miércoles, 10 de julio de 2013

Titlul la alegere




 

Poveşti pentru adormit copiii şi pentru a trezi bunicii
Cuentos para hacer dormir a los niños y despertar a los abuelos

            

 
Clădirea Institutului Cultural Român  

 De câţiva ani buni, domnul Vladimir Tismăneanu se chinuieşte, de la New York, să facă ordine în politica, economia şi cultura de la Bucureşti. Ne cunoaşte bine trecutul, ştie cum ne va fi viitorul, dar îl nelinişteşte prezentul, care nu-i precum şi-l doreşte dumnealui şi – cu marfa la vedere, pe taraba lichelelor -  e singurul lucru ce-l interesează. Nu vrea să-l scoată pe Decebal din istorie, nici Bătălia de la Rovine, dar dacă i s-ar da mână liberă, e convins că poate decide cine să intre în istoria viitoare a culturii române. A avansat chiar şi o listă de nume şi pentru ca totul să fie legal şi temeinic clădit, s-a dus cu ea – o să vedem de ce -  la Crin Antonescu (întuneric-beznă), 
 
Crin Antonescu
preşedintele Senatului, stăruind s-o citească atent şi s-o supună aprobării în plen, ori, cum face de obicei, s-o confirme personal, în numele tuturora. Din prudenţă, a făcut-o publică, implorându-i pe mult doriţii aderenţi să nu se înhăiteze cu cei care dezonorează spiritul şi maculează Republica Literelor. Să renunţe la neo-protocronism, să-l (re)citească pe E. Lovinescu (tatăl prezumitiv al Monicăi - n.n.) şi, mai ales, să se aplece asupra marelui gânditor contemporan olandez, Rob Riemen, a cărui carte despre nobleţea spiritului a fost tipărită de curând de editura Curtea Veche.
Vladimir Tismăneanu

            Împlinită datoria (sau obligaţia?), domnul Tismăneanu trece la tutuială: - Ai informaţii despre tema de mai sus? Poţi contribui la o mai bună înţelegere a subiectului? Scrie articolul tău şi trimite-l la editor(at) contributors. ro.
            Hai să ne înţelegem, reţinând pentru început câteva lucruri. Domnul Tismăneanu patronează sub această denumire o rubrică virtuală pe care a lipit-o de alta, HotNews.ro (e posibil să fie şi invers), pentru a-şi înmulţi cititorii. O latrină, unde merge de mai multe ori pe zi, invitându-i şi pe alţii să facă acelaşi lucru.
            Exact aici a introdus lista cu viitoarele mari valori din cultura română, plecând, în lipsă de batistă, cu hârtia higenică în buzunarul de la piept. În treacăt, tot aici a aruncat şi elogiul pentru gânditorul olandez, Rob Riemen, plus publicitatea (Niciodată n-a făcut ceva în mod gratuit.) pentru editura Curtea Veche; arsă după ce au locuit aici un Odobescu, un Mateiu Caragiale şi Pena Corcoduşa.
            Nu mă supără absolut nimic din contribuţia sa la un viitor pe care, oricum, n-o să-l mai apuc. Nici eu, nici domnia sa. Nici mulţi din cei propuşi pentru eternitate. Ceea ce m-a întristat peste măsură este ignorarea altei liste, cu nume pe care nu-i mai poate şterge nimeni, nici cu guma, din Republica Literelor Româneşti. Pentru că, deşi s-au stins de mult pe pământ, s-au ridicat la cer, de unde continuă să lumineze pământul.
            Citiţi La steaua, poezia lui Eminescu, şi, cum zice domnia sa, veţi înţelege la ce mă refer. Numele acestea,  ca să înţeleagă şi domnia sa – sunt ca elementele din Tabla lui Mendeleev. Fiecare cu căsuţa sa, perfect precizată, imposibil de eliminat sau înlocuit. Nume :  fier, simbol Fe, număr atomic 26, masă atomică 56; aur, Au, 79, 197... Puneţi Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, ori Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, etc. Oxigen, hidrogen, apă de izvor neînceput. Sau colontan, fără de care iPadurile, androizii, microprocesoarele şi telefoanele mobile ar rămâne, definitv, surdo-mute.
 
Mircea Cărtărescu, H.R.Patapievici, Gabriel Liiceanu
Nu pot să-mi dau seama după ce criterii şi-a întocmit domnia sa lista, din moment ce nu respectă nici alfabetul, nici vârsta, nici greutatea atomică (recte, operele scrise şi publicate). Oricum, nu le-a pus cu lopata cu care aruncă pământ pe morminte. Sunt nevoit, de aceea, s-o reproduc întocmai. S-o judece oricine şi fiecare în felul său. Din câte am ajuns să conosc până acuma, e prima frază din istoria limbii române care nu are nici cap, nici coadă, nici subiect, nici predicat, nici atribut, nici compliment direct. Numai obiecte. Un pomelnic, pe care nici un preot, ieşind cu darurile, nu-l poate citi fără să tragă aer în piept, urcând şi coborând glasul şi troparele.
Dacă vă pasă de cultura romanească, domnule Antonescu, acceptaţi că există valori autentice, multe dintre ele recunoscute internaţional, oameni ca Horia Patapievici, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, Mihai Sora, Norman Manea, Devis Grebu, Dan Grigore, Andrei Codrescu, Gheorghe Grigurcu, Iulia Motoc, Cristi Puiu, Mircea Cantor, Alexandru Calinescu, Virgil Nemoianu, Neagu Djuvara, Solomon Marcus, Ion Marin, Eugen Negrici, Lucian Boia, Cristian Mungiu, Nicolae Margineanu, Andrei Serban, N. Manolescu, Ion Vianu, Aurelian Craiutu, Paul Cornea, Thomas Ciulei, Alexandru Solomon, Mircea Miclea, Basarab Nicolescu, Mihai Razvan Ungureanu, Constantin Iordachi, Sandra Pralong, Dan Perjovschi, Ioana Both, Gabriel Badescu, Smaranda Vultur, Adrian Papahagi, Corneliu Porumboiu, Angela Furtuna, Cristian Vasile, Magda Carneci, Ana Blandiana, Mircea Mihaies, Angelo Mitchievici, Teodor Baconschi, Andrei Pippidi, Gabor Tompa, Andrei Cornea, Dan C. Mihailescu, Christina Illias-Zarifopol, Andrei Terian, Radu Gabrea, Maria Bucur, Vlad Zografi, Florin Gabrea, Andreea Deciu Ritivoi, Andrei Oisteanu, Sebastian Lazaroiu, Mihai Zamfir, Radu Stern, Rodica Palade, Marius Lazurca, Catalin Cioaba, Tereza Brindusa Palade, Mircea Dumitru, Vasile Popovici, Adrian Cioflanca, Dumitru Tepeneag, Grigore Pop-Eleches, George Ardeleanu, Ruxandra Cesereanu, Livius Ciocarlie, Radu Vancu, Noemi Marin, Dorin Dobrincu, Ioana Parvulescu, Anca Oroveanu, Vlad Muresan, Victor Ieronim Stoichita, Cristina Vatulescu, Radu Preda, Sever Voinescu, Bogdan Cristian Iacob, Liviu Papadima, Marcel Tolcea, Bogdan Tataru-Cazaban, Radu Carp, Bogdan Murgescu, Alexandru Gussi, Liviu Tarau, Toma Pavel, Bogdan Calinescu (Nicolas Lecaussin), Toader Paleologu, Armand Gosu, Daniel Vighi, Vlad Alexandrescu, Mihnea Berindei, Calin Andrei Mihailescu, Radu F. Alexandru, Dragos Paul Aligica, Petru Guran, Nae Caranfil, Cristian Preda, Corin Braga, Vlad Niculescu, Eugen Stancu, Florea Ioncioaia, Raluca Grosescu, Caius Dobrescu, Catalin Avramescu, Victor Neumann, Andrei Bodiu, Damiana Otoiu, Sorin Lavric, Cornel Ungureanu, Marius Stan, Mihaela Miroiu, Catalin Augustin Stoica, Viorel Marineasa, Andrei Ujica, Florin Toma, Mihail Neamtu, Adriana Babeti, Marta Petreu, Eugen Ciurtin, Ioan T. Morar, Doina Jela, Ioan Stanomir, Ciprian Valcan, Adrian Miroiu, Virgiliu Tarau, Viorel Padina, Lucian Pintilie, Lazar Vlasceanu, Valerian Sava, Alex. Stefanescu (lista este mult mai lunga) fac onoarea unei culturi.
Sunt, în total, 86 de nume – 9 femenine şi 77 bărbăteşti -, şi nu pot să nu remarc faptul că nici unul nu s-a recuzat, cerând să fie eliminat din tabelul- acatist. Pentru că se consideră, într-adevăr, „valori autentice care fac onoarea unei culturi”. Admiţând că ştim şi noi ce înseamnă cei doi termeni, şi-i trecem cu vederea dezonoarea cu care ofensează virtuţi pe care nu i le recunoaşte decât lui Rob Riemen. Care nu-i filozof, disciplina aceasta neadmiţând indisciplina morală care îl caracterizează: opera sa, Nobleţea spiritului, este rezultatul unei conversaţii susţinută într-o cafenea din New York, în anul 2001, cu Elisabeth Mann Borgese, fiica lui Thomas Mann şi compozitorul Joseph Goodman.
Este imposibil ca interlocutorii, aleşi cu grijă, să fi stat cu gura căscată, iar acesta să le ţină prelegerea sa despre căutarea adevărului, iubirii, frumuseţei, bunătăţii şi libertăţii, pe care le descoprise, cu un ceas mai devreme, în Walt Whitman. Deci, nimic din marea sa gândire. Şi, în acest caz, de ce Nobleţea spiritului nu-i semnată decât de el, nu şi de ceilalţi doi, plus poetul Firelor de iarbă?
Domnul Rob Riemen, supranumit think-tank – cisternă de înţelepciune - şi Vladimir Tismăneanu ne consideră incompetenţi –nincompoops, zice pe americăneşte -, care n-au auzit niciodată de Capşa şi Corso, unde s-a născut avangarda literară europeană, dusă la Zurich, pe strada Spiegelgasse (Café Terrasse, devenită Cabaret Voltaire), de Tristan Tzara şi botezată dadaism.
Important e ca spectacolul să fie bine regizat şi să desfăşoare într-un scenariu pe măsură, precum dialogurile dintre Platon (când nu era plecat să-şi vândă măslinele) şi Socrate. Cei doi – aflu acum, de la  Rob Riemen – vorbeau în franceză...
De fapt, stăruinţa asupra acestui custode al gândurilor altora, are o singură explicaţie: apărută la Curtea Veche, cartea este prefaţată chiar de domnia sa, Vladimir Tismăneanu, iar postfaţa este semnată (poate chiar scrisă) de Horia Roman Patapievici, primul de pe lista viitoarelor valori ale culturii române.
Nu am citit nici un poem, nici un roman, nici o piesă de teatru, nici măcar o schiţişoară sau un eseuţ literar scris de Valdimir Tismăneanu. Dar îl admir mult, mult de tot, pentru constanţa şi perversitatea cu care-i laudă pe unii şi pentru îndemânarea şi perseverenţa cu care-i înjură pe alţii, îngropând vii şi resuscitând fantome.
E o mare artă să minţi şi să-i convingi pe toţi că spui adevărul; adevăruri care durează atât cât e nevoie pentru a-ţi atinge scopul urmărit, calculat etaj cu etaj. Să faci din ipocrizie verde sinceritate albastră şi din prefăcătorie pură francheţe de izvor.
Nu-i pot contesta domnului Tismăneanu aceste însuşiri, nici capacitatea de a bate toba în Târgul Cucului şi şaua culturii române pentru a pricepe şi Andrei Marga, exact când acesta, plecat ultimul de la potoul guvernului, cu toate cele patru picioare împiedicate, s-a prăbuşit în primul şanţ natural, adâncit de specialiştii în pariuri trucate.
Andrei Marga
Ajunşi aici, se cuvine să ne înţelegem încă odată. Definitiv. Domnul Vladimir Tismăneanu a făcut un stop de inteligenţă în clipa când Horia [-Roman] Patapievici a fost demis, după şapte ani de matrapazlâcuri financiare şi flagrante intelectuale, din demnitatea de Preşedinte al Institutului Cultural Român – prescurtat ICR -, patronat de Traian Băsescu. Un marinar care şi-a aruncat ancora la malul Cotrocenilor, după ce vânduse – un leu la stat, o mie la alţii - toate corăbiile ţării.

