Insomnii. Texte împrumtate

     

           Liderul separatist Evgheni Sevciuk se află într-o vizită la Moscova, în contextul în care Guvernul rus examinează, joi, într-o reuniune specială, situaţia din regiunea transnistreană, după ce Tiraspolul a cerut Rusiei să examineze posibilitatea anexării Transnistriei la Federaţia Rusă.

Vicepremierul rus Dmitri Rogozin, emisarul special al Kremlinului în dosarul transnistrean, a acuzat, marţi, Ucraina că a blocat la frontieră trenuri cu mărfuri destinate forţelor ruse de "menţinere a păcii" din Transnistria şi a interzis accesul unor cetăţeni ruşi din regiunea separatistă pe teritoriul ucrainean. (HotNews ro – 19 martie, 2014)

La República de Moldavia no reconoce a Transnistria y considera la mayor parte del territorio como parte de Moldavia, como una única unidad territorial autónoma, con personería jurídica especial.

Después de la disolución de la Unión Soviética , las tensiones entre Moldavia y el recién creado de facto del estado soberano de Pridnestrovia, (que a diferencia de Moldova no querían separarse de la Federación de Rusia) aumentaron en un conflicto militar que comenzó en marzo de 1992 y concluyó con un alto el fuego en julio de 1992. Como parte de ese acuerdo, el tripartito (Rusia, Moldavia, Transnistria, Comisión Mixta de Control) supervisaron las medidas de seguridad en la zona desmilitarizada , que comprende veinte localidades a ambos lados del río. (Moscu, 18 de marzo – RIA NOVOSTI)

La două zile după ce în Crimeea un referendum ilegitim a decis ruperea de Ucraina şi alipirea la Rusia, a venit randul Transnistriei să ceară acelaşi lucru. Republica separatistă necunoscută de pe teritoriul Republicii Moldova a cerut Federaţiei Ruse să "examineze" posibilitatea de aderare. Transnistria nu e însă singura vulnerabilitate de acest gen din Republica Moldova: aici mai există şi regiunea autonomă Găgauzia, unde acum o lună a avut loc un refererendum similar cu cel din Crimeea. Cum s-au născut aceste doua focare de influenţă a Rusiei pe teritoriul Republicii Moldova? Cât de mari sunt Transnistria şi Gagauzia?

Cele doua regiuni au împreună sub 6.000 kmp şi mai puţin de 700.000 de locuitori, însă anexarea lor de către Rusia ar fi o lovitură pentru Republica Moldova, un stat care acum încearcă să iasă de pe orbita politică a Kremlinului şi să se înscrie pe un traseu european.

            
In ambele regiuni sentimentele pro-ruse sunt puternice si dorinţa de alipire la Rusia este mare.

Ambele regiuni sunt sub infuenţa rusă de peste doua secole, o diferenţă importantă fiind că acum 25 de ani regiunea transnistrează s-a separat de Moldova printr-un conflict armat soldat cu 700 de morţi.

Republica separatistă a fost condusă între 1991 si 2011 de Igor Smirnov care a pierdut alegerile în favoarea lui Evgheni Sevciuk. Pentru a exista ca stat ii lipsesc două lucruri esenţiale: sustenabilitatea economică deplina (bugetul de la Tiraspol a primit in mod constant fonduri din Federaţia Rusă) şi recunoasterea altor state.

               Acum, preşedintele Parlamentului de la Tiraspol, Mihail Burlă, a expediat o adresă preşedintelui Dumei de Stat (camera inferioară a Parlamentului) a Rusiei, Serghei Naraskin, în care solicită examinarea posibilităţii de aderare a Transnistriei la Rusia. Solicitarea a venit ca urmare a unui proiect de lege propus de deputatii Partidului "Rusia dreapta" cu privire la simplificarea procedurii de anexare a noilor teritorii la Federaţia Rusă.

               Comunitatea internaţională încearcă de mai mulţi ani să negocieze o soluţie pentru "conflictul îngheţat" din regiunea transnistreană, în cadrul unei formule complexe, cunoscută sub numele de "5+2", din care, în afară de Chişinău şi Tiraspol, mai fac parte Rusia, Ucraina şi OSCE ăn calitate de mediatori, iar SUA şi UE ca observatori. Negocierile se află însă în impas în ultima perioadă.

                Preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, a declarat marţi, că cererea de examinare a posibilităţii de aderare a Transnistriei la Rusia, trimisă Dumei de Stat de către preşedintele Parlamentului de la Tiraspol este o acţiune "contraproductivă", atât pentru Republica Moldova cât şi pentru Rusia, şi că          astfel de acţiuni "nu permit pastrarea acelei imagini internaţionale de care se bucura pană acum Rusia". "Dacă va accepta, va fi un pas greşit", a precizat Timofti. (HotNews.ro - 18 martie 2014)

             Politicianul rus Vladimir Jirinovski a declarat că singura soluţie pentru calmarea situaţiei din Ucraina este ca această ţară să cedeze teritoriile străine, pe care le-a obţinut de la Polonia, Ungaria şi România. El a făcut această declaraţie în cadrul unei emisiuni la postul public de televiziune al Federației Ruse. (Sursa: romaniatv.net -19 martie 2014)

        Primarul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, crede că riscul ca Transnistria să fie anexată Rusiei este major şi că Moscova aşteaptă o oportunitate. Chirtoacă a declarat RFI că singura opţiune rămâne integrarea accelerată a Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

Monument în Transnistria

          Intrebat cât de mare este în contextul actual din Crimeea riscul ca Transnistria să fie anexată Rusiei, Dorin Chirtoacă a răspuns: "Riscul este major, indiscutabil! Transnistria nu o dată a cerut să fie alipită Federaţiei Ruse, [iar aceasta] nu o dată şi-a exprimat disponibilitatea. Federaţia Rusă, în acelasi timp, a recunoscut Osetia şi Abhazia în Georgia, le-a recunoscut independenţa în 2008, atunci când a avut loc acel conflict militar cu Georgia şi practic, aşteaptă o oportunitate şi pentru Transnistria.
           Este suficient să apară o situaţie ieşită din comun, aşa cum s-a întâmplat în 2008 în Georgia sau cum s-a întâmplat în Kiev, în Ucraina, acum, în 2013-2014, şi Rusia face pasul următor. Dacă se întâmplă o situaţie similară la Chişinau, automat, Rusia se va folosi de o asemenea instabilitate, pentru a-şi consolida poziţia în regiune şi cu siguranţă fie va recunoaşte Transnistria, fie o va anexa direct, fie îşi va extinde controlul asupra întregii Republici Moldova, în cazul unui asemenea scenariu nefericit."

(HotNews.ro – 21 martie 2014)

      Ministrul ucrainean de Externe, Andrii Descita, s-a declarat, vineri, în contextul anexării Crimeei de către Rusia, "foarte preocupat" de situaţia din Transnistria, o entitate separatistă prorusă din Republica Moldova, relatează AFP, potrivit Mediafax.

          "Situaţia din Transnistria constituie o mare preocupare, nu doar pentru Ucraina, nu doar pentru R. Moldova, ci şi pentru Europa", a declarat Descita, în cadrul unei conferinţe de presă, la Bruxelles.

         "Rusia poate decide să conecteze Transnistria cu Crimeea şi cu Abhazia", un teritoriu separatist din Georgia ocupat de forţele ruse, "şi să formeze un coridor care ar crea o zonă de destabilizare puternică în Europa", a avertizat şeful diplomaţiei ucrainene. Trebuie să "evităm" această situaţie, a adăugat el.

(HotNews.ro – 22 martie 2014)

 

Iatseniuk şi Van Romuy (dreapta), la semnarea acordului dintre Ucraina şi UE

Notă.  Mulţumesc autorilor care mi-au adus aceste texte nedorite. Le consider împrumutri fără datorii. Neliniştile mele sporesc pe măsură ce mass-media occidentală n-a consumat până acum nici un cuvânt pe această temă. Vede numai cerul, descifrând urma păsărilor migratoare, coborâte deja pe pământ. Postarea imediat anterioară – Oul de şarpe în lanul de porumb – explică aceste insomnii.

.........................................

® Darie Novăceanu, 2014

           

 O u l  d e   ş a r p e   d i n   l a n u l   d e   p o r u m b

 Intr-un singur prilej, repetat de câteva ori pe an, caleştile diplomaţiei spaniole îşi fac apariţia pe străzile Madridului, străbătând distanţa dintre Palacio de Santa Cruz - sediul Ministerului pentru Relaţii Externe - şi Palacio Real, din Plaza de Oriente. Două palate de vârste apropiate, cu multă istorie, pieţe şi străzi cu multă cultură şi tradiţii păstrate ca şi caleştile regale. Mai toate procesiunile religioase din Săptămâna Mare străbat trasee apropiate, înţesate de public, sub compasul solemn al muzicilor.

            Defilarea caleştilor, însoţite de garda de călăreţi înfiretaţi pâna la sprâncene, cu lăncii împodobite şi săbii lungi, naşte mai multe emoţii pentru pasagerii dinlăuntru şi aproape nici una  pentru cei ce, surprinşi, se opresc din drum şi aplaudă de pe trotuare.

