circulă de ani de zile; s-a dus la vecini ori de câte ori a rămas fără pâine şi s-a întors cu grâul gata măcinat; pe datorie, întotdeauna la termen fix. Pentru că şi cel care-ţi dă făina ştie când are nevoie să i-o dai înapoi împreună cu uiumul, prestabilit şi acceptat. Ca să nu batem câmpii, traducem: e vorba de bani împrumutaţi şi dobânda acestora. Plus penalizările...
De punţile acestea nimeni nu se mai poate lipsi. Dintr-un motiv sau altul, nimeni nu mai depinde de sine însuşi şi, deci, nici noi nu mai putem face nimic fără alţii. Ceea ce nu înseamnă să nu facem ce putem şi dorim să facem, lăsându-i pe alţii să facă tot ce vor, acasă la noi. Pentru că s-ar putea să rămânem fără casă. Toţi cei care trăiesc azi în stradă – din ce în ce mai mulţi -, nu mai au casă. Dar până ieri au avut.

            Dacă nu am aflat în hotărârile de acum ale guvernului nici o picătură de morală şi nici o umbră de bun simţ, am văzut şi continui să văd cu ochiul liber o lipsă totală de sinceritate şi tot pe atâta secretism. Păcate mari, ca primele două. Şi nu cred, indiferent de pregătirea şi capacitatea sa intelectuală şi politică, nu cred că guvernul actual nu ştie de ce au secat izvoarele avuţiei naţionale. Nu cred că nu cunoaşte vinovaţii şi cum, când şi cu ajutorul cui, au săvârşit această faptă.
            Eu nu sunt guvernul, nu am pregătirea nici ambiţia să rezolv ceea ce nici el nu poate rezolva. Pot, ca simplu cetăţean, cu dreptul la liberă exprimare, să-mi spun opinia. Şi, ca să coborâm la concret şi practic, mă opresc asupra unui singur capitol din multele răvăşite de ultimele hotărâri. Astfel, sunt sigur că guvernul ştie mai bine decât ştiu eu că pensionarii nu sunt plătiţi pentru ceea ce fac acum, ci pentru ceea ce au făcut înainte. Pensia nu-i decât o restituire parţială a valorii muncii lor de zeci de ani de zile. O dobândă modestă a acestei valori-capital, tezaur care rămâne pentru totdeauna la stat.
            Iată nesinceritatea şi, lângă ea, secretismul: guvernul ia de unde n-a pus nimic, timp în care foarte mulţi au pensii nedrept de mari, astronomice în raport cu cele mai mici. Valoarea punctului de pensie este un artificiu contabil necesar, dar imbecil în clipa când se strecoară în el politica. Toate guvernele, europene şi nu numai, se confruntă cu această problemă socială gravă, agravată de curba demografică, pulverizată – pretutindeni lumea e mai bătrână decât altădată -, agravată a doua oară de economia reală şi piaţa muncii, care în ultima vreme nu mai produce decât şomaj. Socoteala – aritmetică elementară – că un salariat de azi acoperă cu valoarea muncii sale, să zicem, un pensionar şi un şomer, e un calcul la fel de artificial şi de nedrept, cât timp valoarea muncii salariatului e şi ea artificială, grevată de tot felul de factori, mai ales politici. Şi mai grav e că, oricât ar fi de exact, calculul e numai un diagnostic. Nu şi un tratament.
            Nici unul din guvernele, europene şi nu numai, nu a reuşit, în condiţiile de azi, să găsească o soluţie bună (nu ideală), dar nici unul, absolut nici unul, n-a recurs la un tratament contraindicat, precum guvernul român, salvând boala, dar nu şi pacientul.
            Din nefericire, calculele ultime s-au făcut în funcţie de cine ţipă mai tare. Şi sunt calcule fals-adevărate. Este adevărat că avem în jur de un milion de şomeri. S-a numărat bine şi atâţia sunt, la vedere. Dar e fals, pe de o parte, pentru că un şomer român nu-i tot una cu un şomer din altă parte. Pentru că, în conţinutul său, şomajul e deosebit, vine din profesii şi sectoare diferite şi poate dura mai mult sau mai puţin. Şi e fals, pe de altă parte, pentru că ignoră, desconsideră şi îşi bate joc de şomerii noştri nevăzuţi.

