viernes, 4 de octubre de 2013



 Eminescu

O constatare deloc optimistă: în timp ce traducătorii poeziei eminesciene s-au împuţinat, detractorii poetului au sporit. Cei dintâi, în măsura în care au fost şi poeţi - chiar dacă n-au scris poezie - au reuşit să-l înscrie pe Eminescu între valorile poetice universale; următorii, încă de la începutul secolului trecut, i-au pus la îndoială talentul şi originalitatea, chestionându-i sursele inspiraţiei, limba şi vocabularul, universul liric şi filozofic, subiectele şi obiectele poetice. Exact ceea ce exegeza critică i-a admirat dintotdeauna, recunoscându-l nu doar ca deschizător de drumuri, ci ca întemeietor al unei orientări noi în poezia noastră - fără negarea predecesorilor -, în măsură să-i sporească temele, conceptele, categoriile estetice, etc. Un suflu nou, revoluţionar, însoţit de o gândire politică personală, un patriotism venind din timpuri mai puţin cunoscute, deschis spre lumina unui viitor în care credea. Un romantic, ultimul mare romantic - s-a spus şi se repetă - din Europa secolului al XIX-lea.
Din păcate, cu rare excepţii, demersurile criticii şi istoriei noastre literare n-au fost urmate de lucrări asemănătoare dincolo de fruntariile limbii române. Interpreţii străini ai operei sale s-au întâlnit la fiecare pas cu dificultăţi pe care nu le-au putut depăşi, venind din toate părţile, nu neapărat din stăpânirea insuficientă a limbii – unii nu o stăpâneau deloc -, ci, mai cu seamă, din nestăpânirea materiei poetice, culeasă de poet din toate orizonturile şi hotarele timpului. De la Zalmoxis la Ştefan cel Mare; din Tracia până în India, cum observa Amita Bhöse (Eminescu şi India, 1978), convinsă ca dacii au coborât din Himalaia, pentru ca Rosa del Conte, cea mai autorizată voce străină, să-l considere „un astro sgorgato dalle profundità dei cieli d’Oriente e testimonianza d’una civilità giovane e nova, ma radicata in un passato di antica cultura e di severa tradizione.” (Eminescu o dell’Assoluto, 1961)
Obsedat de geneza poporului român (George Călinescu), poetul a mers la izvoarele formării lui, asimilându-i mitologia, istoria, folclorul, legendele, erosul, etc., transportând totul în opera proprie, transfigurându-l în acord cu sensibilitatea sa, construind un discurs liric etern, sincronizat cu marea literatură a epocii şi devenind, astfel, un contemporan al tuturor timpurilor (Romul Munteanu), creator al unei lumi de mare vastitate în spaţiu şi timp, dând poeziei române o dimensiune nouă (Tudor Vianu), evidentă în ceea ce priveşte limbajul, arta poetică în general, armonia, ritmurile, rima, metafora. O reînnoire a esteticii, a conceptelor morale şi filozofice. O altă trăire a naturii
– martora ocrotitoare a iubirii -, vestejind simpla peisagistică, integrând-o eului liric. Şi mai presus de orice, un cult neabătut al limbii, ale cărei valori stilistice cultivate de el            vor marca definitiv evoluţia poeziei române.
            Nimeni, până la Eminescu, n-a fost mai fascinat de lumina sonoră a cuvintelor noastre şi nimeni nu le-a supus unor încercări continui de gramatică şi prozodie, stăruind să le pătrundă taina alcătuirii lor. Mâhnit de opiniile unor filologi, „constructori de teorii pe care le sug între patru pereţi din degetul mic”, apărători ai  purităţii limbii, cei care „au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbilor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţălesul lor primitiv.” Convins de zădărnicia „autorilor ardeleni”, poetul le opune credinţa sa: „Ramură mutată în pământ departe de tulpina părintească (sublinierea noastră), limba românească s-a nutrit în mediul ei nou, prefăcând nutrimentul în organe specifice ale sale şi rămâind limbă romanică, precum un Engles rămâne Engles, chiar dacă s-a nutri din copilărie numai cu grâu cumpărat din Valea Dunării.”
            În fond, Eminescu şi autorii ardeleni doreau unul şi acelaşi lucru. Mai puţin puritatea limbii, promovată cu obstinaţie de către aceştia şi dezavuată de poet cu argumente clare şi definitive. Faptul că nu-i numeşte, se explică prin aceea că, în astfel de texte, obişnuia să trateze temele în discuţie şi nu persoanele, displăcându-i polemica. Cu atât mai mult în acest caz, având o mare admiraţie pentru personalităţi precum August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, Alex. Papiu Ilarian sau Simion Bărnuţiu; figuri de seamă ai culturii române şi mari patrioţi, apărători ai drepturilor şi libertăţii neamului. Participanţi activi, câteşipatru, în Revoluţia din 1848. Nume la care trebuie să-i amintim, între alţi transilvănenei, pe George Bariţiu, Aron Pumnu, Ion C. Massimu, Andrei Mureşanu, Eftimie Murgu – slujitori ai cauzei paşoptiste şi neobosiţi apărători ai latinităţii şi purităţii limbii române.
            Continuatori, în mare măsură, ai Şcolii ardelene, ei nu puteau să nu fie de partea revoluţiei, regăsindu-şi în aspiraţiile acesteia propriile revendicări istorico-politice şi socio-culturale. Nu puteau, pentru a-şi face cunoscute proiectele şi opera lor, să nu caute să aibă o comunicare mai fluidă cu „românii de peste munţi”, în speţă, cu instituţiile şi societăţile culturale din Muntenia şi Moldova.
            Nu întâmplător, ìntre 1845 şi 1848, marele erudit, filolog şi istoric, August Treboniu Laurian se afla la Bucureşti, redactând, împreună cu Nicolae Bălcescu, revista lunară Magazin istoric pentru Dacia. Tot împreună, în 1846, publică volumul Cronicarii
ţării
            In fapt, autorii ardeleni – Petru Maior, Samuel Micu, Gheorghe Şincai, etc. doreau unul şi acelaşi lucru, mai puţin silnicia limbii. Prin programul anticipat în Petiţia Valahilor din Transilvania – Supplex Libellum Valachorum -, Şcoala Ardeleană milita pentru „emanciparea spirituală şi politică a românilor transilvăneni şi de peste munţi”, introducerea grafiei latine, afirmarea sentimentului naţional şi unităţii neamului, precum şi pentru libertatea comunicării culturii noastre cu Occidentul. Astfel, prin operele autorilor ardeleni, publicate la Viena şi Buda, Transilvania – starea de veghe a spiritualităţii noastre – se întorcea la izvoare, la originile poporului român, reîntregind „imperiul” latin cu geografia umană din nordul şi sudul Dunării. Se refăcea, în acest mod, ceea ce fusese desfăcut

            Intuitiv – o intuiţie îndatorată lecturii timpurii ale primelor scrieri în limba română şi, în mod deosebit poeziei populare – Eminescu şi-a dat seama că un cuvânt semnifică mai mult decât exprimă prin simpla sa rostire, ajungând să înţeleagă ceea ce un alt rând de filologi aveau să înţeleagă mult mai târziu. „Limba nu e numai un servitor al gândirii – va susţine Sextil Puşcariu -, ci şi un stăpân al ei”, explicându-se imediat: „Dacă e adevărat că omul vorbeşte cum cugetă, nu e mai puţin adevărat că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintaşii lui. Dacă trecutul influenţează limba, limba e în stare să ne lămurească asupra trecutului unei naţiuni, mai ales pentru epocile îndepărtate, pentru care lipsesc documentele istorice. Acesta e cazul mai ales la noi.” (Capitolul Limbă şi naţiune, în Limba română, 1940).
            Sextil Puşcariu nu spunea o noutate, dar o spune cu mai multă aplicaţie, din teritoriul pur al filologiei, pe când Tiktin sau Gaster nu se sfiau să-şi mărturisească admiraţia faţă de poet.         

jueves, 3 de octubre de 2013



                                                                       
 Scrisori fără adresă
Până una alta





Până una alta, până când poporul român va ajunge să se înţeleagă cu guvernul; până când guvernul va ajunge să înţeleagă cu statul şi până când statul va ajunge să se înţeleagă cu ţara, nu cred că vom ajunge unde dorim. Pentru că toate lucrurile vin de se leagă şi nimic un va  funcţiona bine şi de adevăratelea.

Există multe punţi obligatorii între aceste entităţi, şi unele au sens unic; de unde şi zicala circumstanţială „până treci malul”. Circumstanţială, pentru că  dincolo de mal, indiferent cu cine te-ai făcut frate, nu te mai interesează decât drumul propriu.

Guvernul actual şi-a făcut prea mulţi fraţi şi nu poate să se despartă de toţi şi dintr-odată. Unii sunt puternici şi-l pot scufunda la mijlocul râului. Alţii aşteaptă să-i vadă mersul ca să-i pună piedică. Unii sunt vistiernicii. Numiţi astfel când erau oameni cinstiţi. Acum sunt guvernatori, directori, bancheri, etc., fiinţe care n-au bani, dar pot face orice cu banii tuturora.  Alţii – până se vor găsi alţii, că e mare nevoie de alţii – sunt politicienii, care-şi spun clasă politică pentru a se deosebi de clasa muncitoare şi păturile de mijloc, mai multe ca oricând, nu în funcţie de ce ştiu, ci cu ceea ce se ocupă.