            Fară calendar precis, când numărul noilor ambasadorilor, sosiţi la post, formează un „pachet” suficiente, Casa Regală stabileşte data primirii Scrisorilor de acreditare, şi spectacolul se pune în mişcare, într-un ceremonial cunoscut pâna şi de cabalinele splendide, proaspăt îmbăiate, simţind că fac un lucru de folos.

            Din Sala Tronului, unde se consumă momentul cel mai semnificativ, Majestatea Sa îi invită, pe rând, pe cei acreditaţi, într-un salon alăturat, pentru o primă conversaţie, a  cărei durată măsoară importanţa acordată noului sosit şi a ţării pe care o reprezintă. Fortuit, sunt secvenţe scurte, pur protocolare. Când Regele se ridică, trebuie să faci acelaşi lucru şi să cauţi uşa. Dacă rămâne aşezat, orientând discuţia spre teme care-l interesează, trebuie să răspunzi fără paranteze. „- Cum stau treburile în Moldova? Ce se întâmplă în Transnistria? Nu sunt prea multe râuri? Şi Basarabia...”

 Încorsetat de fracul pe care-l pusesem pentru prima dată şi nu ştiam cum să‑i ţin cozile, am început cu râurile, spunând că nu sunt deloc multe, când nu sunt şi frontiere, cum era cazul cu Prutul şi Nistru. Am apreciat că nu va trece mult timp şi Prutul îşi va pierde funcţia aceasta, creată artificial. Lecţie de manual, pe care am complicat‑o puţin.

Am evocat Doina lui Eminescu, podurile de flori dintre noi şi moldoveni şi speranţa că Mircea Snegur, după declararea independenţei, din ultimul august, va face posibil şi celălat deziderat, al unirii celor două ţări. M-am lungit puţin, înţelegând că subiectul interesa. Mai ales că următorul invitat în salonul acela avea să fie Igor Ivanov, ambasadorul rus.

Unirea dorită de Mircea Snegur nu s-a împlinit şi nici nu cred că a fost exprimată cu sinceritate şi răspundere politică, după doar câteva luni petrecute la Snagov, semnând integrarea Moldovei în Comunitatea Statelor Independente - CSI -, timp în care partidele istorice din România continuau să arunce în apele Prutului petale de flori presate în cărţile de istorie, deranjând Moscova şi iritându-l pe generalul Lebed, comandantul Aramatei a 14ª, concentrată în Transnistria. Lanurile de porumb de pe malurile Nistrului a devenit foarte curând câmp de bătălie, iar intervenţia Occidentului s-a limitat la trimiterea de observatori OSCE în zonă, între aceştia câţiva parlamentari români exaltaţi.

Pe malurile Nistrului

Informaţiile de acasă erau puţine şi confuze. Presa, cum nu mai avea nici o oprelişte, folosea un limbaj indecent, locuri comune semănate cu agresiuni gratuite, iar radiogramele de la minister construiau parafraze asemănătoare, evitând comentarea elementelor de substanţă.

Ni se cerea, în schimb, opinia publică din ţara de reşedinţă şi, în mod expres, poziţia oficială, greu de obţinut. Ştirile, ilustrate uneori de reportaje, publicate de presa spaniolă veneau numai de la Moscova, transmise de Efe, agenţia de presă a statului, şi de corespondenţii ziarului  El País, unii acreditaţi aici de foarte mulţii ani.

In context, mi-am amintit de un ziarist, John Müller, redactor la departamentul internaţional de la El Mundo. Chilian, aşa îl cunoscusem, naturalizat spaniol, cu bunici sudeţi, născuţi în Cehoslovacia.

            L-am convins să plece la faţa locului, din respect pentru profesie şi după câteva săptamâni reportajele lui din lanurile de porumb de lângă Tiraspol au fost cele mai citite, schimbând în bună măsură opinia spaniolă.

            Diplomaţia noastră, o mărturisesc cu jenă, n-a adoptat de la început o atitudine clară. Temele fierbinţi - Basarabia, anexele secrete ale pactului Ribbentrop - Molotov - fiind ocolite cu multă prudenţă. O singură dată, într-o declaraţie scurtă, mininstrul Teodor Meleşcanu, amator de fraze de impact, a terminat prin a spune că Insula Şerpilor se află bine merçi, acolo unde îi e locul, în Marea Neagră. Probabil consilierii săi nu ştiau mai mult, iar serviciul de documentare nu avusese timp să umble prin arhive.