            Nu-i o observaţie inutilă. Cele câteva, cel puţin 3 milioane de români, care nu mai trăiesc, nu mai locuiesc şi nu mai muncesc în ţară, sunt şomerii noştri nevăzuţi, un produs tragic al guvernelor postdecembriste, fericite că au scăpat de ei. Fericite odată, pentru că nu au mai avut nici un fel de obligaţie faţă de ei. Fericite a doua oară, pentru că, atât cât au putut să aducă acasă, ponderea lor la constituirea PIB-ului urcă până la 7 la sută – dacă ştiu eu bine –, în vreme ce 34 la sută din acest PIB – dacă ştie bine guvernul – se află ìn mâinile milionarilor, imensa lor majoritate produsul Corupţiei – majestăţile se scriu cu majusculă –, care bântuie peste tot, nu prin subterane – pe acolo circulă numai munca la negru, comerţul negru şi traficul de toate culorile -, ci la vedere, fără ruşine şi fără sediu ministerial. Pentru că face economie şi îşi are sediul în toate ministerele, spre ruşinea Guvernului şi neruşinarea Justiţiei.
            Pe Tabelul Naţional General, instrument care poate înlocui Anuarul Statistic de altădată, alături de Majestăţile numite şi nenumite, trebuie să figureze neapărat şomerii noştri nevăzuţi. Chiar dacă nu se vor mai întoarce acasă niciodată. Şi vă asigur că, în necunoscuta lor mare majoritate, nu se vor mai întoarce. Nici prin descendenţi...
            Nu merg, deocamdată, mai departe. Nu am, am spus, pretenţia să rezolv eu ceea ce nu poate rezolva guvernul. Şi nu e nimeni obligat să fie de acord cu opinia mea. Nu mă supăr nici dacă va fi – şi va fi – apreciată drept o părere proastă şi inoportună. Toate instituţiile statului sunt ticsite cu salariaţi pentru cele mai neaşteptate funcţii, plătiţi împărăteşte din banul public. Ca să nu mai vorbim de cei ce ne dau sfaturi care le folosesc numai lor. Acei minunaţi „consilieri” aduşi din afară – mai ales la Preşedinţie -, precum i-am avut, cândva, pe cei sovietici.  Plătiţi şi aceştia tot din banul public.
            Există - o susţin cu certitudine – domenii economice care vor fi lovite rău de buzduganul ultimelor hotărâri. Şi există, altele sau aceleaşi, precum agricultura, industria uşoară sau silvicultura, care, cu puţină bună (şi nu rea) credinţă, ar putea însemna un miracol pe trei sferturi pentru redresarea noastră economică şi financiară.
            E timpul ca, măcar acum, politicienii să-mi contrazică opinia despre ei şi să coboare în stradă, umăr lângă umăr, încercând să îndrepte ceea ce se mai poate îndrepta. Şi nu cred că e bine să complicăm lucrurile până nu mai ştim cum să le rezolvăm. Mai cu seamă când sunt foarte simple şi le poate înţelege până şi domnul Emil Boc: criza financiară globală, deci şi a noastră, n-a venit peste noapte, absolut singură. Întâi se adună norii, apoi vine ploaia, fulgeră şi trăsneşte, dar ai timp să te adăposteşti, să-ţi faci rost de umbrelă şi să nu stai degeaba până trece furtuna.