Partea urâtă a poveştii e că politicienii sunt cei mai numeroşi, aproape infiniţi. Pentru că oricine care face politică se crede politician. Şi nu-i chiar aşa. Politică pot face şi eu, dar nu vreau; şi dumneata, dacă doreşti. Politică se face peste tot, pe şanţul şoselei, în programele de televiziune, jos, pe malul Dâmboviţei, în Parlament şi sus, pe dealul Cotrocenilor, la Preşedinţie, unde vin toate drumurile. Vine un drum şi pleacă patru, câte unul pentru fiecare punct cardinal. Important e să cunoşti azimutul – căci fostul marinar numai asta ştie - şi să te aşezi în punctul acela, cât mai departe de bunul simţ. Pentru că în politică – politica din zilele noastre -  trebuie să înveţi să te fereşti de principii şi de morală; mai periculoase decât gropile, şanţurile şi capcanele vânătorilor.

Nu cred, în condiţiile crizei financiare de azi, care macină peste tot, în toată lumea, mai ales grâul altora, că există posibilitatea ca personajele poveştii noastre să ajungă să se înţeleagă între ele. Pentru că toate, dar absolut toate, chiar şi cele nenumite, trebuie să se înţeleagă mai întâi cu poporul. Fără de care nu există nici guvern, nici stat, nici parlament, nici preşedinţie. Bineînţeles, nici ţară. Lucrul cel mai important dintre toate, adică exact ce se încearcă să nu mai fie şi în mare parte s-a şi reuşit. Încă puţin şi vom rămâne fără nici un mal, ceea ce înseamnă că nu va mai fi nevoie de nici o punte.

2

Ne mai rămân, totuşi – niciodată nu trebuie să ne pierdem speranţa -, ne mai rămân miracolele. Întregi sau pe jumătate. Un miracol întreg, de exemplu, ar fi fost ca guvernul să ridice salariile, pensiile, ajutorul de şomaj si ajutoarele sociale şi, în acelaşi timp, să coboare preţurile, impozitele şi taxele de orice natură. Şi nu a făcut asta, prin ultimele hotărâri coborând tot ce trebuia să urce şi lăsând să urce tot ce trebuia să coboare; păstrându-şi astfel puntea către stat – entitate făcută din multe altele, deci divizibilă – şi rămânând fără nici o punte către popor, singura entitate indivizibilă, divizată, după hotărâri, cu o ploaie nouă de taxe şi impuneri. Gesturi de naufragiat.

Recunosc, în situaţia dată, miracolul întreg nu se mai putea îndeplini. Nimeni n-a mai reuşit lucrul acesta. Dar se putea recurge la un miracol pe jumătate: să lase câştigurile aşa cum sunt – pentru că sunt cele mai joase din toată Europa – şi să dea mai jos unele preţuri şi unele obligaţii fiscale,  multe dintre ele absolut nefireşti. Nu spun să le coboare pe toate – sunt atent la sensuri -, spun unele, şi ştiu bine ce spun. Şi mai ştiu că la stabilirea acestei jumătăţi de miracol trebuia să fie prezent şi statul prin reprezentantul său direct, adică preşedintele ţării. Pentru că domnia sa răspunde de independenţa şi suveranitatea acesteia. Şi tot excelenţei sale îi revin prin Constituţie câteva obligaţii exclusive, între care, în cazul de faţă, stoparea fenomenele care uzurpă bunul mers al ţării, înţelegându-se de la bun început că ţara trebuie sa meargă bine.

Nu am aflat în conţinutul hotărârilor de acum nici o picătură de morală şi nici o umbră de bun simţ. Numai politică proastă. Proastă de două ori. Odată, pentru că vine din izvoarele noastre lovite de secetă artificială prelungită. A doua oară, pentru că vine de la alţii care, loviţi de aceiaşi suferinţă, umblă după apa altora, în toate părţile.

Din cauza acestora, guvernul n-a fost în măsură să împlinească nici măcar o jumătate de miracol. Şi-ar fi tăiat punţile pe care circulă de ani de zile; s-a dus la vecini ori de câte ori a rămas fără pâine şi s-a întors cu grâul gata măcinat; pe datorie, întotdeauna la termen fix. Pentru că şi cel care-ţi dă făina ştie când are nevoie să i-o dai înapoi împreună cu uiumul, prestabilit şi acceptat. Ca să nu batem câmpii, traducem: e vorba de bani împrumutaţi şi dobânda acestora. Plus penalizările...

De punţile acestea nimeni nu se mai poate lipsi. Dintr-un motiv sau altul, nimeni nu mai depinde de sine însuşi şi, deci, nici noi nu mai putem face nimic fără alţii. Ceea ce nu înseamnă să nu facem ce putem şi dorim să facem, lăsându-i pe alţii să facă tot ce vor, acasă la noi. Pentru că s-ar putea să rămânem fără casă. Toţi cei care trăiesc azi în stradă – din ce în ce mai mulţi -, nu mai au casă. Dar până ieri au avut.

3

            Dacă nu am aflat în hotărârile de acum ale guvernului nici o picătură de morală şi nici o umbră de bun simţ, am văzut şi continui să văd cu ochiul liber o lipsă totală de sinceritate şi tot pe atâta secretism. Păcate mari, ca primele două. Şi nu cred, indiferent de pregătirea şi capacitatea sa intelectuală şi politică, nu cred că guvernul actual nu ştie de ce au secat izvoarele avuţiei naţionale. Nu cred că nu cunoaşte vinovaţii şi cum, când şi cu ajutorul cui, au săvârşit această faptă.

            Eu nu sunt guvernul, nu am pregătirea nici ambiţia să rezolv ceea ce nici el nu poate rezolva. Pot, ca simplu cetăţean, cu dreptul la liberă exprimare, să-mi spun opinia. Şi, ca să coborâm la concret şi practic, mă opresc asupra unui singur capitol din multele răvăşite de ultimele hotărâri. Astfel, sunt sigur că guvernul ştie mai bine decât ştiu eu că pensionarii nu sunt plătiţi pentru ceea ce fac acum, ci pentru ceea ce au făcut înainte. Pensia nu-i decât o restituire parţială a valorii muncii lor de zeci de ani de zile. O dobândă modestă a acestei valori-capital, tezaur care rămâne pentru totdeauna la stat.

            Iată nesinceritatea şi, lângă ea, secretismul: ia de unde n-a pus niciodată nimic, timp în care foarte mulţi au pensii nedrept de mari, astronomice în raport cu cele mai mici. Valoarea punctului de pensie este un artificiu contabil necesar, dar imbecil în clipa când se strecoară în el politica. Toate guvernele, europene şi nu numai, se confruntă cu această problemă socială gravă, agravată de curba demografică, pulverizată – pretutindeni lumea e mai bătrână decât altădată -, agravată a doua oară de economia reală şi piaţa muncii, care în ultima vreme nu mai produce decât şomaj. Socoteala – aritmetică elementară – că un salariat de azi acoperă cu valoarea muncii sale, să zicem, un pensionar şi un şomer, e un calcul la fel de artificial şi de nedrept, cât timp valoarea muncii salariatului e şi ea artificială, grevată de tot felul de factori, mai ales politici. Şi mai grav e că, oricât ar fi de exact, calculul e numai un diagnostic. Nu şi un tratament.

            Nici unul din guvernele, europene şi nu numai, nu a reuşit, în condiţiile de azi, să găsească o soluţie bună (nu ideală), dar nici unul, absolut nici unul, n-a recurs la un tratament contraindicat, precum guvernul român, salvând boala, dar nu şi pacientul.

            Din nefericire, calculele ultime s-au făcut în funcţie de cine ţipă mai tare. Şi sunt calcule fals-adevărate. Este adevărat că avem în jur de un milion de şomeri. S-a numărat bine şi atâţia sunt, la vedere. Dar e fals, pe de o parte, pentru că un şomer român nu-i tot una cu un şomer din altă parte. Pentru că, în conţinutul său, şomajul e deosebit, vine din profesii şi sectoare diferite şi poate dura mai mult sau mai puţin. Şi e fals, pe de altă parte, pentru că ignoră, desconsideră şi îşi bate joc de şomerii noştri nevăzuţi.

4

            Nu-i o observaţie inutilă. Cele câteva, cel puţin 3 milioane de români, care nu mai trăiesc, nu mai locuiesc şi nu mai muncesc în ţară, sunt şomerii noştri nevăzuţi, un produs tragic al guvernelor postdecembriste, fericite că au scăpat de ei. Fericite odată, pentru că nu au mai avut nici un fel de obligaţie faţă de ei. Fericite a doua oară, pentru că, atât cât au putut să aducă, ponderea lor la constituirea PIB-ului urcă până la 7 la sută – dacă ştiu eu bine –, în vreme ce 34 la sută din acest PIB – dacă ştie bine guvernul – se află ìn mâinile milionarilor, imensa lor majoritate produsul Corupţiei – majestăţile se scriu cu majusculă –, care bântuie peste tot, nu prin subterane – pe acolo circulă numai munca la negru, comerţul negru şi traficul de toate culorile -, ci la vedere, fără ruşine şi fără sediu ministerial. Pentru că face economie şi îşi are sediul în toate ministerele, spre ruşinea Guvernului şi neruşinarea Justiţiei.

            Pe Tabelul Naţional General, instrument care poate înlocui Anuarul Statistic de altădată, alături de Majestăţile numite şi nenumite, trebuie să figureze neapărat şomerii noştri nevăzuţi. Chiar dacă nu se vor mai întoarce acasă niciodată. Şi vă asigur că, în necunoscuta lor mare majoritate, nu se vor mai întoarce. Nici prin descendenţi.

            Nu merg, deocamdată, mai departe. Nu am, am spus, pretenţia să rezolv eu ceea ce nu poate rezolva guvernul. Şi nu e nimeni obligat să fie de acord cu opinia mea. Nu mă supăr nici dacă va fi – şi va fi – apreciată drept o părere proastă şi inoportună. Toate instituţiile statului sunt ticsite cu salariaţi pentru cele mai neaşteptate funcţii, plătiţi împărăteşte din banul public. Ca să nu mai vorbim de cei ce ne dau sfaturi care le folosesc numai lor. Acei minunaţi „consilieri” aduşi din afară – mai ales la Preşedinţie -, precum i-am avut, cândva, pe cei sovietici.  Plătiţi şi aceştia tot din banul public.