            Nu poţi, după o astfel de declaraţie, absolut stupidă, să afli mai mult de la alţii. Şi tocmai asta ni se cerea, urmând, am socotit eu, ca în funcţie de reacţiile altor ţări, să se formuleze o poziţie mai puţin ambiguă, ştiindu-te sprijinit din mai multe părţi.

          Transmisesem tot ce socotisem că merita transmis, timp în care conflictul lua dimensiuni. Constatasem că spaniolii, foarte slabi la istorie şi geografie, nu se dădeau în vânt după un astfel de subiect. Născut în Basrabia, trecut prin multe vitregii, ajuns într-o perioadă cel mai prestigios editor din Buenos Aires, Mario Mujnik îşi mai amintea din limba română doar două cuvinte - cozonac şi pecie -, pe care mi le repeta ca pe un „bine  te-am găsit.”

            Nu aveam nici o îndoială că la Bucureşti se culegeau informaţii de peste tot, mai ales din corpul diplomatic şi, neapărat, de la Moscova. Dar nu-i acelaşi lucru: una îţi spune ţie Moscova şi alta comunică diplomaţilor săi din diverse ţări. Marcel Dinu, la vremea aceea secretar de stat, coordona toate comunicările în legătura cu conflictul, cumpănea bine fiecare cuvânt şi avea delicateţea de a‑ţi cere altele câteva, de care avea nevoie pentru a‑şi completa desenul întregii situaţii, pe care o trăia, efectiv şi afectiv, în exerciţiul său.

            Intr-un astfel de moment critic, când confruntarea militară punea în pericol stabilitatea zonei şi jocurile politice dintre Est şi Vest, l-am sunat pe Igor Ivanov, i-am spus că vreau să-l văd şi i-am spus şi motivele. N-avea cum să mă refuze, depusesem Scrisorile de acreditare în aceiaşi zi,  de 13 decembrie 1991, iar el le mai depusese încă odată, ca reprezentant al lui Elţin. Soţia, născută la Constanţa, în timpul războiului, o prietenie care şti că nu va dura, dar îţi face bine.

            Igor a ţinut mai întâi să-mi arate salonul Sfântul Gheorghe de la Kremlin, reprodus la scara 1/1, în sediul ambasadei la Madrid, din strada Serrano, iar după aceea, în biroul său, mi-a pus la dispoziţie suficiente documente la zi, în rusă şi spaniolă, din care rezulta că Federaţia Rusă dorea stingerea conflictului, preocupată la data aceea de altele, care să-i asigure conservarea influenţei politice pe structurile fragile din CSI.

            Era mai mult decât mă asteptasem: cu date şi elemente clare, Lebed urma să renunţe în a mai fi un nou Napoleon ( va ajunge în Siberia, unde s-a prăbuşit cu elicopterul de guvernator al acesteia), iar Smirnov se va declara mulţumit cu păstrarea statutului de pâna atunci, de preşedinte al Republicii Transnistrene, cu Ilie Ilaşcu păstrat după gratii.

            Sigur, în culise se va lucra în continuare, dar ceea ce conta în momentele acelea era liniştirea spiritelor şi cred că informaţiile mele au economisit energia diplomaţiei noastre, bazată pe aşteptare şi împrovizări. Nu întâmplător, Igor Ivanov va ajunge mai apoi, pentru mult timp, ministrul de externe, revăzându-ne, când a fost posibil, la Madrid.

                                                                       ***

            Singura nedumerire pe care am încercat-o atunci şi mă încearcă şi azi, a fost la plecare. Condus, după protocol, de Igor însuşi, pâna la ieşirea din strada Serrano, l-am descoperit pe ataşatul meu militar, constatând că se cunoşteau foarte bine şi tocmai sosise pentru o întâlnire de lucru, am înţeles, aproape de rutină.

            Eu îmi schimbasem agenda zilei în funcţie de cele povestite, dar reîntors la ambasadă am constatat că ataşatul militar nu avea prevăzută nici o vizită la ambasada rusă. Mai mult, în Fişa săptămânală de lucru, la aceleaşi ore, apărea o întrevedere cu unul din ataşaţii militari - erau mulţi - ai Statelor Unite. Că era o menţiune fictivă, că fusese sau nu în respectiva vizită nu aveam de unde să ştiu, dar cea de la ambasada rusă era certă. De unde aveam dreptul să deduc că ataşatul lucra peste mine, din dispoziţii primite de la alţii sau pe contul său, din proprie iniţiativă.

            N-am vrut să aflu mai mult, dar am avut grijă ca nici el să nu afle mai mult de la mine, neştiind unde duce informaţia, având acces personal la comunicările prin cifru.