Ori, în cazul nostru, de foarte mulţi ani, în toate domeniile muncii – resurse, mijloace, mână de lucru, etc. -, socotindu-se că avem să dăm şi la alţii, iar acoperişurile mai rezistă, nu ne-am mai îndeletnicit decât cu politica şi sărbătorile electorale.
Financiară în cele din urmă, criza a fost mai întâi economică. Iar economia – ca să înţeleagă şi personajele poveştii noastre – se conduce după principiul simplu, stabilit de înţelepciunea zicalei ştiută de toţi: de unde nu pui, nu poţi să iei. Ştiută dar nerespectată: s-a luat, s-a luat mult şi repede, şi nu s-a pus decât foarte puţin, prost şi la întâmplare (nişte petece), ignorându-se clasa muncitoare pentru a face loc clasei politice, care a luat cel mai mult, devenind ceea ce se vede: o castă pestriţă de neisprăviţi agresivi, care au isprăvit ţara, punând în loc Sărăcia şi Corupţia.
După douăzeci de ani de libertate şi democraţie – se scrie şi se publică peste tot în lume – România e a doua cea mai săracă ţară din UE şi cea mai coruptă dintre toate, conform tuturor baremelor. Scrie şi se publică peste tot, numai la noi se scrie şi se publică orice altceva. Ca şi când am trăi într-o altă ţară.
Că mulţi din indicii baremelor care ne măsoară suferinţa, sunt nişte tâmpenii plătite tot din banul public (comunitar) şi nu sunt valabile nici pentru ţările cele mai sărace din Lumea a Treia, nu are importanţă. Nu, Lumea a Treia n-a dispărut, dar e ocupată să ajute fostele metropole, care au avut grijă, le-au recunoscut independenţa, dar şi-au păstrat privilegiile politice şi resursele naturale.
Nu sunt surprins,  citind, ascultând şi văzând ce scriu şi publică mijloacele mass-media de la noi: bârfe gratuite, denunţuri false, acuzaţii neverificate, scandaluri neconsumate, urgii pământeşti şi catastrofe cosmice, posibile sau virtuale, totul într-un limbaj, până şi acesta, lipsit de gramatică, de morală şi de bun simţ.
Acum, că se apropie mineriada din iunie 1990, sunt pline peste tot cu ce a fost, n-a fost sau ar fi putut să fie, repetând-o aievea sau pregătind alta. Apoi vine fotbalul, vin concediile, toamna, strugurii...
Un lucru urât pe care l-am observat după catastrofa hotărârilor guvernamentale, e că aceste mijloace mas-media, croite pe manechinele politicienilor de azi, au găsit soluţia crizei în demiterea guvernului. M-am cutremurat, ascultându-l şi văzându-l pe unul dintre „formatorii de opinie”, comunicând demisia ireală a primului ministru: „aşa ştiu eu, deşi pot să mă-nşel.” Astfel a bâguit fostul (in)formator de opinie din presa comunistă de alaltăieri, uşurând somnul oamenilor cu cea mai nefericită soluţie, în vreme ce înnoitorii de opinie descriu pupitrul de navă cosmică al closetelor din Japonia.

În schimb, nici unii, nici ceilalţi n-au văzut ceea ce a văzut toată lumea: comunicarea ultimelor hotărâri guvernamentale s-a făcut pe două căi paralele şi simultane, atât de primul ministru, cât şi de preşedinte, cu aceiaşi lipsă de sinceritate şi acelaşi secretism. Sunt multe taine urâte în conţinutul acestor hotărâri şi ar trebui spuse, pentru că oamenii înţeleg şi sunt în măsură şi în stare să ierte greşelile altora.
Nu era nevoie ca două voci să transmită una şi aceiaşi nenorocire. Oricum, îngăduiască-mi-se să spun că preşedintele nu avea de ce să comunice acest lucru, după cum nu are voie să meargă la posturile de televiziune private (nu privatizate) ca să spună bancuri despre persoana sa (şi Dumnezeu). Competenţele acestea nu-i sunt conferite de Constituţie.
Dar când apa plată e mai scumpă decât berea, când vinul e mai ieftin decât strugurii, când brânza e mai scumpă decât carnea de porc, când carnea de pui e mai ieftină decât ciupercile, când merele şi nucile noastre sunt mai scumpe decât portocalele şi nucile de cocos, atunci da, e dator, prin aceiaşi Constituţie, are obligaţia exclusivă să meargă în piaţă şi să paralizeze mafiile mixte din piaţa liberă şi comerţul privat.
Îi mulţumesc bunului anonim (de regulă, anonimii nu au această însuşire) care mi-a trimis preţurile exacte la aceste produse şi multe altele, la fel de alarmante. Tot domnia sa îşi încheie lista dezastrelor cu această menţiune: „La noi, oamenii neinstruiţi sunt mai „scumpi” decât oamenii valoroşi, care, pentru a supravieţui, se „vând” ieftin...Îi mulţumesc şi-l recompensez: mai există o categorie de oameni. Cei inteligenţi. Inteligenţi nu prin ceea ce gândesc, ci prin ceea ce îţi dau de gândit.
27 Mai, 2010
------------------------------------------------
Notă : Las cititorului libertatea de a aprecia singur diferenţa dintre realitatea anului 2010 şi cea de acum.
R. Fereastra lui Darie- 2017