            Există - o susţin cu certitudine – domenii economice care vor fi lovite de buzduganul ultimelor hotărâri. Şi există, altele sau aceleaşi, precum agricultura, industria uşoară sau silvicultura, care, cu puţină bună (şi nu rea) credinţă, ar putea însemna un miracol pe trei sferturi pentru redresarea noastră economică şi financiară.

            E timpul ca, măcar acum, politicienii să-mi contrazică opinia despre ei şi să coboare în stradă, umăr lângă umăr, încercând să îndrepte ceea ce se mai poate îndrepta. Şi nu cred că e bine să complicăm lucrurile până nu mai ştim cum să le rezolvăm. Mai cu seamă când sunt foarte simple şi le poate înţelege până şi domnul Emil Boc: criza financiară globală, deci şi a noastră, n-a venit peste noapte, absolut singură. Întâi se adună norii, apoi vine ploaia, fulgeră şi trăsneşte, dar ai timp să te adăposteşti, să-ţi faci rost de umbrelă şi să nu stai degeaba până trece furtuna.

5

Ori, în cazul nostru, de foarte mulţi ani, în toate domeniile muncii – resurse, mijloace, mână de lucru, etc. -, socotindu-se că avem să dăm şi la alţii, iar acoperişurile mai rezistă, nu ne-am mai îndeletnicit decât cu politica şi sărbătorile electorale.

Financiară la sfârşit, criza a fost mai întâi economică. Iar economia – ca să înţeleagă şi personajele poveştii noastre – se conduce după principiul simplu, stabilit de înţelepciunea zicalei ştiută de toţi: de unde nu pui, nu poţi să iei. Ştiută dar nerespectată: s-a luat, s-a luat mult şi repede şi nu s-a pus decât foarte puţin, prost şi la întâmplare (nişte petece), ignorându-se clasa muncitoare pentru a face loc clasei politice, care a luat cel mai mult, devenind ceea ce se vede: o castă pestriţă de neisprăviţi agresivi, care au isprăvit ţara, punând în loc Sărăcia şi Corupţia.

După douăzeci şi trei de ani de libertate şi democraţie – se scrie şi se publică peste tot în lume – România e a doua cea mai săracă ţară din UE şi cea mai coruptă dintre toate, conform tuturor baremelor. Scrie şi se publică peste tot, numai la noi se scrie şi se publică orice altceva. Ca şi când am trăi într-o altă ţară.

Că mulţi din indicii baremelor care ne măsoară suferinţa, sunt nişte tâmpenii plătite tot din banul public (comunitar) şi nu sunt valabile nici pentru ţările cele mai sărace din Lumea a Treia, nu are importanţă. Nu, Lumea a Treia n-a dispărut, dar e ocupată să ajute fostele metropole, care au avut grijă, le-au recunoscut independenţa, dar şi-au păstrat privilegiile politice şi resursele naturale.

Nu sunt surprins,  citind, ascultând şi văzând ce scriu şi publică mijloacele mass-media de la noi: bârfe gratuite, denunţuri false, acuzaţii neverificate, scandaluri neconsumate, urgii pământeşti şi catastrofe cosmice, posibile sau virtuale, totul într-un limbaj, până şi acesta, lipsit de gramatică, de morală şi de bun simţ.

Acum, că se apropie mineriada din iunie 1990, sunt pline peste tot cu ce a fost, n-a fost sau ar fi putut să fie, repetând-o aievea sau pregătind alta. Apoi vine fotbalul, vin concediile, toamna, strugurii...

Un lucru urât pe care l-am observat după catastrofa hotărârilor guvernamentale, e că aceste mijloace mas-media, croite pe manechinele politicienilor de azi, au găsit soluţia crizei în demiterea guvernului. M-am cutremurat, ascultându-l şi văzându-l pe unul dintre „formatorii de opinie”, comunicând demisia ireală a primului ministru: „aşa ştiu eu, deşi pot să mă-nşel.” Astfel a bâguit fostul (in)formator de opinie din presa comunistă de alaltăieri, uşurând somnul oamenilor cu cea mai nefericită soluţie, în vreme ce înnoitorii de opinie descriu pupitru de navă cosmică al closetelor din Japonia.

6

În schimb, nici formatorii, nici înnoitorii de opinie publică n-au văzut ceea ce a văzut toată lumea: comunicarea ultimelor hotărâri guvernamentale s-a făcut pe două căi paralele şi simultane, atât de primul ministru, cât şi de preşedinte, cu aceiaşi lipsă de sinceritate şi acelaşi secretism. Sunt multe taine urâte în conţinutul acestora şi ar trebui spuse, pentru că oamenii înţeleg şi sunt în măsură şi stare să ierte greşelile altora.

Nu era nevoie ca două voci să transmită una şi aceiaşi nenorocire. Oricum, îngăduiască-mi-se să spun că preşedintele nu avea de ce să comunice acest lucru, după cum nu are voie să meargă la posturile de televiziune private (nu privatizate) ca să spună bancuri despre persoana sa (şi Dumnezeu). Competenţele acestea nu-i sunt conferite de Constituţie.

Dar când apa plată e mai scumpă decât berea, când vinul e mai ieftin decât strugurii, când brânza e mai scumpă decât carnea de porc, când carnea de pui e mai ieftină decât ciupercile, când merele şi nucile noastre sunt mai scumpe decât portocalele şi nucile de cocos, atunci da, e dator, prin aceiaşi Constituţie, are obligaţia exclusivă să meargă în piaţă şi să paralizeze mafiile mixte din piaţa liberă şi comerţul privat.

Îi mulţumesc bunului anonim (de regulă, anonimii nu au această însuşire) care mi-a trimis preţurile exacte la aceste produse şi multe altele, la fel de alarmante. Tot domnia sa îşi încheie lista dezastrelor cu această menţiune: „La noi, oamenii neinstruiţi sunt mai „scumpi” decât oamenii valoroşi, care, pentru a supravieţui, se „vând” ieftin...Îi mulţumesc şi-l recompensez: mai există o categorie de oameni. Cei inteligenţi. Inteligenţi nu prin ceea ce gândesc, ci prin ceea ce îţi dau de gândit.

27 Mai, 2010

lunes, 30 de septiembre de 2013



La lengua de piedra

LIMBA DE PIATRĂ
            Încet-încet, fără să ne dă seama, unele dintre cuvintele în care am locuit până de curând au dispărut din rostirea noastră zilnică. S-au retras la marginea drumului, în pagini de cărți pe care nu le mai citește aproape nimeni, tinerii de azi nefiind interesați de „poveștile” de altădată. Preocupările lor firești merg în altă direcție, pe un teritoriu nou, unde timpul se așează altfel, indiferent la sintagmele folosite de noi, corăbii pe care știam că nu vom ajunge la țărmurile paradisului, dar nădăjduiam să ne îndepărtăm de cele ale infernului.
            Dacă ar fi numai atâta, procesul în sine n-ar trebui să ne îngrijoreze. Era previzibil. Dar numai în măsura în care nu sărăcea comunicarea, suprimându-i capacitatea de invenţie, cea care vine dinspre gramatică, mai precis din sintaxă, cea care aşază noţiunile într-o anume ordine, precum mobilele şi obiectele într-o casă, fiecare la locul potrivit.
            Faptul că în clipa de faţă majoritatea adolescenţilor nu reuşesc să  pătrundă în întregimea sa înţelesul unui text literar nu se datorează nestăpânirii vocabularului, ci lipsei de exerciţiu gramatical, lecturii ca disciplină obligatorie, cea care presupune şi educarea memoriei, unde se instalează sensurile şi se luminează conţinuturile.
            Absenţa cititului, suplinită prin imaginea televizată, e o suferinţă greu de vindecat, cuvintele numai au decât suprafaţă, nu şi adâncime. Imaginea sărăceşte imaginaţia, oferindu-ți o realitate prefabricată, străină experienței proprii. O amăgire de care te poți lipsi.
            Pe de altă parte, informatica ne-a sporit vocabularul, dar ne-a înpuținat vorbirea. Un număr considerabil de cuvinte străine circulă peste tot, ca și când ar fi fost ale noastre dintotdeauna, fiind preferate chiar și atunci când își au corespondentul autohton. Primirea lor în teritoriul neologismelor va întârzia, astfel că un timp, chiar dacă vin din tehnologia cea mai avansată, își vor trăi condiția de barbarisme la dispoziția celor instruiți într-un astfel de domeniu, cu repercursiuni nefericite la nivelul societății unde nu toată lumea are nevoie de ele.