Traian Băsescu - Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu
Gândit într-un fel, proiectat într-altul şi construit după un desen secret, ICR-ul  n-a fost ceea ce  s-a spus că este şi ar fi trebuit să fie, ci numai ce şi-a dorit preşedintele Băsescu şi acoliţii săi. Drept pentru care l-a pedepsit cu un buget anual de 11 milioane de euro. Un chin să cheltuieşti atât bănet, legal şi exclusiv, pentru răspândirea culturii române în lume. O tortură să te vezi cu atâtea ciubere pline cu miere de salcâm şi să   nu-ţi lingi degetele, dăruindu-le şi altora dintr-un dar atât de dărniceşte dăruit.
Şi o să vă miraţi, dar chinul şi tortura au fost suportate cu stoicism, până ultima linguriţă, următoarele fiind luate din ciubere vecine; fumigând ştubeiele pentru a lăsa fagurii în voia trântorilor; epuizaţi de urcatul în ceruri pentru a satisface trupeşte lăcomia reginelor de schimb.
Nu, categoric, ICR-ul n-a fost numai ceea ce s-a spus că este; în schimb, a fost şi ceea ce  nu s-a spus că ar fi. Gândiţi-vă: 4 milioane de români emigranţi, pribegind prin toate continentele pământului, fără să şti ce fac, cu ce se ocupă, ce gândesc şi ce vor să mai facă. Îi poţi lăsa aşa, de izbelişte, mulţumindu-te cu ce-ţi mint oficiile diplomatice?
Nici un stat din lume, oricât de prieten, nu-ţi îngăduie să aşezi, acasă la el, în mod oficial, o agenţie pentru cules informaţii sensibile şi pentru divulgat propaganda găunoasă a unui partid politic. Dar ai toată libertatea să deschizi o firmă de reparat pantofi, unde cizmarul de tură, în vreme ce-ţi schimbă blacheurile, află cine eşti, cine îţi sunt prietenii, cât câştigi, pe ce parte dormi mai bine, etc., etc., adaugă toate astea la numărul pantofilor şi trimite datele la sediul central din Bucureşti, Aleea Alexandru – nr.38, de unde, cumpănite cu profesionalism, sunt trimise la Cotroceni, astfel ca marinarul Traian Băsescu să-şi orienteze pânzele după cum bate vântul, înainte de a-i spune serviciile secrete, care şi-au construit corăbii proprii.
Probabil, mulţi dintre angajaţii celor 17 centre din străinătate ale ICR-ului, n-au ştiut niciodată că bat blacheuri, dar au făcut-o cu conştinciozitate. Cel care a ştiut, fără îndoială, de la bun început,  a fost Horia-Roman Patapievici şi colaboratorii apropiaţi. Plus Vladimir Tismăneanu, tehnician specialist în materie.
De altfel, toate acţiunile şi activităţile specifice ale ICR-ului au fost desenate conform unor formulare tipizate, în care toţi cei ce mergeau la cizmărie îşi treceau singuri datele personale, inclinaţiile, prietenii, gusturile şi culorile preferate. Este exact tehnica folosită de toate programele informatice care circulă pe Internet. Vrei să citeşti o pagină din Biblie, ai toată libertatea s-o faci, dar nu înainte de a-ţi trece într-o anume rubrică numele şi adresa de poştă electronică. Iar dacă te împinge păcatul şi nu vrei ultima ediţie, ci chiar Septuaginta (Frankfurt pe Main, 1597), informaticienii îţi vor cere date în plus, bănuind că, de fapt, cauţi textul Peri autokratoris legisimu, aflat din greşeala tipografiei, la sfârşitul cărţii, pe care rigurosul Nicolae Milescu l-a tradus sub titlul Despre singurul ţiitorul gând - primul text de filozofie din limba română! –, care nu era altceva decât Tratatul despre raţiunea dominantă, opera lui Joseph Flavius, evreu creştinat, retras la Roma de frica macabeilor din Palestina.
Parcurgeţi cu atenţie Formularul TPS pentru finanţarea traducerilor din autori români, şi veţi observa că solicitanţii sunt obligaţi să-şi faca autobiografia completă, adăgând şi două personalităţi care să le certifice valoarea, plus editura care se oferă să publice traducerea, obligată să spună totul despre ea, mai puţin contul bancar.
Bineînţeles, toate rubricuţele sunt justificate, legale şi obligatorii. Le-am cunoscut, nemijlocit, cerând finanţare pentru Arghezi şi Bacovia. Nu le-am completat şi, fireşte, Arghezi şi Bacovia au rămas în Gara de Nord. Fără bilet de tren de la ICR.
Stopul de inteligenţă suferit de Valdimir Tismăneanu, când a aflat că Horia-Roman Patapievici a fost demis de la ICR, n-a fost întâmplător. Ştirea a căzut ca un trăznet, domnia sa a cules fulgerul, îndurând o depresiune psihică parosistică, vecină cu pereţii balamucului, pe care i-a evitat, ducându-se glonţ, pe ger şi zăpadă, în Piaţa Universităţii, montând un miting de protest, şi cerând reînscăunarea lui Patapievici.
 Demers contrariu aşteptărilor pentru că abia atunci Crin Antonescu, preşedintele Senatului s-a luminat: singura soluţie pentru ca Patapievici să nu revină în Aleea Alexandru 38, era să pună pe altcineva în loc. A întins mâna şi l-a cules pe Andrei Marga. Primul venit, primul numit, Marga fiind plin de virtuţi şi calităţi profesionale, mai ales dispreţul faţă de muncă. Şi unde altundeva poţi să trăieşti fericit, fără să mişti un deget, decât în politică? În politica de la noi, să ne fie limpede, unde PDSL-ul, partidul lui Crin Antonescu e un parc de odihnă şi recreaţie pentru toţi aveniţii.
Prima mişcare a domnului Crin Antonescu a fost un succes. A doua, nu. Pentru că nu i-a mai aparţinut lui, ci lui Patapievici. Prevăzător, acesta îşi ridicase în jur un gard viu din intelectuali subţiri, elitişti şi dizidenţi pedepsiţi cu burse în Occident, cei care şi-au făcut apariţia în cultura română numai după ce a trecut furtuna, arătându-le tuturora umbrele: erau pregătiţi de sacrificiu, dar n-a mai fost nevoie să le deschidă. Lichele-lichele, care l-au păstrat pe Patapievici şapte ani ca preşedinte la ICR şi au reuşit să-l dărâme pe Andrei Marga, din această funcţie, în numai şapte luni.
Moment în care Vladimir Tismăneanu şi-a revenit complet şi a luat-o de la capăt: să gândim în libertate, liberi şi transparenţi, noul ICR. Să nu devină „o şandrama penibila in care sa-si faca mendrele toti ratatii, veleitarii si incompententii, toti cei care corespund, prin formatie si actiuni, cu ceea ce in engleza numim nincompoops. Renuntati la partizanatul fanatic, la revanse sterile si jocuri de culise, intrati intr-un dialog normal, transparent, fara agende ascunse, cu cei care vor binele culturii romanesti!”
Sunt gata să răspund la apel şi să contribui cu tot ce mai pot la binele culturii române. Cedez toate drepturile pentru cărţile mele de până acum – 62 de titluri, între originale şi traduceri –, marea majoritate furate din rafturile bibliotecii mele de infractori dovediţi, dar nevinovaţi pentru că au crezut că am pierit, traversând Atlanticul, într-un vas care s-a scufundat înainte de a ridica ancora.