Zidurile Vavilonului





Nu am vorbit până acum despre acest lucru. Şi nici acum nu voi povesti tot ce s-a întâmplat după aceea. Căci s-au întâmplat multe, toate urâte. Începând cu „privatizarea” ziarului de stat Adevărul, la exact o săptămână după primirea mesajului de pulbere şi cupru şi terminând cu ceea ce simt şi nu simt că sunt, în clipa de faţă: un „fugit” din ţară pentru unii, un „emigrant” pentru alţii, un „exilat” pentru ceilalţi, un „dispărut”, pentru cei ce  rămân după aceştia. Sau un „mort” pentru cei ce au rămas scufundaţi în haznaua lui Dumitru Tinu.
Nu sunt nimic din toate astea, deşi înclin să recunosc jumătate din condiţia ultimă, atât de dorită de cei din hazna: există, şi nu de acum, practica asasinatului moral. Adică scoaterea cuiva în afara vieţii civile, defăimarea pe la toate colţurile, închiderea tuturor drumurilor, privarea de hrană şi spirit. Cultivarea îndelungă şi permanentă a acestei condiţii, de preferinţă cu mijloace colective, precum anonimatul turmei.

ZIDURILE VAVILONULUI
Lângă apa Vavilonului



Nu-mi recunosc nici una din celelalte presupuse condiţii cu care sunt etichetat. E drept, am tras perdelele casei, am închis uşa, mi-am luat cuvintele şi ce-mi mai rămânea din timp şi m-am mutat într-o altă geografie, unde, spiritual, m-am simţit întotdeauna aproape ca în geografia de acasă. Aproape, adică lângă tot departele. Pentru că atunci când cineva pleacă departe de ţara în care s-a născut, nu poate pleca de tot şi în întregime. Mai ales când e obligat să plece, împins în afara frontierelor de berbecii nervoşi ai josniciei umane, e cu neputinţă să plece de tot: se mută alături şi trăieşte în Patrie. Ţara e tranzitivă, prezent în mişcare conjugat haotic de cei care, guvernând-o, îi desfigurează involuntar viitorul. În schimb, Patria e intranzitivă, prezent care se conjugă singur, eternizându-se în trecutul frumos al ţării, guvernat de istorie şi de memoria oamenilor. Păstrând cu Ţara un teritoriu comun şi indivizibil: limba care se învaţă şi învaţă să-şi recunoască sângele care se moşteneşte. Obiceiurile, cântecele, tradiţiile, credinţa, pădurile care nu mai există, apele care s-au scurs în marea indeterminată a timpului.
Ţara e mărginită în spaţiu. Patria e nemărginită în timp. În Ţară se suferă şi se vieţuieşte. În Patrie se îndură şi se supravieţuieşte. Patria se întâlneşte cu Ţara în timp, teritoriul ei fundamental. Ţara se întâlneşte cu Patria în spaţiu, atunci când spaţiul ei este ameninţat, intrând în momentele de răscruce istorică. Momente când frontierele se suprapun, făcând ca locul şi ora să se îmbrăţişeze, devenind un tot, cronospaţiu, cum spune Blaga. Spune, nu spunea. Pentru că Blaga e prezent eternizat. Ca toţi sfinţii sufletului românesc.