 2
 Un ciripit, cum spunea Noica, vorbind despre engleză – pentru că engleza-i subiectul principal -  pe care nu-l recunoști pentru că nu cunoști pasărea, nici copacul în care înnoptează.
Vârstnicii, mai ales vârstnicii, vor ocoli cuvintele acestea, ca pe niște unelte care nu le fac trebuință. Timp în care cei tineri le vor folosi cu nonșalanță, fără să știe cum să lege unul de altul. Fără gramatică sunt niște pietre din care nu poți clădi nici măcar un ocol pentru vite.
Sapa și oala le avem din latină, tigaia de la sârbi, adusă de bulgari, care ne-au adus și târnăcopul, în vreme ce ibricul ni l-au adus turcii, iar ciocanul, deși îl aveam, ni l-au adus slavii. Secera, oricât ar părea de neadevărat, e invenția noastră (vezi Pârvan), chiar dacă denumirea – sicilis – vine de la romani care nu mai aveau ce să secere. Grapa ne-au dat-o albanezii, rarița bulgarii, pe care, ca să n-o pierdem, am mutat-o pe cer, lângă Orion.
Așa am ajuns să arăm în latină, cu plug de la slavi și boii de la noi.
Totuși, nu poți trece de la pomicultură la informatică, fără să cunoști altoirea.
Contemporan cu fluturii și Dumnezeu, înainte de a se muta în cuvinte, Blaga locuia într-un cântec  de pasăre, dar nu ne-a spus nici pasărea, nici cântecul. Noica le știa pe amândouă și de aceea s-a opus traducerii acestuia în engleză. După Shakespeare, nu le puteai da englezilor ceea ce aveau de mult timp. Ca filozof al culturii, Blaga e mare acasă la noi, dar nu la Viena, nici la Berlin – de unde-și trage izvoarele -, iar ca poet e mare peste tot, dar a sosit târziu și n-a mai avut loc între cei mai cunoscuți. Meritul său e că s-a întors la Dosoftei, Varlaam și Neculce, unde-a găsit cuvinte de care avea nevoie, repunându-le în circulație prin gereatria metaforei. Alții, mă gândesc la Bacovia, s-au mulțumit cu mai puține, istovindu-le lumina și umbra pâna la ultimul sunet – păsările lui sunt negre numai pe dinafară, când zboară împrumută culorile peisajului - în vreme ce Arghezi a cules cuvinte de peste tot, fără alegere, potrivindu-le cu o răbdare monahală într-un discurs  mai mare decât Dunărea în aprilie.
3
Fără de ei, fără Creangă și Caragiale, fără Agârbiceanu și Slavici, fără Coșbuc, Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu sau Voiculescu și alții , limba română n-ar fi putut să țină pasul lângă celelalte. Nici scriitorii următorii, mai năpăstuiți de vreme, nu au încetat să-și zidească rostirea în opere la care cei mai tineri se vor întoarce, neavând alt drum în față.
Nu poți, chiar și desculț, să treci pragul dimineții fără să-i ai lângă tine măcar pe Marin Preda, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Breban, Buzura și alții câțiva, cu aceleași merite, retrași din modestie pe scaunele din rândurile următoare. Te poți lipsi de multe cărți din perioada 45- 89, unde, dincolo de ilustrarea practică a unor teze aduse din afară, nu se petrece nimic important, dar nu poți ocoli fierăria lui Iocan - școală, universitate și academie rurală -, rămasă deschisă și după plecarea acestuia. Dunărea va continua să treacă prin Brăila printre fluturi de ghiață, spintecând Bărăganul rămas fără dropii și Dobrogea, plină cu amfore, pentru a se stinge în triunghiul singurătăților colective ale Deltei. O Veneție, a doua, căreia îi lipsesc douăsprezece secole de istorie, dar cu un viitor mai sigur decât ale celei dintâi, care va continua să coboare sub năvala Adriaticii, în vreme ce Delta, înaintând spre mare, își va spori suprafața cu câțiva metri în fiecare an. Un patrimoniu spiritual, pe care nu-l prețuim pe măsură, și altul economic pe care n-am știut niciodată să-l folosim fără să-l distrugem.
Pentru a exista, Carpații aveau nevoie de Dunăre și mare. Transilvania, starea de veghe a ființei noastre, a coborât la țărmuri, descoperind Grecia și Mesopotamia pe care le-a adus acasă, în sanctuarele de la Sarmizegetusa și mai sus, în cetățile din munții Orăștiei.
Am învățat latina mult mai înainte de a ne fi adusă de legiunile lui Traian, dându-ne seama că numai așa puteam supraviețui: să mori pentru a continua să trăiești.
Nimic după aceea nu ne-a tulburat vorbirea. Nici chiar slavii, al doilea aparat circulator din geografia noastră, înstăpânit câteva secole în biserică și cancelarii, dar nu și în ogradă unde, odată închise porțile, nu am mai comunicat decât cu miturile și cosmosul.
4
            Ceea ce nu înseamnă că am fi respins neologismele, sosite în limba noastră cu mult înaintea Mioriței și din ce în ce mai numeroase după aceea, când încercarea „puriștilor” de a le elimina nu a cules decât satisfacții mărunte, veștejite de vorbirea comună, unde gramatica, cu mijloace specifice de adaptare, le primise fără alegere. Grebla, ca să dăm un exemplu simplu, vine din bulgară, dar greblatul vine de la noi.
            Cu mult bună cunoaștere, într-un studiu puțin frecventat, Maiorescu a stăruit asupra funcțiilor neologismelor, inclusiv stilistice și de afectivitate, stăpânind atât literatura cultă, cât și pe cea orală, în care descoperea mai mult timp. Ajutați mereu de Constantin Noica, observăm că  avem trei forme de trecut, două pentru viitor și patru pentru subjonctiv. Nu fără de rost, indicativul prezent al verbului a dori cunoaște, la persoana întâia singular, cinci conjugări. Nu am păstrat articolul enclitic pentru a ne complica viața și nu fără temei am folosit, alături de infinitivul scurt, unul lung, care ne-a dăruit o infinitate de cuvinte, absolut necesare. Că romanii n-au cunoscut condiționalul, înseamnă că n-au avut nevoie de el, în timp ce la noi dispune de șapte forme de timp, iar optativul se mulțumește cu trei.
            Împotriva celor ce consideră româna - și nu-s puțini – o latină coruptă de slavă și sufocată de barbarisme, constatăm ca la noi cuvintele, pe lângă etimologie, au și biografie. Ceva semnificativ s-a petrecut în viața noastră și, de aici, existența cuvintelor perechi – secol-veac; timp-vreme; oră-ceas; cale-drum; iad-infern; rai-paradis; inimă-suflet-duh, etc.etc.
            Nu am adunat cuvinte la întâmplare și nu le-am păstrat pentru a fi mai bogați. Niciunul din cele numite aici nu a ieșit din uz, le rostim după împrejurare și interlocutor, în funcție de încrederea noastră în sinceritatea lui. Altfel spus, depozitul nostru idiomatic nu este un supermarket plin cu produse noi și inutile – obiecte sau funcții ale acestora - care îți pot falsifica viața, venind din alte culturi, ci un magazin cu piese de schimb, deschis la toate orele.
 Totul depinde de modul în care știm să le căutăm și să le dăm întrebuințarea la zi.
5
Pâna aici, totul e în ordine. Complicația începe din clipa în care descoperim că multe dintre cuvintele abia sosite pe rafturile alfabetului ne sunt de mare folos, dar nu știm de unde să începem, sporindu-ne morfologia tehnologică, dar nu și sintaxa sufletului.
            Timp în care, incriminată în mare grabă și alungată fără discernământ prin huiduială publică, limba de lemn, în fața limbii de piatră, s-a reîntors acasă pe covorul roșu prin discursul politicienilor care nu s-au putut despărți de decalogul ideologic de dinainte – șapte lozinci și trei culori – nici cu mâna pe Biblie. Laptopul le-a făcut eonomie de caiete și creion, dar și de memorie  – memoria are nevoie de caligrafie -, Internetul le-a dat informația gata prelucrată, cu punct fără virgulă și de multe ori fără adevăr, învățându-i să se închine la sfinți pe care nu-i cunosc.
            Nici o călătorie nu ne va aduce mai multă cunoaștere decât cea în lumea cuvintelor, cele care, la rândul lor, călătoresc mai mult și mai repede decât pâna acum. Nu dintr-o pădure în alta, ci dintr-o mare în celălaltă, purtate pe corăbiile sateliților. Noțiuni care, uneori, ajung înaintea obiectului pe care-l definesc. Când, în sfârșit, sosește și obiectul, ne dăm seama că nu mai avem ce face cu el, că nu ne trebuiește și mai mult ne încurcă.
            Deși pare greu de crezut, și mai ales de acceptat, multe din suferințele noastre vin din lingvistică. Mi eficientă decât securile, beldiile, și sănețele cu lunete pentru infraroșii.
Cu mai multă limbă română, după prăbușirea din anii 90, economia română ar fi avut mai multe punți pentru a trece la economia de piață. Numai că primii noștri politiceni nu stăpâneau nici economia, nici piața și nu știau să conjuge auxiliarele decât la persoana întâia singular – eu sunt, eu am -, preferând să rămână pe primul mal și să privească naufragiul.
            La drept vorbind, limba de lemn n-a fost așa ceva decât în imaginația înfierbântată a unei pariziene alfabetizate în sovietologie, care a lansat termenul, ignorându-i pe Heidegger și Kant, oprindu-se la Orwell, Russel și Wittgenstein. 
6
Timp în care un macedonean isteț, de lângă Urziceni, ne învață fanariota, ridicând interjecția la rangul unui verb impersonal, băulind peste tot. Pâna și-n Parlamentul european, unde-a ajuns pe brațele unui întribunat abuziv pe colina cea mai de sus a istoriei neamului, reușind s-o facă din ce în ce mai mică, pâna la statura personală de pitic gomflat cu pompa de la bicicleta bunicilor.
Cu câteva cuvinte, fără etimologie cunoscută, ajungând să semnifice, de la o țară la alta altceva, lingvistica a distrus edificii întregi. Un fetișism din care s-au clădit averi uriașe, pustiind totul în jurul lor.
Mijloacele de comunicare – mass-media, iată barbarismul!- au devenit în noile condiţii, instrumente perfecte pentru analfabetizare. Oricât de erudite, sunt nişte sms-uri – alt barbarism!- care au anulat rostirea. O sărăcie în plus, spirituală, lângă multe altele.
Au dispărut adverbele de mod şi loc, iar cele de timp ocolesc prezentul. O limbă fără  adverbe se stinge treptat, candelă fără flacără. Au dispărut prepoziţiile, începând cu întru, creaţie a limbii noastre în care se află multă istorie. Au dispărut conjuncţiile adversative, opţiuni ale libertăţii de opinie. Subjonctivul s-a destrămat, iar optativul s-a încărcat cu promisiuni care nu se vor împlini niciodată. Politica proastă, ca să nu se ocupe de prezent, planifică programe de viaţă pentru epoci pe care nu le va mai trăi, ipotecând viitorul şi generaţiile, obligate să le răscumpere nepriceperea.
Avem, încă mai avem, mulţi gramaticieni de valoare – lingvişti, lexicologi, etimologi şi semasiologi – dar nu mai au spaţiul suficient de manifestare, nici instituţii care să le susţină demersurile şi neliniştile. În schimb, proliferează şi stăpânesc totul semidocţii.
Subversivă, economia de piaţă – eufemism care a deschis toate uşile neo-capitalismului - începe cu sărăcirea rostirii, deci şi a gândului, violentând sintaxa pentru a recompensa elipsele.
7
Mai agresivă decât comunismul, globalizarea plăteşte bine negândul, golul şi pustiul, lăsând colinele fără păduri şi vadul râurilor fără izvoare, garantând triumful limbii de piatră.
Acum trebuie să mai găsim și grădina în care să cadă sămânța. Și să ne retragem în hrube și peșteri, așteptând trecerea timpului cu pietrele-n mână.