Declar că sunt viu, în deplinătatea facultăţilor mintale şi cedez pentru totdeauna aceste drepturi.  Cu o singură condiţie: să-mi dovedească domnul Vladimir Tismăneanu că evidenţele contabile pe care le-am ordonat pe capitole, nu sunt adevărate. Menţionez că sunt informaţii publice, pe care nu le-a conestat nimeni. Mi-am permis doar să le compar cu altele şi să adaug, acolo unde am socotit că ajută la înţelegerea lor, câteva comentarii, scurte şi numai la obiect.  Aşadar:
Pentru munca depusă ca preşedinte al ICR-ului, Patapievici a primit, în 2010, suma de 64.538 lei. În acelaşi an, ministrul Culturii a muncit mai puţin, fiind remunerat cu 56.408 lei, plus bonurile de benzină pentru cele două biciclete, una parcată la domiciliu, celălaltă la garajul ministerului. Singurul care a făcut un efort fizic mai mare a fost prim-ministrul, răsplătit cu  500 lei mai mult ca Patapievici.
Tot în anul 2010, Horia-Roman Patapievici a încasat drepturi din drepturi de autor în valoare de 95.736 lei. În total, am adunat eu, au fost 160.274 lei. Dacă ne amintim că, în 2010, salariul mediu era de 860 lei, înseamnă că Horia-Roman Patapievici a câştigat, într-un an, 186.365 salarii lunare.
Să-mi dovedească domnul Vladimir Tismăneanu că nu-i adevărat. Că în 2010, Horia-Roman Patapievici n-a încasat de la Televiziunea Română suma de 60.000 lei, drept onorariu pentru nişte „convorbiri” cu personalităţi ale culturii noastre (marea parte reîntoarse din exil), aranjate astfel, încât interlocutorul spunea ce-l tăia capul, iar domnia trebuia să tacă. Să tacă, sprijinindu-şi bărbia în palma stângă şi corpul în cotul drept. O tăcere adâncă, în care s-a scufundat TVR Cultural, şters, din lipsă de fonduri, de pe televizoarele noastre; inundate cu trupuri golaşe şi politicieni destrăbălaţi.
Capitol separat, veniturile domnului Mircea Mihăieş, care, în 2010, a muncit pe brânci, acoperind trei posturi bugetare, renumerate astfel: a) – vicepreşedinte ICR – 64.597 lei, cu 59 lei mai mult decât preşedintele Patapievici; b) – profesor, Universitatea de Vest – Timişoara – 58.626 lei; c) redactor-şef al revistei „Orizont” – 20.164 lei. Total salarii, în 2010 – 143.387 lei. Să adăugăm şi onorariile cuvenite din drepturile de autor: 42.757 lei. Adică 186.144 lei. Altfel spus, 216.446 salarii medii lunare.
Una peste alta, e vorba de venituri şi câştiguri drepte. Legale, cum se zice azi, peste tot. Nu le-am notat ca necuvenite, ci pentru a cumpăni abuzul, legal până şi acesta, şi pentru a ne da seama cum trăiesc unii şi cum suferă alţii. O sfidare a bunului simţ. Cu atât bănet, te simţi deasupra tuturor, şi începi să crezi că eşti plătit pentru înţelepciune.
 Nu strică să reţinem că Universitatea de Vest, unde munceşte Mircea Mihăieş, are mai puţini doctori universitari decât doctori honoris causa, între aceştia, tripleta Patapievici-Mihăieş-Vladimir Tismăneanu! Horroris pricina...
Deasemeni, nu strică să ştim că între doctorii adevăraţi, unii sunt doctori în plagiate. Atât de abili, încât rezultă că autorul plagiat e cel care a plagiat plagiatul... Am şi un exemplu, uluitor. O anume Victoria Luminţa Vleja a făcut imprudenţa de a-şi plagia propria teză, plagiată din – să mi se ierte cutezanţa – cartea mea, GóngoraEditura Univers, 1982 – recunoscută cu Premio Nacional de España, în 1983. Nu putea să-i scape o astfel de pradă. Plagierea plagiatului şi-a intitulat-o cu modestie: Algunas observaciones acerca de la traducción de Góngora. Editată, fireste, la Universidad del Oeste de Timişoara. Nici o contribuţie proprie sau opinie personală. Doar ghilimelele între care a transcris textele şi traducerile mele: 750 de pagini, 1,5 kg. hârtie tipărită pe ambele feţe. O scârbă.
Nici domnul Mircea Mihăieş, fiindcă veni vorba, n-a stat cu mâinile în sân. Neostenit, între cele trei drumuri la casieriile celor trei instituţii de stat, a găsit timp să se întrebe din ce bani trăiesc eu în Spania. Şi n-a şovăit să-şi dezvolte răspunsul. Il transcriu, aşa cum l-a publicat, în Evenimentul zilei:  
   Sinistrul Novaceanu a ajuns la Adevarul cu generosul sprijin al lui Petre Roman si a lui Silviu Brucan. A publicat ineptii colosale timp de un an si jumatate. Apoi a fost trimis de Ion Iliescu ambasador in Spania unde a huzurit pana in 1997. De atunci locuieste la Madrid. Ma intreb de unde are resursele pentru a locui in Spania? Din pensia cuvenita dupa şase ani de diplomatie? Sau dintr-o sinecura a statului roman drept rasplata pentru actele de vitejie comise dinainte si dupa Revolutie?
Îi răspund, deocamdată pe scurt: domnule Mihăieş, să nu vă...tortureze grija pentru mine. Pentru anii sacrificaţi (la propriu!) ca ambasador, ministrul de Externe nu m-a răsplătit nici măcar cu o strângere de mână. Iar la calcularea pensiei, nu mi s-a adăugat un şfanţ (se adaugă numai de la şapte ani în sus!), deşi mi s-a reţinut, în dolari, procentul lunar pentru pensie. Nu ştiu unde sunt dolarii aceia. Dacă n-au intrat într-un buzunar personal, au rămas la Externe, de unde ar fi putut ajunge chiar la ICR. Onest ar fi fost să verificaţi, să aveţi dovada şi după aceea să vă descărcaţi stomacul.
Nu mi s-a dat nici o sinecură pentru acte de vitejie. Asta se dă numai la s[in]ecurişti, pentru acte de ticăloşie. La lepre, lichele, vicioşi, perverşi, paraziţi, şi lepădături primejdioase. Faptul că a-ţi putut gândi aşa ceva (fără nici o dovadă), mă face să cred că, beneficiaţi de o astfel de sinecură. Înseamnă că îndepliniţi toate calităţile mai sus numite, plus cea de ţârcovnic-cântăreţ al domnului Băsescu, căruia i-aţi umplut grajdul cu odele, epodele, panegiricile şi imnurile dumneavoastră. Bălegar pentru muştele verzi-abastre.
De data aceasta, domnule Vladimir Tismăneanu, nu vă rog să-mi dovediţi nimic, eu fiind cel care pune dovezile pe masă. Dacă apreciaţi, totuşi, că le puteţi contesta, nu staţi la îndoială. Contestaţi-le. Dovediţi-mi că numita Voctoria Luminiţa Blejean este o mare capacitate intelectuală. Că nu ea v-a pus pe cap coroniţa de doctor honoris causa şi nu ea v-a pregătit cafeaua cu horincă la cina de tăinuire a imposturii.
Contestaţi-mi, vă rog, şi infamia domnului Mircea Mihăieş. Îmbrăcaţi-l în veştminte de înger al dreptăţii, ori, dacă vă place mai mult, în înger al răzbunării. Caz în care vă ajut cu un citat: „Şi aveau ca împărat al lor pe îngerul adăncului, al cărui nume, în evreieşte, este Abaddon, ceea ce înseamnă Exterminatorul.” ( Apocalipsa după Ioan). Dacă nici asta nu vă convine, daţi-l jos de pe cal pe Sfântul Gheorghe, singurul sfânt militar al Balcanilor, şi urcaţi-l în şa pe Mircea Mihăieş. Între timp, luaţi şi citiţi Abaddon, Exterminatorul, romanul lui Ernesto Sabato, tradus de mine, în 1986, traducere furată de două de două ori de două matracuce de la Tipografia Humanitas.