***

Nu ştiam, pe atunci, că drama dezrădăcinaţilor din Ţară e sfâşiere continuă în Patrie. Drama transplantării în aer străin a elementelor constitutive: limba şi sufletul. Substanţele fundamentale cu care lucrează poetul. Spui grădină sau apă, dar nu te plimbi prin grădina ta şi nu bei apa de acasă, spui tulpină, floare, lumină, dar nu sunt cele de sub cerul naşterii tale. Poţi locui într-un cântec de pasăre, dar numai dacă e prima pasăre pe care ai auzit-o cântând.
Cântecul mierlei e cântecul casei mele de acasă, pentru că numai ea ştie să are pământul, să pună frunza în arbori, flori şi miresme de primăvară în sufletul oamenilor. Casa de acasă, pe care mi-o aduc în casa unde scriu Varlaam şi Dosoftei: la apa Vavilonului – jelim în ţara Domnului – acolo şezum şi plânsam…Mi-o aduc cronicarii din cele două ţări ale ţării. Mi-o aduce Golescu, rătăcitorul. Mi-o aduce Neagoe Vodă Basarab: că eu am fost pribeag şi de aceea vă spui că este traiu şi hrana de nevoie pribegia. Mi-o aduce, după decenii suferite în afara ţării, Cantemir: Văd frumuseţile şi podoaba ta ca iarba şi ca floarea ierbii; bucuriile tale – în mânele tâlharilor şi în dintele moliilor; desfătările tale – pulbere şi fum…
Din această casă de acasă nu mă poate da afară nici un glonţ. Nici toate gloanţele din lume. Nici gloanţele invizibile, cele care dor cel mai mult, pentru că te lasă în viaţă, dar te simţi mort. Exact cum spuneau copiii din Lancrăm, fără să ştie că spuneau cel mai frumos adevăr absolut: „Cum e când eşti mort? – Păi e ca şi când ai fi viu, dar nu-ţi dai seama.”

(Fragment dintr-un material în lucru)

© Fereastra lui Darie - 2017

miércoles, 16 de agosto de 2017

Federico García Lorca








Poetul la New York




 ÎNTOARCERE IN ORAŞ
                New York
    (Oficină şi denunţ)

Sub tabla înmulţirii —
o picătură de sânge de raţă ;
sub tabla împărţirii —
o picătură de sânge de marinar ;
sub tabla adunării — un râu de sânge cald.
Un râu care curge cântând
prin dormitoarele cartierelor mărginaşe,
argint, ciment şi briză,
sub zorii-nşelători de la New York.
Există munţii. Ştiu.
Şi ochelarii pentru-nţelepciune.
Ştiu. Dar am venit să văd cerul.
Am venit să văd sângele-ntunecat.
Sângele care poartă maşinile spre cataracte
şi sufletul spre limba cobrei.
în fiecare zi, la New York, se ucid
patru milioane de raţe,
cinci milioane de porci,
două mii de porumbei pentru pofta muribunzilor,
un milion de vaci,
un milion de berbeci
şi două milioane de cocoşi
care părăsesc cerul făcut bucăţele.
Dar e mai bine să suspini ascuţind cuţitul
sau ucigând câinii
în halucinante vânători
decât să rezişti dimineaţa
nesfârşitelor trenuri de lapte,
nesfârşitelor trenuri de sânge
şi trenurilor cu trandafiri încătuşaţi
pentru negustorii de parfumuri.
Raţele şi porumbeii,
porcii şi berbecii
îşi lasă picăturile de sânge
sub tabla înmulţirii,
şi îngrozitoarele mugete ale vacilor înjunghiate
umplu cu durere valea
în care Hudsonul se îmbată cu uleiuri arse.