miércoles, 10 de julio de 2013

Titlul la alegere




 

Poveşti pentru adormit copiii şi pentru a trezi bunicii
Cuentos para hacer dormir a los niños y despertar a los abuelos

            

 
Clădirea Institutului Cultural Român  

 De câţiva ani buni, domnul Vladimir Tismăneanu se chinuieşte, de la New York, să facă ordine în politica, economia şi cultura de la Bucureşti. Ne cunoaşte bine trecutul, ştie cum ne va fi viitorul, dar îl nelinişteşte prezentul, care nu-i precum şi-l doreşte dumnealui şi – cu marfa la vedere, pe taraba lichelelor -  e singurul lucru ce-l interesează. Nu vrea să-l scoată pe Decebal din istorie, nici Bătălia de la Rovine, dar dacă i s-ar da mână liberă, e convins că poate decide cine să intre în istoria viitoare a culturii române. A avansat chiar şi o listă de nume şi pentru ca totul să fie legal şi temeinic clădit, s-a dus cu ea – o să vedem de ce -  la Crin Antonescu (întuneric-beznă), 
 
Crin Antonescu
preşedintele Senatului, stăruind s-o citească atent şi s-o supună aprobării în plen, ori, cum face de obicei, s-o confirme personal, în numele tuturora. Din prudenţă, a făcut-o publică, implorându-i pe mult doriţii aderenţi să nu se înhăiteze cu cei care dezonorează spiritul şi maculează Republica Literelor. Să renunţe la neo-protocronism, să-l (re)citească pe E. Lovinescu (tatăl prezumitiv al Monicăi - n.n.) şi, mai ales, să se aplece asupra marelui gânditor contemporan olandez, Rob Riemen, a cărui carte despre nobleţea spiritului a fost tipărită de curând de editura Curtea Veche.
Vladimir Tismăneanu

            Împlinită datoria (sau obligaţia?), domnul Tismăneanu trece la tutuială: - Ai informaţii despre tema de mai sus? Poţi contribui la o mai bună înţelegere a subiectului? Scrie articolul tău şi trimite-l la editor(at) contributors. ro.
            Hai să ne înţelegem, reţinând pentru început câteva lucruri. Domnul Tismăneanu patronează sub această denumire o rubrică virtuală pe care a lipit-o de alta, HotNews.ro (e posibil să fie şi invers), pentru a-şi înmulţi cititorii. O latrină, unde merge de mai multe ori pe zi, invitându-i şi pe alţii să facă acelaşi lucru.
            Exact aici a introdus lista cu viitoarele mari valori din cultura română, plecând, în lipsă de batistă, cu hârtia higenică în buzunarul de la piept. În treacăt, tot aici a aruncat şi elogiul pentru gânditorul olandez, Rob Riemen, plus publicitatea (Niciodată n-a făcut ceva în mod gratuit.) pentru editura Curtea Veche; arsă după ce au locuit aici un Odobescu, un Mateiu Caragiale şi Pena Corcoduşa.
            Nu mă supără absolut nimic din contribuţia sa la un viitor pe care, oricum, n-o să-l mai apuc. Nici eu, nici domnia sa. Nici mulţi din cei propuşi pentru eternitate. Ceea ce m-a întristat peste măsură este ignorarea altei liste, cu nume pe care nu-i mai poate şterge nimeni, nici cu guma, din Republica Literelor Româneşti. Pentru că, deşi s-au stins de mult pe pământ, s-au ridicat la cer, de unde continuă să lumineze pământul.
            Citiţi La steaua, poezia lui Eminescu, şi, cum zice domnia sa, veţi înţelege la ce mă refer. Numele acestea,  ca să înţeleagă şi domnia sa – sunt ca elementele din Tabla lui Mendeleev. Fiecare cu căsuţa sa, perfect precizată, imposibil de eliminat sau înlocuit. Nume :  fier, simbol Fe, număr atomic 26, masă atomică 56; aur, Au, 79, 197... Puneţi Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, ori Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, etc. Oxigen, hidrogen, apă de izvor neînceput. Sau colontan, fără de care iPadurile, androizii, microprocesoarele şi telefoanele mobile ar rămâne, definitv, surdo-mute.
 
Mircea Cărtărescu, H.R.Patapievici, Gabriel Liiceanu
Nu pot să-mi dau seama după ce criterii şi-a întocmit domnia sa lista, din moment ce nu respectă nici alfabetul, nici vârsta, nici greutatea atomică (recte, operele scrise şi publicate). Oricum, nu le-a pus cu lopata cu care aruncă pământ pe morminte. Sunt nevoit, de aceea, s-o reproduc întocmai. S-o judece oricine şi fiecare în felul său. Din câte am ajuns să conosc până acuma, e prima frază din istoria limbii române care nu are nici cap, nici coadă, nici subiect, nici predicat, nici atribut, nici compliment direct. Numai obiecte. Un pomelnic, pe care nici un preot, ieşind cu darurile, nu-l poate citi fără să tragă aer în piept, urcând şi coborând glasul şi troparele.
Dacă vă pasă de cultura romanească, domnule Antonescu, acceptaţi că există valori autentice, multe dintre ele recunoscute internaţional, oameni ca Horia Patapievici, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, Mihai Sora, Norman Manea, Devis Grebu, Dan Grigore, Andrei Codrescu, Gheorghe Grigurcu, Iulia Motoc, Cristi Puiu, Mircea Cantor, Alexandru Calinescu, Virgil Nemoianu, Neagu Djuvara, Solomon Marcus, Ion Marin, Eugen Negrici, Lucian Boia, Cristian Mungiu, Nicolae Margineanu, Andrei Serban, N. Manolescu, Ion Vianu, Aurelian Craiutu, Paul Cornea, Thomas Ciulei, Alexandru Solomon, Mircea Miclea, Basarab Nicolescu, Mihai Razvan Ungureanu, Constantin Iordachi, Sandra Pralong, Dan Perjovschi, Ioana Both, Gabriel Badescu, Smaranda Vultur, Adrian Papahagi, Corneliu Porumboiu, Angela Furtuna, Cristian Vasile, Magda Carneci, Ana Blandiana, Mircea Mihaies, Angelo Mitchievici, Teodor Baconschi, Andrei Pippidi, Gabor Tompa, Andrei Cornea, Dan C. Mihailescu, Christina Illias-Zarifopol, Andrei Terian, Radu Gabrea, Maria Bucur, Vlad Zografi, Florin Gabrea, Andreea Deciu Ritivoi, Andrei Oisteanu, Sebastian Lazaroiu, Mihai Zamfir, Radu Stern, Rodica Palade, Marius Lazurca, Catalin Cioaba, Tereza Brindusa Palade, Mircea Dumitru, Vasile Popovici, Adrian Cioflanca, Dumitru Tepeneag, Grigore Pop-Eleches, George Ardeleanu, Ruxandra Cesereanu, Livius Ciocarlie, Radu Vancu, Noemi Marin, Dorin Dobrincu, Ioana Parvulescu, Anca Oroveanu, Vlad Muresan, Victor Ieronim Stoichita, Cristina Vatulescu, Radu Preda, Sever Voinescu, Bogdan Cristian Iacob, Liviu Papadima, Marcel Tolcea, Bogdan Tataru-Cazaban, Radu Carp, Bogdan Murgescu, Alexandru Gussi, Liviu Tarau, Toma Pavel, Bogdan Calinescu (Nicolas Lecaussin), Toader Paleologu, Armand Gosu, Daniel Vighi, Vlad Alexandrescu, Mihnea Berindei, Calin Andrei Mihailescu, Radu F. Alexandru, Dragos Paul Aligica, Petru Guran, Nae Caranfil, Cristian Preda, Corin Braga, Vlad Niculescu, Eugen Stancu, Florea Ioncioaia, Raluca Grosescu, Caius Dobrescu, Catalin Avramescu, Victor Neumann, Andrei Bodiu, Damiana Otoiu, Sorin Lavric, Cornel Ungureanu, Marius Stan, Mihaela Miroiu, Catalin Augustin Stoica, Viorel Marineasa, Andrei Ujica, Florin Toma, Mihail Neamtu, Adriana Babeti, Marta Petreu, Eugen Ciurtin, Ioan T. Morar, Doina Jela, Ioan Stanomir, Ciprian Valcan, Adrian Miroiu, Virgiliu Tarau, Viorel Padina, Lucian Pintilie, Lazar Vlasceanu, Valerian Sava, Alex. Stefanescu (lista este mult mai lunga) fac onoarea unei culturi.
Sunt, în total, 86 de nume – 9 femenine şi 77 bărbăteşti -, şi nu pot să nu remarc faptul că nici unul nu s-a recuzat, cerând să fie eliminat din tabelul- acatist. Pentru că se consideră, într-adevăr, „valori autentice care fac onoarea unei culturi”. Admiţând că ştim şi noi ce înseamnă cei doi termeni, şi-i trecem cu vederea dezonoarea cu care ofensează virtuţi pe care nu i le recunoaşte decât lui Rob Riemen. Care nu-i filozof, disciplina aceasta neadmiţând indisciplina morală care îl caracterizează: opera sa, Nobleţea spiritului, este rezultatul unei conversaţii susţinută într-o cafenea din New York, în anul 2001, cu Elisabeth Mann Borgese, fiica lui Thomas Mann şi compozitorul Joseph Goodman.
Este imposibil ca interlocutorii, aleşi cu grijă, să fi stat cu gura căscată, iar acesta să le ţină prelegerea sa despre căutarea adevărului, iubirii, frumuseţei, bunătăţii şi libertăţii, pe care le descoprise, cu un ceas mai devreme, în Walt Whitman. Deci, nimic din marea sa gândire. Şi, în acest caz, de ce Nobleţea spiritului nu-i semnată decât de el, nu şi de ceilalţi doi, plus poetul Firelor de iarbă?
Domnul Rob Riemen, supranumit think-tank – cisternă de înţelepciune - şi Vladimir Tismăneanu ne consideră incompetenţi –nincompoops, zice pe americăneşte -, care n-au auzit niciodată de Capşa şi Corso, unde s-a născut avangarda literară europeană, dusă la Zurich, pe strada Spiegelgasse (Café Terrasse, devenită Cabaret Voltaire), de Tristan Tzara şi botezată dadaism.
Important e ca spectacolul să fie bine regizat şi să desfăşoare într-un scenariu pe măsură, precum dialogurile dintre Platon (când nu era plecat să-şi vândă măslinele) şi Socrate. Cei doi – aflu acum, de la  Rob Riemen – vorbeau în franceză...
De fapt, stăruinţa asupra acestui custode al gândurilor altora, are o singură explicaţie: apărută la Curtea Veche, cartea este prefaţată chiar de domnia sa, Vladimir Tismăneanu, iar postfaţa este semnată (poate chiar scrisă) de Horia Roman Patapievici, primul de pe lista viitoarelor valori ale culturii române.
Nu am citit nici un poem, nici un roman, nici o piesă de teatru, nici măcar o schiţişoară sau un eseuţ literar scris de Valdimir Tismăneanu. Dar îl admir mult, mult de tot, pentru constanţa şi perversitatea cu care-i laudă pe unii şi pentru îndemânarea şi perseverenţa cu care-i înjură pe alţii, îngropând vii şi resuscitând fantome.
E o mare artă să minţi şi să-i convingi pe toţi că spui adevărul; adevăruri care durează atât cât e nevoie pentru a-ţi atinge scopul urmărit, calculat etaj cu etaj. Să faci din ipocrizie verde sinceritate albastră şi din prefăcătorie pură francheţe de izvor.
Nu-i pot contesta domnului Tismăneanu aceste însuşiri, nici capacitatea de a bate toba în Târgul Cucului şi şaua culturii române pentru a pricepe şi Andrei Marga, exact când acesta, plecat ultimul de la potoul guvernului, cu toate cele patru picioare împiedicate, s-a prăbuşit în primul şanţ natural, adâncit de specialiştii în pariuri trucate.
Andrei Marga
Ajunşi aici, se cuvine să ne înţelegem încă odată. Definitiv. Domnul Vladimir Tismăneanu a făcut un stop de inteligenţă în clipa când Horia [-Roman] Patapievici a fost demis, după şapte ani de matrapazlâcuri financiare şi flagrante intelectuale, din demnitatea de Preşedinte al Institutului Cultural Român – prescurtat ICR -, patronat de Traian Băsescu. Un marinar care şi-a aruncat ancora la malul Cotrocenilor, după ce vânduse – un leu la stat, o mie la alţii - toate corăbiile ţării.