Nu pregetaţi, domnule Vladimir Tismăneanu, contestaţi-mă pe mai departe. Dovediţi-mi că în ultimii doi ani ICR-ul a finanţat traducerea a 30 de scriitori români şi nu 20 (douăzeci!) de traduceri din Mircea Cărtărescu şi altele 10 din presupuşi scriitori, a căror unică valoare este apetenţa antropofagă, proprie tribului de elitişti şi dizidenţi la fără frecvenţă, prezidaţi de Horia-Roman Patapievici.
Nu mă deranjează dacă între cei zece se află Carmen Firan, Ruxandra Cesăreanu, D.R.Popa (nu Popescu), Saviana Stănescu, Adrian Sângeorzan şi...Stelian Tănase, publicaţi la Editura Spuyten Duyvil, din Brooklyn, între puţinele edituri nordamericane care trimit marfa la domiciliul clientului, ca să mai adauge la preţul cărţii şi deplasarea poştaşului.
     Dovediţi-mi că nu-i adevărat că ICR-ul a finanţat cu 28.500 euro apariţia cărţii lui Andrei Pleşu, Pitoresc şi melancolie, la Editura Aimery Somogy, din Paris. Şi consolidaţi-vă dovada, dovedind că nu Radu Portocală a protestat pentru o astfel de risipă, părăsind funcţia de director al Centrului ICR din Franţa. Că, de fapt, Andrei Pleşu s-a declarat nemulţumit de calitatea reproducerii ilustraţiilor şi, absolut jignit de faptul că Editura Somogy nu l-a expus în vitrină nici măcar o zi. Pentru că ICR-ul i-a cumpărat (alţi bani!) tot tirajul, depozitându-l într-un subsol fără adresă.
Nu-i un fenomen nou în cultura română: în 1955, Editura Alessandro Manuzio, din Milano, a tipărit Trilogia Culturii, opera lui Lucian Blaga, în traducerea lui Antonio Banfi, un foarte apreciat intelectual italian, bun cunoscător şi divulgator al culturii noastre în Italia. În anul acela, Lucian Blaga se afla printre candidaţii, cu foarte mari şanse, la Premiul Nobel şi editorul conta pe o bună şi dreaptă afacere. N-a fost aşa: întreg tirajul cărţii a fost cumpărat de ... Securitatea română, care a suportat şi preţul benzinei pentru incendierea ediţiei.
În cazul lui Andrei Pleşu, cred că domnul Radu Portocală, statornic apărător al culturii şi istoriei noastre, are dreptate: Editura Somogy a tipărit Pitoresc şi melancolie într-un tiraj de familie, şi-a încasat banii şi nu a mai scos altă ediţie (nu-şi putea cheltui câştigul), cum ar fi fost normal, socotind teza de doctorat, din 1977, a domnului Pleşu, fără valoare; refuzată de la bun început de editurile pariziene Grasset şi Fayard.
Dacă acesta nu-i matrazbalik, atunci e numai afacere şi fals intelectual.
Dovediţi-mi, domnule Vladimir Tismăneanu, că nu-i adevărat că din 16 titluri din cultura română, finanţate de ICR.Madrid, 14 (paisprezece) n-au fost operea unui singur traducător, proprietar de plantaţii de citrice, pe care Patapievici l-a dus la Cotroceni, să-l numească Băsescu cetăţean de onoare şi să-i pună de gât colanul de Cavaler al Literelor. Dar asta-i altă gâscă, într-un sac pe care-l voi deschide altădată.
Mai dovediţi-mi că poneiul roz, de la o expoziţie de la New York, nu avea în loc de şa o zvastică, ci era un inorog înblânzit în pădurile din basmele noastre. Dovediţi-mi că, tot la New York, o lectură din opera lui Matei Călinescu, nu s-a plătit cu 65.000 Ron, iar o expoziţie de covoare maramureşne a costat doar 17.000 Ron; că o lectură literară World Voice, cu glasul lui Cărtărescu) nu s-a plătit cu 38.000 Ron; timp în care ICR – Budapesta a plătit cu doar 6.150 Ron un Festival al vinului, iar un altul, de mare succes, Festivalul Piftiei a costat numai 6.000 Ron. E de necrezut, dar tocmai de asta e foarte adevărat, vinul şi piftia fiind capodopere ale culturii noastre. Urma, dar n-a mai fost timp, un Fetival al Plăcintei. Brănză, flambată cu palincă de cais.
Nu văd nimic grav, demn de incriminat, în tot ce am spus până acum. Grav, foarte periculos, este faptul că Horia Roman Patapievici a făcut din ICR un centru pentru o deşănţată politică antiromânească şi defăimarea constantă a valorilor naţionale ale Culturii Române. Infracţiune uşor de dovedit pentru cine are curajul s-o facă şi răbdarea de a aduna într-un dosar penal toate elucubraţiile  sale şi ale celor din jurul său, privind defăimarea lui Eminescu (Dilema, revista domnului Andrei Pleşu), batjocurirea limbii române – bună numai pentru a înjura – sau ruşinea de a fi român.
Nu are nici un sens ca un astfel de dosar să fie dat pe mâna judecătorilor simpli, obişnuiţi cu trucajele şi trasul de timp, în aşteptarea prescipţiei şi peşcheşului. Cred că e mare nevoie de ventilarea debaralelor pline cu schelete şi a cuiburilor de vipere. Cel mai potrivit ar fi un proces precum cel intentat în (mai 1921) de Andre Breton şi dadaişti lui Maurice Barres – romancier, politician, deputat, academician -, o notorietate a timpului. Curioşii au la dispoziţie cartea mea Tristan Tzara – Primele poeme (Poemas rumanos) – Prensas Universitarias de Zaragoza, 2002 – cu toate amănuntele. Pentru ceilalţi, reproduc din actul de acuzare rostit de Breton, în salonul Societăţii Savanţilor (Socitetes Savantes) „...considerând că un anume om, într-o anume epocă, cu posibilităţi de a rezolva anumite probleme e vinovat, fie pentru dorinţa de linişte .... fie pentru self-cleptomanie, fie pentru motive morale, renunţă la ceea ce era singurul în măsură s-o facă ... îl acuză pe Maurice Barres de crimă împotriva siguranţei spiritului.”  Şi mă opresc, pentru că dintre martorii acuzării – Drieu La Rochelle, Giuseppe Ungaretti, etc – s-a ridicat Tristan Tzara, care, cântărind opinii şi argumente pro şi contra, a conchis: „Veţi fi de acord, domnule preşedinte, că noi toţi nu suntem decât o hâţă de porci şi, în consecinţă, micile diferenţe, porci mari şi porci mai puţin mari, nu au nici o importanţă.”
Organizat sub Cupola Ateneului Român, unde s-a proclamat înfiinţarea Instiutului Cultural Român – eram de faţă -, un astfel de proces ar o mare binefacere pentru cultura română şi un miracol dacă se va găsi un preşedinte precum Andre Breton sau un martor al acuzării, precum Tristan Tzara. Nu un proces al comunismului, precum cel montat de Băsescu, Tismăneanu, et.co., aveam nevoie, ci de acesta, care în mod sigur nu se va ţine niciodată.
Şi pentru a termina, domnule Vladimir Tismăneanu, dovediţi-mi că nu aţi primit de la ICR suma de 5.300 dolari, pentru o conferinţă exclusivă de defăimare a lui Emil Cioran, acuzat de militanţă fascistă. Nu mă interesează că după aceea aţi publicat, în Revista 22,  o recenziuţă de idei ale lui Emil Cioran. Mă interesează numai conferinţa cu pricina : 5.300 de dolari pentru un pârţ...
Termin, domnule, cu toate scuzele. Spuneţi-mi, totuşi, dacă nu cumva, sunteţi Socrate. Dacă nu, înseamnă că sunteţi chiar Vladmir Tismăneanu, din Ploieşti.