Denunţ întreaga lume
care ignoră cealaltă jumătate,
jumătatea care nu poate fi răscumpărată,
cea care îşi ridică munţii de ciment,
sub care palpită inimile animalelor ce se uită
şi sub care ne vom prăbuşi cu toţii
în ultima sărbătoare a tarodurilor.
Vă scuip în faţă.
Cealaltă jumătate mă ascultă,
dormind, urinând, zburând,
în puritatea ei,
asemeni copiilor pe la porţi,
cei care caută cu beţişoare fragile
găurile în care ruginesc elitrele insectelor.
Nu. Nu este infernul. E strada.
Nu. Nu este moartea. E magazinul de fructe.
Există o lume de fluvii sfărmate
şi distanţe de necuprins,
în laba acestei pisici
schilodită de un automobil,
iar eu aud cântecul teniei
în inima multor fetiţe.
Rugină, fermenţi, pământ înfricoşat.
Pământ, tu însuţi în plutire
prin cifrele oficinei.
Ce să fac ? Să organizez peisajul ?
Să ordonez iubirile care devin fotografii ?
Care devin bucăţi de lemn şi cheaguri ?
San Ignacio de Loyola
a ucis numai un iepure
şi buzele lui gem şi acum
prin turnurile bisericilor.
Nu, nu, nu, nu ! Eu denunţ !
Denunţ conspiraţia
acestor oficine pustii
care nu vindecă agonia,
care distrug calendarul pădurilor,
şi mă ofer să fiu mâncat
de vacile înjunghiate,
când mugetele lor umplu valea, o sfâşie,
iar Hudsonul se îmbată cu uleiuri arse.



          DOUĂ ODE

Strigăt către Roma
(Din turnul edificiului Crysler Building)

Cartiere rănite uşor
cu fine spade de-argint,
nori zgâriaţi de-o mână de coral,
având pe dos o alună de flăcări,
peşti de arsenic ca nişte rechini,
rechini ca nişte lacrimi,
spre a orbi mulţimea,
trandafiri ce rănesc
şi ace instalate în vinele cu sânge,
lumi potrivnice şi iubiri acoperite cu viermi
vor cădea peste tine. Vor cădea
peste marea cupolă
unsă cu ulei de limbile militare,
sub care urinează un om
peste un porumbel strălucitor,
scuipând praf de cărbune,
înconjurat de mii de clopoţei.

Pentru că nu mai există cine
să împartă pâinea şi vinul,
nici să sădească iarbă în gura morţilor,
nici cine să deschidă umbrelele de in
sub care să te poţi odihni,
nici cine să plângă rănile elefanţilor.
Nu există decât un milion de fierari
care forjează cătuşe
pentru copiii ce se vor naşte.
Nu există decât un milion de tâmplari


care geluiesc coşciuge fără cruci.
Nu există decât o mulţime de plânsete
care-şi desface hainele aşteptând glonţul.
Omul care dispreţuieşte porumbelul
trebuie să vorbească,
trebuie să strige, dezbrăcat, sub coloane,
să-şi facă o injecţie ca să aibă lepră
şi să plângă un plâns atât de teribil,
încât să dizolve inelele şi telefoanele de diamant.
Dar omul îmbrăcat în alb ignoră misterul spicului,.
ignoră geamătul femeii care naşte,
îl ignoră pe Cristos, cel care încă
mai poate să dea apă,
ignoră faptul că banul arde sărutul minunii 
şi dă sângele mielului să-l soarbă 
idiotul cioc al fazanului.
Învăţătorii arată copiilor
o miraculoasă lumină ce vine din munţi;
dar ceea ce-ajunge până la ei e doar o hazna
din care ţipă întunecatele nimfe-ale mâniei.
învăţătorii le-arată cu devoţiune
imensele cupole afumate ;
dar printre statui nu există iubire,
nu există iubire sub ochii de sticlă definitivă.
Iubirea trăieşte în carnea sfâşiată de sete,
în coliba scundă care luptă cu inundaţiile ;
iubirea trăieşte în gropile
în care se sfâşie şerpii foamei,
în trista mare legănând
cadavrele albe ale pescăruşilor,
în obscurul sărut înţepător de sub perini.
Dar bătrânul cu mâini strălucitoare
va spune : Iubire, iubire, iubire,
aclamat de milioane de muribunzi :
va spune : iubire, iubire, iubire,
sub brocartu-nfiorat de mângâieri;
va spune : Pace, pace, pace,
sub scrâşnetul cuţitelor şi pepenii de dinamită ; 
va spune : Iubire, iubire, iubire,
până ce buzele i se vor face de-argint.
Intre timp, între timp, ah, între timp,
negrii care scot scuipătoarele la aer,
băieţii care tremură sub teroarea palidă a dictatorilor,
femeile înecate în uleiuri minerale,
mulţimile ciocanului, viorii sau norilor,
vor trebui să strige,
chiar de li se vor lipi creierii pe ziduri,
vor trebui să strige în faţa cupolelor,
vor trebui să strige înnebunite de flăcări,
vor trebui să strige înnebunite de zăpezi,
vor trebui să strige cu capetele pline de murdărie,
vor trebui să strige asemeni
tuturor nopţilor împreunate,
vor trebui să strige cu glas atât de tare,
până când vor tremura oraşele ca nişte fetiţe,
surpând închisorile de ulei şi muzica,
pentru că vrem pâinea noastră cea de toate zilele,
floarea de arin şi veşnica mângâiere însângerată,
pentru că vrem să se facă voia Pământului
care-şi dăruieşte fructele tuturor.