Traian Băsescu - Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu
Gândit într-un fel, proiectat într-altul şi construit după un desen secret, ICR-ul  n-a fost ceea ce  s-a spus că este şi ar fi trebuit să fie, ci numai ce şi-a dorit preşedintele Băsescu şi acoliţii săi. Drept pentru care l-a pedepsit cu un buget anual de 11 milioane de euro. Un chin să cheltuieşti atât bănet, legal şi exclusiv, pentru răspândirea culturii române în lume. O tortură să te vezi cu atâtea ciubere pline cu miere de salcâm şi să   nu-ţi lingi degetele, dăruindu-le şi altora dintr-un dar atât de dărniceşte dăruit.
Şi o să vă miraţi, dar chinul şi tortura au fost suportate cu stoicism, până ultima linguriţă, următoarele fiind luate din ciubere vecine; fumigând ştubeiele pentru a lăsa fagurii în voia trântorilor; epuizaţi de urcatul în ceruri pentru a satisface trupeşte lăcomia reginelor de schimb.
Nu, categoric, ICR-ul n-a fost numai ceea ce s-a spus că este; în schimb, a fost şi ceea ce  nu s-a spus că ar fi. Gândiţi-vă: 4 milioane de români emigranţi, pribegind prin toate continentele pământului, fără să şti ce fac, cu ce se ocupă, ce gândesc şi ce vor să mai facă. Îi poţi lăsa aşa, de izbelişte, mulţumindu-te cu ce-ţi mint oficiile diplomatice?
Nici un stat din lume, oricât de prieten, nu-ţi îngăduie să aşezi, acasă la el, în mod oficial, o agenţie pentru cules informaţii sensibile şi pentru divulgat propaganda găunoasă a unui partid politic. Dar ai toată libertatea să deschizi o firmă de reparat pantofi, unde cizmarul de tură, în vreme ce-ţi schimbă blacheurile, află cine eşti, cine îţi sunt prietenii, cât câştigi, pe ce parte dormi mai bine, etc., etc., adaugă toate astea la numărul pantofilor şi trimite datele la sediul central din Bucureşti, Aleea Alexandru – nr.38, de unde, cumpănite cu profesionalism, sunt trimise la Cotroceni, astfel ca marinarul Traian Băsescu să-şi orienteze pânzele după cum bate vântul, înainte de a-i spune serviciile secrete, care şi-au construit corăbii proprii.
Probabil, mulţi dintre angajaţii celor 17 centre din străinătate ale ICR-ului, n-au ştiut niciodată că bat blacheuri, dar au făcut-o cu conştinciozitate. Cel care a ştiut, fără îndoială, de la bun început,  a fost Horia-Roman Patapievici şi colaboratorii apropiaţi. Plus Vladimir Tismăneanu, tehnician specialist în materie.
De altfel, toate acţiunile şi activităţile specifice ale ICR-ului au fost desenate conform unor formulare tipizate, în care toţi cei ce mergeau la cizmărie îşi treceau singuri datele personale, inclinaţiile, prietenii, gusturile şi culorile preferate. Este exact tehnica folosită de toate programele informatice care circulă pe Internet. Vrei să citeşti o pagină din Biblie, ai toată libertatea s-o faci, dar nu înainte de a-ţi trece într-o anume rubrică numele şi adresa de poştă electronică. Iar dacă te împinge păcatul şi nu vrei ultima ediţie, ci chiar Septuaginta (Frankfurt pe Main, 1597), informaticienii îţi vor cere date în plus, bănuind că, de fapt, cauţi textul Peri autokratoris legisimu, aflat din greşeala tipografiei, la sfârşitul cărţii, pe care rigurosul Nicolae Milescu l-a tradus sub titlul Despre singurul ţiitorul gând - primul text de filozofie din limba română! –, care nu era altceva decât Tratatul despre raţiunea dominantă, opera lui Joseph Flavius, evreu creştinat, retras la Roma de frica macabeilor din Palestina.
Parcurgeţi cu atenţie Formularul TPS pentru finanţarea traducerilor din autori români, şi veţi observa că solicitanţii sunt obligaţi să-şi faca autobiografia completă, adăgând şi două personalităţi care să le certifice valoarea, plus editura care se oferă să publice traducerea, obligată să spună totul despre ea, mai puţin contul bancar.
Bineînţeles, toate rubricuţele sunt justificate, legale şi obligatorii. Le-am cunoscut, nemijlocit, cerând finanţare pentru Arghezi şi Bacovia. Nu le-am completat şi, fireşte, Arghezi şi Bacovia au rămas în Gara de Nord. Fără bilet de tren de la ICR.
Stopul de inteligenţă suferit de Valdimir Tismăneanu, când a aflat că Horia-Roman Patapievici a fost demis de la ICR, n-a fost întâmplător. Ştirea a căzut ca un trăznet, domnia sa a cules fulgerul, îndurând o depresiune psihică parosistică, vecină cu pereţii balamucului, pe care i-a evitat, ducându-se glonţ, pe ger şi zăpadă, în Piaţa Universităţii, montând un miting de protest, şi cerând reînscăunarea lui Patapievici.
 Demers contrariu aşteptărilor pentru că abia atunci Crin Antonescu, preşedintele Senatului s-a luminat: singura soluţie pentru ca Patapievici să nu revină în Aleea Alexandru 38, era să pună pe altcineva în loc. A întins mâna şi l-a cules pe Andrei Marga. Primul venit, primul numit, Marga fiind plin de virtuţi şi calităţi profesionale, mai ales dispreţul faţă de muncă. Şi unde altundeva poţi să trăieşti fericit, fără să mişti un deget, decât în politică? În politica de la noi, să ne fie limpede, unde PDSL-ul, partidul lui Crin Antonescu e un parc de odihnă şi recreaţie pentru toţi aveniţii.
Prima mişcare a domnului Crin Antonescu a fost un succes. A doua, nu. Pentru că nu i-a mai aparţinut lui, ci lui Patapievici. Prevăzător, acesta îşi ridicase în jur un gard viu din intelectuali subţiri, elitişti şi dizidenţi pedepsiţi cu burse în Occident, cei care şi-au făcut apariţia în cultura română numai după ce a trecut furtuna, arătându-le tuturora umbrele: erau pregătiţi de sacrificiu, dar n-a mai fost nevoie să le deschidă. Lichele-lichele, care l-au păstrat pe Patapievici şapte ani ca preşedinte la ICR şi au reuşit să-l dărâme pe Andrei Marga, din această funcţie, în numai şapte luni.
Moment în care Vladimir Tismăneanu şi-a revenit complet şi a luat-o de la capăt: să gândim în libertate, liberi şi transparenţi, noul ICR. Să nu devină „o şandrama penibila in care sa-si faca mendrele toti ratatii, veleitarii si incompententii, toti cei care corespund, prin formatie si actiuni, cu ceea ce in engleza numim nincompoops. Renuntati la partizanatul fanatic, la revanse sterile si jocuri de culise, intrati intr-un dialog normal, transparent, fara agende ascunse, cu cei care vor binele culturii romanesti!”
Sunt gata să răspund la apel şi să contribui cu tot ce mai pot la binele culturii române. Cedez toate drepturile pentru cărţile mele de până acum – 62 de titluri, între originale şi traduceri –, marea majoritate furate din rafturile bibliotecii mele de infractori dovediţi, dar nevinovaţi pentru că au crezut că am pierit, traversând Atlanticul, într-un vas care s-a scufundat înainte de a ridica ancora.
Declar că sunt viu, în deplinătatea facultăţilor mintale şi cedez pentru totdeauna aceste drepturi.  Cu o singură condiţie: să-mi dovedească domnul Vladimir Tismăneanu că evidenţele contabile pe care le-am ordonat pe capitole, nu sunt adevărate. Menţionez că sunt informaţii publice, pe care nu le-a conestat nimeni. Mi-am permis doar să le compar cu altele şi să adaug, acolo unde am socotit că ajută la înţelegerea lor, câteva comentarii, scurte şi numai la obiect.  Aşadar:
Pentru munca depusă ca preşedinte al ICR-ului, Patapievici a primit, în 2010, suma de 64.538 lei. În acelaşi an, ministrul Culturii a muncit mai puţin, fiind remunerat cu 56.408 lei, plus bonurile de benzină pentru cele două biciclete, una parcată la domiciliu, celălaltă la garajul ministerului. Singurul care a făcut un efort fizic mai mare a fost prim-ministrul, răsplătit cu  500 lei mai mult ca Patapievici.
Tot în anul 2010, Horia-Roman Patapievici a încasat drepturi din drepturi de autor în valoare de 95.736 lei. În total, am adunat eu, au fost 160.274 lei. Dacă ne amintim că, în 2010, salariul mediu era de 860 lei, înseamnă că Horia-Roman Patapievici a câştigat, într-un an, 186.365 salarii lunare.
Să-mi dovedească domnul Vladimir Tismăneanu că nu-i adevărat. Că în 2010, Horia-Roman Patapievici n-a încasat de la Televiziunea Română suma de 60.000 lei, drept onorariu pentru nişte „convorbiri” cu personalităţi ale culturii noastre (marea parte reîntoarse din exil), aranjate astfel, încât interlocutorul spunea ce-l tăia capul, iar domnia trebuia să tacă. Să tacă, sprijinindu-şi bărbia în palma stângă şi corpul în cotul drept. O tăcere adâncă, în care s-a scufundat TVR Cultural, şters, din lipsă de fonduri, de pe televizoarele noastre; inundate cu trupuri golaşe şi politicieni destrăbălaţi.
Capitol separat, veniturile domnului Mircea Mihăieş, care, în 2010, a muncit pe brânci, acoperind trei posturi bugetare, renumerate astfel: a) – vicepreşedinte ICR – 64.597 lei, cu 59 lei mai mult decât preşedintele Patapievici; b) – profesor, Universitatea de Vest – Timişoara – 58.626 lei; c) redactor-şef al revistei „Orizont” – 20.164 lei. Total salarii, în 2010 – 143.387 lei. Să adăugăm şi onorariile cuvenite din drepturile de autor: 42.757 lei. Adică 186.144 lei. Altfel spus, 216.446 salarii medii lunare.
Una peste alta, e vorba de venituri şi câştiguri drepte. Legale, cum se zice azi, peste tot. Nu le-am notat ca necuvenite, ci pentru a cumpăni abuzul, legal până şi acesta, şi pentru a ne da seama cum trăiesc unii şi cum suferă alţii. O sfidare a bunului simţ. Cu atât bănet, te simţi deasupra tuturor, şi începi să crezi că eşti plătit pentru înţelepciune.
 Nu strică să reţinem că Universitatea de Vest, unde munceşte Mircea Mihăieş, are mai puţini doctori universitari decât doctori honoris causa, între aceştia, tripleta Patapievici-Mihăieş-Vladimir Tismăneanu! Horroris pricina...
Deasemeni, nu strică să ştim că între doctorii adevăraţi, unii sunt doctori în plagiate. Atât de abili, încât rezultă că autorul plagiat e cel care a plagiat plagiatul... Am şi un exemplu, uluitor. O anume Victoria Luminţa Vleja a făcut imprudenţa de a-şi plagia propria teză, plagiată din – să mi se ierte cutezanţa – cartea mea, GóngoraEditura Univers, 1982 – recunoscută cu Premio Nacional de España, în 1983. Nu putea să-i scape o astfel de pradă. Plagierea plagiatului şi-a intitulat-o cu modestie: Algunas observaciones acerca de la traducción de Góngora. Editată, fireste, la Universidad del Oeste de Timişoara. Nici o contribuţie proprie sau opinie personală. Doar ghilimelele între care a transcris textele şi traducerile mele: 750 de pagini, 1,5 kg. hârtie tipărită pe ambele feţe. O scârbă.