Madrid, iunie-iulie, 2013  
© Darie Novăceanu

Post-scriptum. Hotărât să nu mai adaug nici un singur cuvânt la textul de mai sus, am dat peste un splendid articol al lui Andrei Pleşu, mâhnit de cele întâmplate la ICR.
I-am admirat întotdeauna stilul şi sinceritatea rostirii. Transcriu, pentru curioşi fragmentul cel mai ilustrativ.

 

Ba pe la Antena 3 şi prin nărăvaşele ei filiale online, ba  pe felurite bloguri (asta ca să nu numesc decît ”vîrfurile de lance” ale campaniei) şi Mircea Cărtărescu, şi Gabriel Liiceanu, şi Horia Patapievici şi Andrei Pleşu (lista e însa ceva mai lungă, nu pot fi trecuţi cu vederea Mihăieş şi Tismăneanu) au fost trecuţi printr-o vastă stilistică a deriziunii şi denigrării. De la băşcălie diletantă la linşaj mediatic profesionist. Una peste alta, suntem o „gaşcă” de pupincurişti, impostori, plagiatori, profitori, cripto-comunişti (dar şi cripto-fascişti), cvasi-securişti, „auto-intitulaţi”, elitişti, nulităţi, „interbelici”, boşorogi, urîţi, limbrici, fripturişti, traseişti, înecaţi în privilegii, în bani publici, în tone de suficienţă egolatră şi tupeu. Mai grav încă e faptul că suntem trădători de ţară, că ne ocupăm zi şi noapte – probabil plătiţi de agenturi străine – cu demolarea imaginii ţării. Suntem anti-români, trădători, lipsiţi de onoare, pe scurt, „băsişti” pînă în măduva oaselor. Foarte bine ! Ce putem pentru ca să facem ? E libertate, e egalitate, e democraţie. Oricine poate să creadă şi să spună ce vrea despre oricine. Deplîngem, fireşte, valul de dezamăgire, furie şi dispreţ pe care l-am stîrnit ; te pomeneşti că îl merităm…
Îl admir mult , dintotdeauna, pe Andrei Pleşu. Dezarmat de sinceritatea sa.

Scrisoare neexpediată







SCRISOARE NEEXPEDIATĀ


Îţi mulţumesc, patrie, pentru lumină
şi pentru locul unde mă îmbrac în ea.
Mi-e bine-aici, cu tine, sub aceeaşi stea
şi-având în ceaţa humii aceeaşi rădăcină.

Îţi mulţumesc pentru adevăr şi pentru
puterea de-a rămâne lângă el mereu,
stiind că nu-i un altul, oricât ne-a fost de greu
la amândoi prin vreme şi margine şi centru.

Îţi mulţumesc, patrie, pentru ce mi-ai dat,
ori ai spus că-.mi vei da şi, cine mai ştie,
n-a mai fost timp, ori ne-a lipsit şi mie şi ţie,
ori, poate-amândurora alţii ni l-au luat.

Îţi mulţumesc pentru visul pe care,
de când mă ştiu, îl trec din noapte-n noapte
nedestrămat acelaşi, şi-având acelaşi şapte
vieţi de demult drept singure izvoare.

Cum aş fi putut, spune-mi, să nu-l fi ocrotit,
când simt cum calc pe pulberea atâtor vise
ale altora, punţi de sânge trimise
să lege-n ţărm real de-un ţărm închipuit?

Numai ce-a curs cu ei pe sub aceste
imposibile vaduri a fost adevărat;

curgere lină care ne-a mângâiat,
iar dacă-a curs, a curs şi nu mai este.
   
Ci mă întreb, de-aceea, cum poate să-ţi rămână
tânără pururi prea frumoasa-ţi faţă,
când unul după altul noi dispărem în ceaţă
că până şi tristeţea atât ţi-e de bătrână.

Cum de nimic nu pierzi, când toate ce-ţi sunt parte,
până şi râul, până şi pădurea,
desprinse de la ţărmuri, călătoresc aiurea
şi nu mai pot să vină din atât departe.

Şi cum de-ndestulată ţi-e casa, iar pridvorul
ţi-e plin numai cu flori de primăvară,
când grâul ars de geruri nu poate să răsară,
şi nici un gând străin nu-ţi seamănă ogorul.

De unde, patrie, atâta înzecită
putere de a fi, şi-atâta aşteptare,
şi-atâta timp, şi-atâta-nsingurare
la marginile limbii la fel de neclintită?

Că stau cu tine, noaptea, fără de cuvinte,
de vorbă şi de suflet şi sufletu-mi răspunde
că tu nu eşti doar vremea şi numai locul unde
un neam îşi creşte viaţa şi-aducerea aminte.

Nu eşti doar sărbătoare şi numai bucurie,
ci tot ce îşi rosteşte prin glasul tău tăcerea
sau cântecul sau rodul. Eşti până şi durerea
de-acum, de mai-nainte şi care va să fie.

Eşti iarba şi eşti ploaia care nu mai vine,
şi seceta fierbinte şi vântul care bate,
poemele nescrise, cuvintele uitate
de mult de cei ce-şi uită adeseori de tine.

Nu eşti numai, în pieţe, atâta de frumoase
statuile pe umeri cu păsări călătoare,
şi cai de bronz şi săbii lucitoare
şi cărţi de piatră-n mână, albitele lor oase.

Eşti, patrie, în toate acestea şi în cele
aici neamintite, dar mai ales mulţimea
de suflete şi trupuri care-ţi dau mărimea
de timp prin timp şi cumpănă de stele.

Nimica niciodată nu ai fi fost în lume
fără de lumea ta şi fără visu-i viu,
aşa cum eu nimica nu aş fi fost să fiu
de nu mi-ar fi fost leagăn prea frumosu-ţi nume.

Mi-e bine-aici, cu tine, sub aceeaşi stea
şi-având în ceaţa humii aceeaşi rădăcină;

îţi mulţumesc, patrie, pentru lumină,
şi pentru locul unde mă îmbrac în ea.  

R.  Darie Novăceanu 
Din volumul Lumina toamnei, Editura 
Cartea Romănească - Bucureşti, 1987 

Nicolae Milescu, nedreptăţitul






Am fi nedrepţi cu noi înşine dacă, înainte de a ne des­părţi de caleştile diplomaţiei de altădată, nu am face un popas la lăscrucea de calendare, pentru a ne aminti de Nicolae Milescu Spătarul, cel dintâi diplomat, în sensul adevărat al cuvântului, din istoria, noastră. Chiar dacă a exercitat această profesie mai mult pentru alţii decât pentru noi. Boierul mândru şi bogat de la Vaslui - cum scrie Neculce - pre învăţat şi cărturar, care ştia  elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte, a lucrat treizeci de ani la Posolski Prikaz - Departamentul Soliilor - de la Moscova, ca terziman - tâlmaci - al ţarului Alexei Mihailovici, fiind şi dascăl al copiilor acestuia, între care elevul cel mai silitor s-a dovedit a fi Petru cel Mare.
[Nu-i inútil să ne amintim destinul tragic al primilor noştri cărturari: Neculce îl reţine pe cel al lui Miron Costin, asasinat din porunca lui Constantin Cantemir: „Acum, de vreme c-ai omorât pe Velicico, triimite de prinde şi pe frate-său, Miron logofătul, de-l omoară.Ori vinovat, ori nevinovat, să nu scapi, c-apoi încă a hi mai rău şi de tine şi de noi.”(Letopiseţul Tării Moldovei – Ediţie Iorgu Iordan,1955)]