Viznar- Măslinul unde a fost asasinat Lorca. 19 august 1936

ODA PENTRU WALT WHITMAN

Pe East River şi Bronx,
flăcăii cântau învăţându-şi mijlocul
cu roata, uleiul, pielea şi ciocanul.
Nouăzeci de mii de mineri scoteau argint din pietre
şi copii desenau scări şi perspective.
Dar nici unul nu dormea,
nici unul nu vroia să fie râu,
nici unul nu iubea frunzele late,
nici unul nu îndrăgea limba albastră a ţărmurilor. 
Pe East River şi Queensborough,
flăcăii luptau cu industria,
evreii vindeau faunei rîului
trandafirul circumciziei
şi ceru-şi vărsa peste poduri şi acoperişuri
turmele de bizoni minate de vânturi.
Dar nici unul nu se oprea,
nici unul nu vroia să fie nor,
nici unul nu căuta ferigile,
nici roata galbenă a tamburinei.
Când va răsări luna,
scripeţii se vor roti să răstoarne cerul;
o frontieră de ace va înconjura memoria
iar sicriele se vor da celor ce nu lucrează.

New York de noroi,
New York de sârmă ghimpată şi moarte.
Ce înger porţi ascuns în obraji ?  
Ce glas perfect va spune adevărul griului ?
Şi cine teribilul vis al anecdotelor tale pătate ?
Nici măcar o clipă, bătrânule frumos, Walt Whitman,
nu a trecut fără să-ţi văd barba plină de fluturi,
nici umerii tăi de pânză roşi de lună,
nici coapsele tale de Apolo virginal,
nici glasul tău ca o coloană de cenuşă ;
bătrânule frumos ca negura,
gemând asemeni păsării
cu sexul străpuns de ace,
duşman al satirilor,
duşman al viţei de vie,
amant al trupurilor sub pânză groasă.
Nici o singură clipă, frumuseţe virilă,
ce-n munţii negri, printre reclame şi trenuri,
visai să fii un râu, să dormi ca un râu,
cu acel prieten care-ţi lăsa în suflet
o mică durere necunoscută de neştiutor leopard.
Nici o singură clipă, Adam al sângelui, mascul,
om doar pe mare, bătrânule frumos, Walt Whitman,
pentru că pe terase,
adunaţi prin baruri,
ieşind ca nişte ciorchini de prin canale,
tremurând între picioarele şoferilor,
ori rotindu-se pe platforme de-absint,
sodomiţii, Walt Whitman, te visau.
Acesta de asemeni. De asemeni ! Se desfrânau
în barba ta luminoasă şi castă,
blonzii din nord, negrii nisipurilor,
mulţimile de ţipete şi gesturi,
asemeni pisicilor şi şerpilor,
sodomiţii, Walt Whitman, sodomiţii,
înmuiaţi de lacrimi, carne de nutreţ,
cizmă sau muşcătură a îmblânzitorilor de fiare.
Acesta de asemeni ! De asemeni ! Degetele întinse
arată ţărmul visului tău,
când prietenul tău mănâncă mărul
cu o uşoară savoare de benzină,
şi soarele cântă prin buricele
copiilor ce se joacă sub poduri.
Dar tu nu căutai ochii sfâşiaţi,
nici mlaştinile fierbinţi în care se-neacă pruncii,
nici scuipatul îngheţat,
nici curbele rănite ca nişte bureţi de broaşte  
ce-i duc pe sodomiţi prin maşini şi terase,
în timp ce-i biciuie luna prin colţurile groazei.
Tu căutai un trup ca un râu,
taur şi vis să-mpreune roata cu alga,
tatăl agoniei tale, camelia morţii tale,
care să geamă în ecuatorul tău de flacără-ascunsă.
Pentru că-i drept ca omul să nu-şi caute desfătarea  
în pădurea de sânge a dimineţii de mâine.
Cerul are ţărmuri pe care poţi să eviţi viaţa
şi există trupuri care nu trebuie să se repete în zori.