Nici domnul Mircea Mihăieş, fiindcă veni vorba, n-a stat cu mâinile în sân. Neostenit, între cele trei drumuri la casieriile celor trei instituţii de stat, a găsit timp să se întrebe din ce bani trăiesc eu în Spania. Şi n-a şovăit să-şi dezvolte răspunsul. Il transcriu, aşa cum l-a publicat, în Evenimentul zilei:  
   Sinistrul Novaceanu a ajuns la Adevarul cu generosul sprijin al lui Petre Roman si a lui Silviu Brucan. A publicat ineptii colosale timp de un an si jumatate. Apoi a fost trimis de Ion Iliescu ambasador in Spania unde a huzurit pana in 1997. De atunci locuieste la Madrid. Ma intreb de unde are resursele pentru a locui in Spania? Din pensia cuvenita dupa şase ani de diplomatie? Sau dintr-o sinecura a statului roman drept rasplata pentru actele de vitejie comise dinainte si dupa Revolutie?
Îi răspund, deocamdată pe scurt: domnule Mihăieş, să nu vă...tortureze grija pentru mine. Pentru anii sacrificaţi (la propriu!) ca ambasador, ministrul de Externe nu m-a răsplătit nici măcar cu o strângere de mână. Iar la calcularea pensiei, nu mi s-a adăugat un şfanţ (se adaugă numai de la şapte ani în sus!), deşi mi s-a reţinut, în dolari, procentul lunar pentru pensie. Nu ştiu unde sunt dolarii aceia. Dacă n-au intrat într-un buzunar personal, au rămas la Externe, de unde ar fi putut ajunge chiar la ICR. Onest ar fi fost să verificaţi, să aveţi dovada şi după aceea să vă descărcaţi stomacul.
Nu mi s-a dat nici o sinecură pentru acte de vitejie. Asta se dă numai la s[in]ecurişti, pentru acte de ticăloşie. La lepre, lichele, vicioşi, perverşi, paraziţi, şi lepădături primejdioase. Faptul că a-ţi putut gândi aşa ceva (fără nici o dovadă), mă face să cred că, beneficiaţi de o astfel de sinecură. Înseamnă că îndepliniţi toate calităţile mai sus numite, plus cea de ţârcovnic-cântăreţ al domnului Băsescu, căruia i-aţi umplut grajdul cu odele, epodele, panegiricile şi imnurile dumneavoastră. Bălegar pentru muştele verzi-abastre.
De data aceasta, domnule Vladimir Tismăneanu, nu vă rog să-mi dovediţi nimic, eu fiind cel care pune dovezile pe masă. Dacă apreciaţi, totuşi, că le puteţi contesta, nu staţi la îndoială. Contestaţi-le. Dovediţi-mi că numita Voctoria Luminiţa Blejean este o mare capacitate intelectuală. Că nu ea v-a pus pe cap coroniţa de doctor honoris causa şi nu ea v-a pregătit cafeaua cu horincă la cina de tăinuire a imposturii.
Contestaţi-mi, vă rog, şi infamia domnului Mircea Mihăieş. Îmbrăcaţi-l în veştminte de înger al dreptăţii, ori, dacă vă place mai mult, în înger al răzbunării. Caz în care vă ajut cu un citat: „Şi aveau ca împărat al lor pe îngerul adăncului, al cărui nume, în evreieşte, este Abaddon, ceea ce înseamnă Exterminatorul.” ( Apocalipsa după Ioan). Dacă nici asta nu vă convine, daţi-l jos de pe cal pe Sfântul Gheorghe, singurul sfânt militar al Balcanilor, şi urcaţi-l în şa pe Mircea Mihăieş. Între timp, luaţi şi citiţi Abaddon, Exterminatorul, romanul lui Ernesto Sabato, tradus de mine, în 1986, traducere furată de două de două ori de două matracuce de la Tipografia Humanitas.
Nu pregetaţi, domnule Vladimir Tismăneanu, contestaţi-mă pe mai departe. Dovediţi-mi că în ultimii doi ani ICR-ul a finanţat traducerea a 30 de scriitori români şi nu 20 (douăzeci!) de traduceri din Mircea Cărtărescu şi altele 10 din presupuşi scriitori, a căror unică valoare este apetenţa antropofagă, proprie tribului de elitişti şi dizidenţi la fără frecvenţă, prezidaţi de Horia-Roman Patapievici.
Nu mă deranjează dacă între cei zece se află Carmen Firan, Ruxandra Cesăreanu, D.R.Popa (nu Popescu), Saviana Stănescu, Adrian Sângeorzan şi...Stelian Tănase, publicaţi la Editura Spuyten Duyvil, din Brooklyn, între puţinele edituri nordamericane care trimit marfa la domiciliul clientului, ca să mai adauge la preţul cărţii şi deplasarea poştaşului.
     Dovediţi-mi că nu-i adevărat că ICR-ul a finanţat cu 28.500 euro apariţia cărţii lui Andrei Pleşu, Pitoresc şi melancolie, la Editura Aimery Somogy, din Paris. Şi consolidaţi-vă dovada, dovedind că nu Radu Portocală a protestat pentru o astfel de risipă, părăsind funcţia de director al Centrului ICR din Franţa. Că, de fapt, Andrei Pleşu s-a declarat nemulţumit de calitatea reproducerii ilustraţiilor şi, absolut jignit de faptul că Editura Somogy nu l-a expus în vitrină nici măcar o zi. Pentru că ICR-ul i-a cumpărat (alţi bani!) tot tirajul, depozitându-l într-un subsol fără adresă.
Nu-i un fenomen nou în cultura română: în 1955, Editura Alessandro Manuzio, din Milano, a tipărit Trilogia Culturii, opera lui Lucian Blaga, în traducerea lui Antonio Banfi, un foarte apreciat intelectual italian, bun cunoscător şi divulgator al culturii noastre în Italia. În anul acela, Lucian Blaga se afla printre candidaţii, cu foarte mari şanse, la Premiul Nobel şi editorul conta pe o bună şi dreaptă afacere. N-a fost aşa: întreg tirajul cărţii a fost cumpărat de ... Securitatea română, care a suportat şi preţul benzinei pentru incendierea ediţiei.
În cazul lui Andrei Pleşu, cred că domnul Radu Portocală, statornic apărător al culturii şi istoriei noastre, are dreptate: Editura Somogy a tipărit Pitoresc şi melancolie într-un tiraj de familie, şi-a încasat banii şi nu a mai scos altă ediţie (nu-şi putea cheltui câştigul), cum ar fi fost normal, socotind teza de doctorat, din 1977, a domnului Pleşu, fără valoare; refuzată de la bun început de editurile pariziene Grasset şi Fayard.
Dacă acesta nu-i matrazbalik, atunci e numai afacere şi fals intelectual.
Dovediţi-mi, domnule Vladimir Tismăneanu, că nu-i adevărat că din 16 titluri din cultura română, finanţate de ICR.Madrid, 14 (paisprezece) n-au fost operea unui singur traducător, proprietar de plantaţii de citrice, pe care Patapievici l-a dus la Cotroceni, să-l numească Băsescu cetăţean de onoare şi să-i pună de gât colanul de Cavaler al Literelor. Dar asta-i altă gâscă, într-un sac pe care-l voi deschide altădată.
Mai dovediţi-mi că poneiul roz, de la o expoziţie de la New York, nu avea în loc de şa o zvastică, ci era un inorog înblânzit în pădurile din basmele noastre. Dovediţi-mi că, tot la New York, o lectură din opera lui Matei Călinescu, nu s-a plătit cu 65.000 Ron, iar o expoziţie de covoare maramureşne a costat doar 17.000 Ron; că o lectură literară World Voice, cu glasul lui Cărtărescu) nu s-a plătit cu 38.000 Ron; timp în care ICR – Budapesta a plătit cu doar 6.150 Ron un Festival al vinului, iar un altul, de mare succes, Festivalul Piftiei a costat numai 6.000 Ron. E de necrezut, dar tocmai de asta e foarte adevărat, vinul şi piftia fiind capodopere ale culturii noastre. Urma, dar n-a mai fost timp, un Fetival al Plăcintei. Brănză, flambată cu palincă de cais.
Nu văd nimic grav, demn de incriminat, în tot ce am spus până acum. Grav, foarte periculos, este faptul că Horia Roman Patapievici a făcut din ICR un centru pentru o deşănţată politică antiromânească şi defăimarea constantă a valorilor naţionale ale Culturii Române. Infracţiune uşor de dovedit pentru cine are curajul s-o facă şi răbdarea de a aduna într-un dosar penal toate elucubraţiile  sale şi ale celor din jurul său, privind defăimarea lui Eminescu (Dilema, revista domnului Andrei Pleşu), batjocurirea limbii române – bună numai pentru a înjura – sau ruşinea de a fi român.
Nu are nici un sens ca un astfel de dosar să fie dat pe mâna judecătorilor simpli, obişnuiţi cu trucajele şi trasul de timp, în aşteptarea prescipţiei şi peşcheşului. Cred că e mare nevoie de ventilarea debaralelor pline cu schelete şi a cuiburilor de vipere. Cel mai potrivit ar fi un proces precum cel intentat în (mai 1921) de Andre Breton şi dadaişti lui Maurice Barres – romancier, politician, deputat, academician -, o notorietate a timpului. Curioşii au la dispoziţie cartea mea Tristan Tzara – Primele poeme (Poemas rumanos) – Prensas Universitarias de Zaragoza, 2002 – cu toate amănuntele. Pentru ceilalţi, reproduc din actul de acuzare rostit de Breton, în salonul Societăţii Savanţilor (Socitetes Savantes) „...considerând că un anume om, într-o anume epocă, cu posibilităţi de a rezolva anumite probleme e vinovat, fie pentru dorinţa de linişte .... fie pentru self-cleptomanie, fie pentru motive morale, renunţă la ceea ce era singurul în măsură s-o facă ... îl acuză pe Maurice Barres de crimă împotriva siguranţei spiritului.”  Şi mă opresc, pentru că dintre martorii acuzării – Drieu La Rochelle, Giuseppe Ungaretti, etc – s-a ridicat Tristan Tzara, care, cântărind opinii şi argumente pro şi contra, a conchis: „Veţi fi de acord, domnule preşedinte, că noi toţi nu suntem decât o hâţă de porci şi, în consecinţă, micile diferenţe, porci mari şi porci mai puţin mari, nu au nici o importanţă.”
Organizat sub Cupola Ateneului Român, unde s-a proclamat înfiinţarea Instiutului Cultural Român – eram de faţă -, un astfel de proces ar o mare binefacere pentru cultura română şi un miracol dacă se va găsi un preşedinte precum Andre Breton sau un martor al acuzării, precum Tristan Tzara. Nu un proces al comunismului, precum cel montat de Băsescu, Tismăneanu, et.co., aveam nevoie, ci de acesta, care în mod sigur nu se va ţine niciodată.
Şi pentru a termina, domnule Vladimir Tismăneanu, dovediţi-mi că nu aţi primit de la ICR suma de 5.300 dolari, pentru o conferinţă exclusivă de defăimare a lui Emil Cioran, acuzat de militanţă fascistă. Nu mă interesează că după aceea aţi publicat, în Revista 22,  o recenziuţă de idei ale lui Emil Cioran. Mă interesează numai conferinţa cu pricina : 5.300 de dolari pentru un pârţ...
Termin, domnule, cu toate scuzele. Spuneţi-mi, totuşi, dacă nu cumva, sunteţi Socrate. Dacă nu, înseamnă că sunteţi chiar Vladmir Tismăneanu, din Ploieşti.