Neculce nu l-a cunoscut niciodată pe Nicolae Milescu, dar l-a recunoscut în purtarea ţarului, când a venit la Iaşi, ...om mare, mai înalt mai decât toţi oamenii, iar nu gros, rătund la faţă şi cam smad, oa­cheş, şi cam arunca câteodată din cap, fluturând. Şi nu cu mândrie şi fală ca alţi monarhi, ce umbla fiecum, prost la haine, şi numai cu doao, trei slugi, de-i erau de grijă trebilor. Şi umbla pe gios, fară alaiu, ca un prost.
Aşa a umblat Petru cel Mare prin târgul Ieşilor, însoţit de Cantemir, din biserică în biserică, până la căderea serii, când n-a vrut să şadză în capul mesei, unde au pus pe Dumitraşco- vodă, pe care „îl cuprindè de grumadzi şi-l săruta pe faţă, pe cap şi pe ochi, ca un părinte pre un fiu al său.
Milescu murise trei ani mai înainte, dar prietenia ţarului cu Dimitrie Cantemir este opera sa, în mare măsură. După cum  şi bătălia de la Stănileşti pare să fi fost un gând al său, lângă altele, de aceeaşi natură, mărturisit, poate, în 1696, când 1-a însoţit pe Petru cel Mare la cucerirea Azovului. Deşi departe de Moldova, unde nu va mai reveni niciodată, boierul mândru şi bogat, s-a implicat, cu discreţie, nevăzut, în multe acţiuni de politică externă ale principatelor române; dezamăgit şi înşelat în demersurile sale, până şi de Brâncoveanu.
Cât despre slujba la Posolski Prikaz, e puţin probabil că ar fi primit-o, dacă n-ar fi avut de la bun început, o înţelegere cu Alexei Mihailovici, prin care îşi vedea împlinit spiritul de adventură - de cunoaştere a departelui. Perspectiva unei călătorii în Orientul îndepărtat s-a ivit atunci, în primele sale întâlniri cu ţarul, şi a fost, poate,  sugestia lui.
Străbătuse Europa de la un cap la altul, stătuse la Berlin, la curtea lui Friedrich Wilhelm, trecuse în Pomerania, la Stettin, unde se exilase Gheorghe Ştefan, al cărui grămătic fusese, la numai şaptesprezece ani, iar de aici, cu scrisori de la fostul domnitor, ajunsese la Stockholm şi Paris, în încercarea de a-l vedea din nou în scaunul Moldovei.
Fusese bine primit la curtea lui Ludovic al XIV-lea -primul român ajuns aici -, dar intervenţia acestuia pe lângă Sul­tan, în favoarea fostului domnitor, n-a avut nici un fel de trece­re. Boierii moldoveni învăţaseră să sape adânc gropile altora.
Nu s-a întors, totuşi, cu mâna goală. La Stockholm se împrietenise cu Arnold Pomponne, ambasadorul Franţei în Sue­dia, cel care l-a instruit în secretele protocolului, i-a înlesnit primirea la Paris şi l-a ajutat să-şi tipărească, în latină, Enchiridion Sive Stella Orientalis Occidentali splendes, pledoa­rie pentru ortodoxism - steaua Orientului - care lumina Apusul. Lucrarea, publicată în 1669, precede cu şaptezeci de ani Istoria imperiului otoman a lui Cantemir, deschizându-i drumul în Occident..
Poate că nimeni altcineva, la vremea aceea, nu stăpânea mai bine decât Milescu astfel de teme, cercetate întotdeauna din surse directe. Cunoaşterea atâtor limbi îi uşura această cerceta­re, şi n-a pregetat să scrie şi, mai ales să traducă, lucrări pe care le-a considerat de interes pentru cultura noastră. Lui i se dato­rează traducerea Carte cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinţei noastre (1661) şi, din aceeaşi perioadă, lucrare originală, în greceşte, de foarte mult curaj, cunoscută probabil, de Cantemir: Despre păgânul Mohamed şi despre Papa, ce sunt ei şi ce este stăpânirea lor.
Din elineşte, folosind şi versiuni slavone, aflându-se la Constantinopol, a tradus, în 1664, Vechiul Testament. Definiti­vat mai apoi de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, textul acesta a devenit cunoscut şi consacrat sub titlul Biblia de la Bucureşti (1688). Gloria a fost a lui Şerban Vodă, care a sprijinit tiparul, meritele au revenit fraţilor Greceanu, dar osteneala aparţine Spătarului.
Ediţia grecească, Septuaginta, folosită de Milescu, apă­ruse la Frankfurt pe Main, în 1597, şi avea un adaus - Peri autokratoris legisimu -, pe care 1-a adăugat şi el, întitulându-1 Despre singurul ţiitorul gând, dovedit a fi Tratatul despre raţiunea dominantă, al istoricului evreu creştinat Joseph Flavius. Primul text de filozofie din limba română...
Destin de pribeag, restul operei lui Milescu aparţine culturii ruse, care şi 1-a asimilat aşa cum mai târziu cultura fran­ceză va integra în valorile ei foarte mulţi români de renume.
Ştim că, în ianuarie 1671, pleca din Constantinopol spre Moscova, purtând scrisoarea de recomandare către ţar din par­tea lui Dosofitei, patriarhul Ierusalimului. Ştim că la 5 februarie pleca din Adrianopole, unde Panaiotis Nikasio, marele drago­man al Porţii, i-a încredinţat mesaje secrete pentru craiul polon şi ţarul Rusiei. In puterea iernii, din Belgrad, a trecut în Unga­ria, ocolind ţările române. A ajuns în Polonia în primăvară, de unde, la 23 mai, a trecut frontiera rusească pe la fortul Smolensk.

 

Departamentul Soliilor, unde avea să lucreze toată via­ţa, era ceea ce este astăzi, în toată lumea, un minister al afaceri­lor externe. Poate mai eficient, dar la fel de ticsit cu birocraţi, intriganţi şi vanitoşi, care au pălit în faţa boierului mândru şi bogat de la Vaslui, fiind angajat cu leafa cea mai mare şi dându-i-se drept locuinţă curtea lui Simionovski, fosta reşedinţă a episcopului Paisie Ligarides, unde a găsit o bibliotecă foarte bogată, mai ales în manuscrise, pe care Milescu le-a folosit din plin, traducându-le, compilându-le sau elaborându-şi, plecând de la acestea, propriile sale lucrări.
Peste zece titluri, elaborate doar în doi ani, de filozofie - Artimologhion, istorie - Vasililoghion, religie - Catedrala Sfânta Sofia, profeţie – Hresmologhion, aparte Cartea Sibilelor, Cartea ieroglifelor, Cele şapte minuni ale lumii, Arborele ge­nealogic al ţarilor ruşi, precum şi un dicţionar slavo-grec-latin.



Practic, învăţatul român înzestrează atunci cultura rusă cu opere unice, din cele mai diverse domenii ale spiritului.
In biblioteca episcopului Paisie Ligarides s-au aflat, cu siguranţă, hărţi, însemnări şi manuscrise privind Imperiul chi­nez şi alte geografii din jurul acestuia, pe care Milescu le-a cer­cetat, ispitit, cum am spus, de aflarea departelui.
Renaşterea îşi plimbase corăbiile pe toate mările şi oceanele, astfel că nimic important nu s-a mai descoperit, după aceea. Dar rămâneau multe de redescoperit, rămâneau mările interioare, fluviile şi, cu deosebire, pământurile îndepărtate, unde era nevoie de altfel de navigatori. între acestea, lumea Orientului, Mongolia, China, Siberia şi toată geografia din jur, locuită de popoare despre care se ştiau foarte puţine lucruri.
Memoriile lui Marco Polo, scrise în temniţă – mai exact, dictate -, după şais­prezece ani în slujba marelui Kan, au sporit interesul pentru acest cosmos, dar foarte puţini călători - olandezi, portughezi, italieni - reuşiseră să treacă dincolo de Marele Zid.
Cei mai bine primiţi au fost misionarii şi învăţaţii iezu­iţi, care rămâneau la curtea imperială mulţi ani, formând sfatul înţelepţilor, la dispoziţia împăratului. Un Atlas al Chinei, apărut la Amsterdam, în 1655, este opera iezuitului Martini. Milescu l-a primit în dar, la Pekin, de la Verbiest, şeful consiliului pentru matematici şi astronomie.
Inaintea lui Milescu, de la Moscova mai sosise aici, în 1656, o ambasadă, condusă de Teodor Baikov, ale cărui note de drum se aflau la Departamentul Soliilor şi au fost cunoscute de Milescu, economisindu-i timp şi distanţe, prin informaţii foarte precise, privind lipsa de hrană şi apă, sau puţina prietenie a populaţiilor aflate de-a lungul drumului.
In perioada aceea, Rusia dorea să-şi cunoască mai bine ţinuturile aflate în stăpânirea sa, şi să-şi deschidă drumuri mai bune, pe uscat şi pe apă, iar Milescu era în măsură să-i împli­nească această dorinţă.
O imagine cât mai exactă a călătoriei sale nu se mai poate obţine decât recurgându-se la ficţiune. Acceptând că aceasta ar avea capacitatea de a reconstrui realitatea, fără s-o dezvirtualizeze. Un drum, Moscova-Pekin-Moscova, care a durat doi ani şi zece luni (3 martie 1676 - 3 ianuarie 1678), oferă câmp suficient, unde închipuirea poate sămăna şi culege o recoltă impresionantă de peripeţii, trăite pe viu de Milescu şi de mult prea mulţii săi însoţitori, amatori de chilipiruri negusto­reşti.
Arta filmului, în acest caz, nu ar reuşi mare lucru. Poate doar Bertolucci, al cărui Ultimul împărat a avut atâta succes, tocmai pentru că era vorba de ultimul. Dar dacă cineva ar primi provocarea - şi n-ar fi rău deloc -, principala preocupare ar fi să nu deformeze timpul şi să nu falsifice fiinţa Spătarului. Cel care, cu vorbele patriarhului din Ierusalim, era un drept-credincios al bisericii orientale, supus poruncilor celor mari şi foarte discret, care ... a străbătut multe ţări şi împărăţii pentru a se instrui şi este ca un chronograf în care sunt adunate toate lucrurile din lume...
De la această ţinută intelectuală, Spătarul Milescu s-a aşternut drumului, plonjând într-o lume ştiută mai mult prin bănuială. De aici, farmecul descrierilor sale, prin care încearcă să dea la o parte fabula şi să ne-o apropie, uimit de realităţile şi adevărul ei.
Râul Irtici - scrie Milescu - n-a fost cunoscut nici de geografii antici, nici de cei moderni, eleni sau romani. Obârşiile sale, cursul său, câmpiile întinse prin mijlocul cărora trece, ei nu le ştiu; şi nici cu auzul n-au auzit despre pâraiele care se varsă în el, nici despre popoarele care locuiesc pe laturile lui, nici despre cel mai principal măcar din ele.