Agonie, agonie, vis, ferment şi vis.
Aceasta-i lumea, prietene, agonie, agonie.
Morţii se descompun sub ceasurile oraşelor,
războiul trece cu un milion de şoareci cenuşii,
bogaţii oferă amantelor lor
mici muribunzi iluminaţi,
iar viaţa nu-i nobilă, nici bună, nici sacră.
  Dacă vrea, omu-şi poate stăpâni dorinţa
prin vâna de coral sau trupul celest.  
Mâine iubirile vor fi stânci şi Timpul   
o briză adormită care vine prin ramuri.
De asta nu ridic glasul meu, 
bătrânule Walt Whitman, 
împotriva băiatului care scrie
numele fetei pe perina sa,
nici contra celui ce se îmbracă 
asemeni logodnicei
în obscuritatea garderobei,
nici împotriva singuraticilor de prin cazinouri,
sorbind cu scârbă apa prostituţiei,
nici împotriva bărbaţilor cu ochii verzi,
cei care-şi iubesc bărbaţii arzându-şi buzele în tăcere.
Dar îl ridic împotriva voastră, 
sodomiţi din oraşe,
cu carne otrăvită şi gândire murdară, 
mame de lut, árpii, duşmani fără vis ai Iubirii, 
cea care împarte cununi de bucurie.
Împotriva voastră, mereu, cei ce daţi flăcăilor
picături de moarte murdară cu amar venin.
împotriva voastră, mereu,
Faeries din Nordamerica,
Pájaros din Havana,
Jotos din Mexic,
Sarasas din Cádiz,
Apios din Sevilla,
Floras din Alicante,
Adelaidas din Portugalia.
Sodomiţi din întreaga lume, 
asasini ai porumbeilor ! 
Sclavi ai femeii, 
căţele ale cântăreţilor lor, 
desfăşuraţi prin pieţe ca o febră de evantaie, 
ori surprinşi în nemişcate peisaje de cucută.


 
Placa memorială instalată lângă măslin  
Nu există salvare ! Moartea
ţâşneşte din ochii voştri,
strângând flori cenuşii pe ţărmuri noroioase.
Nu există salvare ! Aveţi grijă !
Cei înşelaţi, purii,
clasicii, înfieraţii, plângăreţii
vă închid porţile bacanalelor.
Iar tu, frumosule Walt Whitman,
dormi pe ţărmurile Hudsonului,
cu barba către pol şi braţele deschise.
Argilă moale sau zăpadă, cheamă glasul tău
prietenii care-ţi acopăr gazela trupului.
Dormi. Nimic nu rămâne.
Un dans de ziduri cutremură câmpiile
şi America se scufundă sub maşini şi bocete.
Aş vrea ca aerul puternic
din cea mai adâncă noapte
să şteargă florile şi literele
sub care dormi,
iar un copil negru 
să anunţe albilor de aur sosirea împărăţiei spicului.
.....................................................
R. Fereastra lui Darie - 2017