            Funcţia de ataşat militar fusese adăugată după venirea mea la Madrid, Ministerul Apărării Naţionale având toate prerogativele numirii reprezentanţilor săi într-o ţară sau alta. Formal, intra în subordinea mea, practic lucra la ordinele superiorilor săi direcţi. Avea aceleaşi drepturi şi privilegii ca toţi diplomaţii, fără obligaţiile acestora. Liber să-şi desfăşoare munca aşa cum socotea el că trebuie s-o facă.

            Nu m-a deranjat în nici un fel statutul său, ci lipsa de sinceritate.

....................................................................................................................................

Fragment din Saloanele de lux ale nemerniciei - Editura Elion - Bucureşti, 2006

           

P o e m e   s u b  e c h i n o c ţ i u

Sonet cu cocori

Nu i-am văzut plecând, dar s-ar putea să fie

cei care se întorc acum, ca o lumină

ce lasă şoaptă caldă în crengi şi rădăcină

şi vindecă-aşteptarea din suflet şi câmpie.

Vin vâslă lângă vâslă, cum ştiu doar ei să vină, 

perfectă prin văzduhul albastru geometrie,

redeschizând cu strigăt porţi spre copilărie,

deltă zidită-n sânge ca anii în tulpină.

Deschide-ţi, ţară, sânul, albă năframa florii

ridic-o-n pomi pe mândrele-ţi coline

şi te-nveştmântă-n verde, că se întorc cocorii.

Un dor fără oprelişti de ţărmuri dunărene

din neştiutul zării mână către tine

fragile escadrile de cântece şi pene.

 





Cântecul mierlei

S-aude mierla. Nici un cântec, altul,

nu construieşte mai multă câmpie,

nici zori mai mulţi, nici arbori mai frumoşi,

nici mai mult martie, decât cântecul mierlei.

Tresar în somn, la cântecul ei, mâinile ţăranului,

simţind în palme foşnetul cald al seminţelor,

colţul ierbii presimte mieii albi, albinele

decolează grăbite la primele triluri.

Magic, fluierul ei luminează grădinile,

aprinde liliacul şi pune plugu-n brazdă.

Ea singură, cântând, ară şi seamănă,

întinerind cu o nouă primăvară pământul.

Şi-acum cântă din nou. Un râu de sunete

pune splendoare-n noi, colorându-ne sufletul.

Nimic altceva nu ştie să facă, decât să cânte.

Dar ce-am putea să mai vrem de la ea?

 




 Pânda magnoliei

 A fost cândva, pe semene, o adolescentă

sfioasă şi tăcută, mult nedumerită

de-atâtea neînţelese priviri ce-o aşteptau

s-o vadă-n primăvară înflorită.

Abia iviţi, bobocii lăsau să se-ntrevadă

cu jar tivite cupele şi pline

cu arşiţa atâtor insomnii frumoase

ce ştiu, când vor, dogoarea s-o aline.

S-a-nchis în ea, intrând în seară,

cerându-i nopţii pace şi-ndurare;

blândă şi înţeleaptă, noaptea a-nţeles-o

şi-a prefăcut-o până sus în floare.

Un hohot cald din cupe se revarsă

în jurul ei acum pe neaşteptate,

sub primii zori, ca un triumf

de împlinire şi de puritate.

Plug odihnindu-se

Un plug culcat în iarbă e ca o vioară.

Grindeiul pe rotile poate fi arcuşul:

De-o veşnicie ştie ce-i urcuşul

Semninţei care cântă pe prag de primăvară.

Căluş, cormanul ager întoarce spre lumină

Foşnirea de mătase a ţarinei în care

Se leagănă rotundă şi aromitoare

Speranţa ca o pâine la taina de la cină.

Din trupiţă, cu fierul lucind ca o oglină,

strunit de bârsă, plazul apasă peste glie,

uşor, cum se aşază vioara sub bărbie,

când sunetele-ncearcă din mână s-o desprindă.

Îngemănat cu lemnul, brăzdarul ştie cântul

Şi îi deschide calea, făcând să se audă

Suind încet prin frunze clorofila crudă,

Verzi sunete pe care le spune doar pământul.

Păşind sub amfiteatrul cerului când zorii

Abia şoptesc lumina şi încă e devreme,

Domoi şi blânzi, condva voievodale steme,

Boii, destin pereche, sunt corzile viorii.

Violonist, plugarul, cu singura vioară

Ce umple înălţimea cu foşnet şi culoare,

Cu mâinile pe coarne, tăcut şi cu răbdare,

Sfidând celebritatea şi veşnicia, ară.

............................................

© Darie Novăceanu, 2014