Irtici (3000 km.) nu-i decât un afluent al fluviului Obi (4012 km.), cel care pleacă tot din Altai, avându-şi izvoarele aproape de Ienisei (3800 km.), atât de aproape, că lebedele pot fi auzite de pe un râu pe altul când ţipă, de la obârşia unuia la a celuilat. Şi în continuare: De la cetatea Ienisiesck până la Krasnoiarsk, calea se face în zece zile pe uscat, iar pe apă în sus, trei săptămâni... Aproape de cataractul cel mare al Ieniseiului este un loc stâncos şi pe stânci se văd inscripţiuni care nu se ştie ce coprind; iar între inscripţiuni este şi o cruce săpată şi oameni purtând în mâini toroipane şi alte scule, care nu se spune de cine şi de când sunt făcute...
E vorba, evident, de celebrele inscripţii de pe Ienisei, care, împreună cu monumentele de pe Orhon, sunt considerate primul document de creaţie literară cu caracter istoric, din perioada de glorie a istoriei central-asiatice a turcilor.
Nu avem, în afara bibliotecii, o pregătire anume în do­meniu, şi nu contestăm acest adevăr, susţinut cu multă cunoaş­tere de Mustafa Ali Mehmed, în lucrarea din care am citat în câteva prilejuri anterioare. Observăm doar că descifrarea acestor inscripţii s-a făcut foarte târziu - sfârşitul secolului al XlX-lea - fără să lase loc îndoielii şi, mai ales, fără să aibă în vedere co­municarea cu alte culturi, afirmate în aceeaşi perioadă, la multe mii de kilometri distanţă, a căror origine rămâne un mister.
Pen­tru ca nimeni n-a reuşit încă se explice uluitoarele asemănări dintre templele semănate în toată peninsula Yucatanului, din golful Mexicului, şi pagodele din China, Cambodgia sau Tailanda. După cum nimeni nu a găsit „puntea" care face ca numeralele şi verbele auxiliare din limba quechua, din Perù, să fie, absolut aceleaşi cu cele din limba turcă. Ca să nu mai amin­tim dragonul chinez, jaguarul fenician şi şarpele de pe podişul mexican, simboluri absolut identice.
Luate drept adevăr, erorile pot duce la altele, mult mai mari, după cum încercarea de a dezlega un mister, îl multiplică, orientând cercetarea în teritoriul speculaţiilor sterile.
Există, totuşi, o certitudine: prototipul indianului din America de Sud, recunoscut în populaţiile actuale din Siberia, China occidentală, Mongolia, Tibet, Japonia, Coreea şi Filipine, identitate prezentă, poate, în inscripţiile la care ne referim - a căror descifrare a dus, în opinia noastră, la amputarea timpului de pe platforma tibetană, de unde au pornit principalele izvoare de viaţă umană.
Despre toate aceste erori şi mistere am vorbit pe larg în Precolumbia - Bucureşti, 1975.
O lectură comparativă a ieroglifelor şi ideo­gramelor din cele două spaţii ar fi dus la o altă cunoaştere şi înţelegere a civilizaţiilor şi marilor culturi; nu aşa cum le cu­noaştem şi le înţelegem astăzi. Misterioasă, în cazul inscripţiilor de pe Enisei, rămâne prezenţa crucii, care nu are nimic comun cu cultura musulmană.
Spătarul Nicolae Milescu nu a fost atras de taina inscripţiilor, grăbit să-şi continue drumul şi neavând, pe semne, suficiente cunoştinţe pentru a se pierde în lectura lor, precum Champollion, cel care, în 1822, dintr-un singur fragment de stelă funerară - Piatra din Rosetta - a „decriptat" cele trei sisteme de scriere din Egiptul antic.
 