Madrid, iunie-iulie, 2013  
© Darie Novăceanu

Post-scriptum. Hotărât să nu mai adaug nici un singur cuvânt la textul de mai sus, am dat peste un splendid articol al lui Andrei Pleşu, mâhnit de cele întâmplate la ICR.
I-am admirat întotdeauna stilul şi sinceritatea rostirii. Transcriu, pentru curioşi fragmentul cel mai ilustrativ.

 

Ba pe la Antena 3 şi prin nărăvaşele ei filiale online, ba  pe felurite bloguri (asta ca să nu numesc decît ”vîrfurile de lance” ale campaniei) şi Mircea Cărtărescu, şi Gabriel Liiceanu, şi Horia Patapievici şi Andrei Pleşu (lista e însa ceva mai lungă, nu pot fi trecuţi cu vederea Mihăieş şi Tismăneanu) au fost trecuţi printr-o vastă stilistică a deriziunii şi denigrării. De la băşcălie diletantă la linşaj mediatic profesionist. Una peste alta, suntem o „gaşcă” de pupincurişti, impostori, plagiatori, profitori, cripto-comunişti (dar şi cripto-fascişti), cvasi-securişti, „auto-intitulaţi”, elitişti, nulităţi, „interbelici”, boşorogi, urîţi, limbrici, fripturişti, traseişti, înecaţi în privilegii, în bani publici, în tone de suficienţă egolatră şi tupeu. Mai grav încă e faptul că suntem trădători de ţară, că ne ocupăm zi şi noapte – probabil plătiţi de agenturi străine – cu demolarea imaginii ţării. Suntem anti-români, trădători, lipsiţi de onoare, pe scurt, „băsişti” pînă în măduva oaselor. Foarte bine ! Ce putem pentru ca să facem ? E libertate, e egalitate, e democraţie. Oricine poate să creadă şi să spună ce vrea despre oricine. Deplîngem, fireşte, valul de dezamăgire, furie şi dispreţ pe care l-am stîrnit ; te pomeneşti că îl merităm…
Îl admir mult , dintotdeauna, pe Andrei Pleşu. Dezarmat de sinceritatea sa.