Deşi misiunea sa principală era cea de trimis al Marelui Ţar la curtea împăratului chinez, Kang-Hi, partea cea mai difici­lă - şi cea mai bine îndeplinită - a fost călătoria în sine, în lun­gul său parcurs Milescu fiind pe rând, şi în acelaşi timp, cartograf, topometru, etnograf, antropolog, sau naturalist. Şi, întot­deauna, un om cumpătat şi practic, măsurând cu pasul, cu versta  cu ora şi ziua de mers, un spaţiu ale cărui margini erau fără cuprindere.
Lectura proaspătă a paginilor sale ne ispiteşte cu tot felul de comentarii, dar rigoarea ne cere să ne oprim la ceea ce se cunoaşte mai puţin: ambasada pe care a condus-o şi pregătiri­le dinainte de a se pune în mişcare. Amănunte instructive şi în zilele noastre. Un drum în care caleştile au fost înlocuite de mersul pe jos, pe lângă convoaie de căruţe încărcate cu provizii şi mărfuri de schimb, în ambarcaţiuni rudimentare, dar sigure, sau în legănarea nervoasă a cămilelor, care au ologit şi le-am făcut un fel de încălţări.
Importantă misiunea, lung drumul până la capătul ei, călătoria trebuia bine pregătită şi dintr-un raport - azi am zice memorandum - întocmit de Artemov Matveev, conducătorul Departamentului, şi Spătarul Milescu, aflăm toate elementele care au precedat-o: scrisorile ţarului către împăratul Chinei, scrisorile care-1 acreditau pe sol cu înmânarea lor, darurile pentru acesta, pentru hanii mongoli şi dregătorii chinezi, itinerariul şi locurile de popas pentru refacere şi completarea soliei, mijloacele materiale şi băneşti. Lista se completează cu tot ce este considerat de folos, inclusiv cu instrumente astrologice, compasuri, cu ajutorul cărora să se poată stabili distanţele şi drumurile, un medic şi medicamente pentru un drum lung, un pictor care să ştie să deseneze, să delimiteze terenurile şi si scrie râurile, un preot cu cele trebuincioase slujbei, un bijuti­er, soldaţi şi slujitori.
De la Tobolsk, unde au rămas o lună, s-au mai adăugat alţi patruzeci de oşteni, şase fii de boieri, o călăuză şi un tâlmaci pentru tătară şi calmucă, plus şase îmblânzitori de şoimi...
S-a făcut plata în natură, pe trei ani, ambasadorului acordându-i-se gradul de polkovinic - colonel - în mare cinste la ei, şi nu de terziman, pentru că faţă de această dregătorie vor avea bănuieli şi nu trebuie să spună că ştie şi alte limbi, în afară de rusă...
Cu tot acest alai, care azi ar părea o armată, Spătarul Milescu a ajuns la Pekin pe 15 mai, 1676 şi a plecat spre Moscova la 1 septembrie, fără să-şi îndeplinească întrutotul misiunea, dar fără să putem spune că a fost un eşec diplomatic. Pare greu de crezut, dar neîmplinirea s-a datorat Marelui Zid: cele două imperii funcţionau după calendare diferite, după legi, credinţe şi tradiţii care acordau timpului alte valori. Rigorile protocolare de aici erau mai vechi decât zidul, şi a fost cu neputinţă, după trei luni de târguieli cu mandarinii, să se găsească o cale de mijloc.
Kang- Hi, urcase pe tron, în 1661, la numai şapte ani, multele ierarhii din jurul său stabilind o autoritate rigidă şi ab­surdă, imposibil de stăvilit.
Când hanul iese din palat şi se plimbă prin Pekin - notează Milescu -, nimeni nu mai are voie să stea pe uliţe sau pe la porţi şi când trece el, porţile sunt ferecate. Dacă din în­tâmplare cineva iese în calea hanului, se trânteşte la pământ ca să nu-i poată privi faţa.
Sunt tentat să cred că astfel de pagini au fost citite şi conspectate cu mult sârg de „mandarinii" de la curtea ultimului nostru împărat, stabilind reguli de protocol asemănătoare, poate chiar exagerându-le, pentru a lăsa impresia că sunt invenţia lor.
Bine că n-au citit mai mult, pentru că ar fi găsit şi alte curiozităţi, unele aparent absurde, dar avându-şi rostul lor, mo­tivat de multa istorie a imperiului.
In cele trei luni de şedere la Pekin, Spătarul Milescu le-a înţeles şi le-a îndeplinit pe toate, considerându-le fireşti. Tra­ducerea scrisorilor ţarului şi încredinţarea lor mandarinilor era un lucru absolut normal, practicat până azi în toate cancelariile diplomatice. Sunt aşa numitele scrisori de stil, pe care orice ambasador le prezintă la sosirea în ţara de reşedinţă – le-am folosit şi eu -, documen­tul unic de acreditare fiind înmânat şefului statului, atunci când acesta stabileşte data primirii.
Ceea ce n-a acceptat solul ţarului a fost exigenţa mandarinilor de a li se prezenta tot lor şi scriso­rile originale. Explicaţia primită nu 1-a satisfăcut din pricina tonului, a formulei de adresare. Protocolul chinez cerea ca aces­tea să fie prezentate ca şi când ar veni dintr-un loc umil şi neînsemnat, iar darurile să nu fie numite daruri, ci bir sau iasak, în vreme ce darurile de răspuns ale hanului erau bacşişuri, o răsplată a domnului Cutare, în schimbul slujbelor făcute.
Spătarul Milescu nu putea îndeplini aceste exigenţe. In­direct, ar fi recunoscut condiţia de inferioritate şi, deci, de leza­re a demnităţii ţarului, monarhul absolut al tuturor ruşilor mari, mici şi albi. Pentru sol, tratamentul trebuia să fie reciproc, unul singur, de la egal la egal. Aparte înjosirea propriei persoane: neprimirea scrisorilor direct de împărat îl cobora în ochii între­gii ierarhii a curţii imperiale, amănunt peste care n-a vrut să treacă.
Astfel că după ce i s-a oferit cea de a treia cină – ultima, şi semn de plecare - s-a despărţit, cu toată curtoazia, de trimisul cel mai înalt în rang al împăratului Kang-Hi şi a părăsit Pekinul, aşa cum cereau aceleaşi norme, înainte de căderea amurgului.
Intregul convoi, şaptezeci de care, o sută treizeci şi patru de cai - un cal pentru fiecare om- şi o caravană de sută de cămile abia cumpărate, s-a pus în mişcare, făcând primul popas după patruzeci de verste, în oraşul de graniţă de lângă zid...
Solul ţarului văzuse Marele Zid, la sosire, măsurându-1 cu compasul emoţiei, singurul instrument folosit până astăzi de toţi care-1 vizitează, alte instrumente nedispunând de unităţile sufle­tului. II văzuse şi de la distanţă, în arhivele de la Departamentul Soliilor, şi, poate, tocmai de aceea s-a aşternut drumului, sacrificând trei ani de viaţă şi multe cărţi, pe care n-a mai avut timp să le scrie.
Tot de la distanţă 1-a cercetat şi Borges, în 1950, privindu-1 cu ochii altora, pentru că vederea lui începuse să scadă: Zidul solid care în această clipă, şi în toate, îşi aruncă sistemul de umbre peste pământuri pe care nu le voi vedea, este umbra unui Cezar care a făcut ca cea mai reverenţioasă dintre naţiuni să-şi prefacă trecutul în cenuşă.
Când a poruncit ridicarea Zidului, împăratul Shih Huang Ti a dispus, într-adevăr, să fie arse toate cărţile de dinaintea sa. Zidul îi asigura apărarea spaţiului, iar arderea cărţilor anihila principalul argument al opoziţiei pentru a-şi elogia vechii împăraţi, devenind, astfel, şi stăpânul timpului. O metaforă, zice Borges. Singura adevărată. Pentru că celelalte, cele construite de poeţi, sunt false.
In faţa singurei construcţii terestre care se vede de pe Lună, Spătarul Milescu a înţeles ceea ce Borges a înţeles, am zice, mai zilele trecute: zidul este metafora însăşi. Nu îngăduie termeni de asemănare, oricât de ingenioşi, pentru că îşi ajunge sieşi, el singur, şi nu se poate compara cu nimic.
Intuitiv, Milescu a găsit, poate, singurul mijloc pentru a-i sugera dimensiunile, care părăsesc realul intrând în metafizi­că: Când vorbesc despre el, chinezii se laudă că, atunci când a fost clădit, în munţi n-a mai rămas piatră, în pustiu n-a mai ră­mas fir de nisip, în râuri nici un strop de apă, iar în păduri nici un copac....
Spătarul Milescu s-a întors la Moscova, şi a avut parte să vadă şi partea nevăzută a Departamentului Soliilor: birocraţi vanitoşi, corupţi şi murdari până în vârful unghiilor.
Ţarul Alexei murise, pe când solul său se mai afla încă la Pekin, iar până la urcarea pe tron a lui Petru cel Mare, fami­liile pretendente au reuşit să tulbure toate apele. Profitorii au folosit prilejul, au transformat Departamentul Soliilor, surghiunindu-1 pe ministrul Matveev la o mănăstire, şi au „smuls" un ukaz, prin care solia de la Pekin a fost oprită la Inisiesk, unde au fost perchiziţionaţi timp de două zile, toţi cei care-1 însoţiseră. Milescu însuşi, perchiziţionat; învinovăţit că predase scrisorile pentru împărat mandarinilor, în plină stradă, că le dăduse chinezilor hărţi ale imperiului rusesc şi păstrase pentru el blănuri de preţ, destinate hanului, înlocuindu-le cu altele fără valoare...
Se lucra fin, aplicat, cu pricepere. Ca în zilele noastre. Cel care a fost pus să-i caute pricini a fost un anume Milovanov, boierul cazac, care se adăugase suitei la Tobolsk şi-1 însoţise în toată călătoria. Era cel mai credibil, şi era dornic să intre în graţiile noi oligarhii.
In cele din urmă, acuzaţiile nu au avut trecere la Mos­cova. Spătarul a rămas la Departament, iar Petru cel Mare şi-a amintit de dascălul său, repunându-1 în toate drepturile. Dar o umilinţă consumată e o rană care, fără cicatrice, nu se vindecă niciodată.
Boierul mândru de la Vaslui, complet asimilat spiritua­lităţii ruse, nu-şi uitase, totuşi, izvoarele de acasă, retrăindu-le ca pe o mângâiere de taină. Când primea rugăminţi din Moldova, le întâmpina cu bucurie, îndeplinindu-le întotdeauna cu dis­creţie.
E bine să ne amintim că Psaltirea în versuri - Limbile să salte / cu cântări înalte...- a ieşit din tiparniţa pe care polkovnicul de la Posolski Prikaz i-a trimis-o în dar mitropolitu­lui Dosoftei, la cererea acestuia. Ne putem imagina emoţia pri­mului nostru poet - Psaltirea are 8600 versuri! - când şi-a văzut opera trecută în lumina literelor de tipar. Acel Cine-şi face zid de pace,/ turnuri de frăţie... se rosteşte singur.

Inainte de a vizita China, Nikita Hruşciov n-a avut curi­ozitatea să treacă pe la fostul Departament al Soliilor, să mai afle câte ceva de folos, iar Andrei Gromiko, nu i-a spus nici el nimic deosebit despre Marele Zid. Astfel că, deşi era un om intuitiv şi spontan, la întrebarea lui Mao Tse Dun -Unde eraţi voi, când noi am ridicat zidul? -, avea să-i răspundă puţin mai târziu, în mod practic şi fără cuvinte: duminică 14 august 1961, plimbându-se, cu Walter Ulbricht şi Erich Honecher, printr-o jumătate de oraş, s-a lăsat copleşit de un impuls marxist imperial şi a hotărât edificarea Zidului din Berlin.
Cu dimensiuni mai modeste, terminat în doar 40 de zile, construcţia a rămas pe verticală mai bine de 28 de ani, până joi 9 noiembrie 1989, când imperiul marxist s-a prăbuşit sub el, anulând şi metafora; falsă şi, mai ales, nefastă.
Dincolo de metafora chineză, singurele ziduri care nu se prăbuşesc sunt cele care nu se văd, clădite din înţelepciune şi credinţă. Milescu a trudit la ridicarea celui din Moldova, veşnicindu-se alături de Dosoftei, Varlaam, Neculce sau Miron Costin.
Cine mai aude azi, din zidul acela, colindele ? Şi totuşi, Trei crai de la răsărit / cu steoao-a călătorit sunt opera lui Dosoftei, trecută prin tiparul trimis în dar, de la Moscova, de Spătarul Milescu. Primul nostru diplomat, desăvârşit prin spirit şi cultură.
..........................................................
© Fragment din Saloanele de lux ale nemerniciei – Editura Elion, Bucuresti, 2006
Notă : Nedreptăţit, Nicolae Milescu aşteaptă dreptatea. Un cercetător –pot fi şi mai mulţi – ar putea să pledeze în favoarea sa. Câteva instituţii – mă gândesc la UE şi UNESCO – l-ar putea înscrie între marile valori ale culturii universale. Nu mă gândesc şi la Institutul Cultural Român, în stare să se ocupe cu orice, mai puţin de aşa ceva. Dar, despre ICR, foarte curând vom posta pe blogul nostru un text pe măsura faptelor sale.