martes, 13 de mayo de 2014




Vremea corvidelor

            Îndoindu-mǎ cǎ ar fi fost în stare de josnicia pe care o aveam în faţǎ, gata sǎ i-o trec cu vederea dacǎ şi-ar fi recunoscut jumǎtate din ea, l-am cǎutat la telefon, i-am spus cine sunt, iar el, dupǎ o pauzǎ lungǎ, suficientǎ pentru ca stolurile de ciori, prinse de înserarea sfârşitului de august, sǎ ajungǎ din Piaţa Victoriei la Podul Constanţa, mi-a rǎspuns cǎ nu ştiam cu cine stau de vorbǎ. Mi-a spus-o apǎsat, sâsâind ca de obicei, rǎrind cuvintele în aşa fel, încât sǎ înţeleg cǎ, de fapt, nu ştiam cu cine am de-a face.
            Din îndoialǎ, josnicia trecea în certitudine. Am lǎsat sǎ mai treacǎ o generaţie de corvide de-alungul bulevardului Ion Mihalache, fost 1 Mai, şi am adǎugat apǎsat, sǎ priceapǎ cǎ nu pe el îl cǎutam, ci pe celǎlalt, cel de pânǎ atunci, fost şi dintotdeauna.
            Rǎmas în casetǎ, restul conversaţiei îmi spune cǎ a priceput, dar a refuzat sǎ-şi recupereze persoana de altǎdatǎ, preferând-o pe cea de acum, ipocritǎ şi arţǎgoasǎ.
            Într-adevǎr, nu ştiam cu cine am de a face. Nu ştiam cǎ, de când lipsesc din ţarǎ – a lipsi din ţara ta nu înseamnǎ a trǎi în alta -  pe lângǎ pungaşii dintotdeauna, cei care, între douǎ staţii de tramvai, printr-un brânci acordat cu frâna vatmanului, te lasǎ fǎrǎ ceas, a apǎrut o  generaţie nouǎ, de manglitori culţi şi politicoşi, care te invitǎ sǎ „avansezi înainte”, îţi lasǎ ceasul, dar ţi-l golesc de timp. Un ceas poţi sǎ-ţi mai cumperi, şi poţi sǎ urci în tramvaiul urmǎtor. Timpul golit astfel, trecut în ceasul lor,  nu-l mai afli nici în paradis, unde, oricum, nu mai ai ce face cu el.
II
            În ziua aceea, nu urcasem în nici un tramvai. Mersesem pe jos, prin cartier, descoperind că dregătorii feudali – cluceri, postelnici, paharnici, pivniceri sau serdari – reuşiseră să-şi păstreze uliţele, înveşniciţi în demnităţile lor de către neofeudalii de azi, respectuoşi cu tradiţiile unui trecut urât, din care-şi construiesc un viitor frumos.
            Numai uliţa mare fusese scoasă din istoria ei de peste o suta de ani ca să facă loc unui politician fără nici un an de istorie. Şi exact aici m-am oprit, în librăria din fostul bulevard 1 Mai, răsfoind – nu la întâmplare – câteva cărţi,  îmi recunoscusem timpul golit din zilele mele şi trecut sub alte nume în paginile acestora, în primul rând numele celui cǎutat la telefon. Am ieşit în stradǎ cu sentimentul cǎ plec dintr-un cimitir, Cimitirul Progresului, cel care – dacă nu ştiţi, eu cunosc -, în Bucureştii de ieri şi de azi, se aflǎ lipit de Strada Eternitǎţii, cu intrare şi prin partea opusǎ.
            Numai privirile grele de reproş ale unei vânzătoare m-au adus pentru o clipă la adevărul prezentului. S-a uitat la ceas, nemulţumită că întârziasem prea mult – erau multe pagini – şi nu cumpărasem nimic, nici măcar o maimuţă galbenă de la raionul de jucării. – Nu-mi plac maimuţele, am vrut să-i spun, dar privindu-i pletele m-am trezit  întrebând-o: - Lumânări nu aveţi? – Nu, e marfă de sezon. De Paşti şi la Crăciun...
            Afară, dinspre Piaţa Victoriei, primul pâlc de corvide se îndrepta spre Piaţa Chibrit „agǎţate” de troleul tramvaiului 20. Cele care nu ştiau sǎ citeascǎ, se rǎzlǎţeau la încrucişarea cu fostul bulevard Miciurin, acum General Rădescu, dar tot în prelungire cu strada Turda, zburând în urma tramvaiului 45, şi reveneau, protestând, grǎbind „pasul”, sǎ nu-şi piardǎ familia. Potop de aripi negre...
            Pânǎ acasǎ, am rǎsfoit în gând paginile din Plumb şi Scântei galbene. Nu-mi pot închipui poezia românǎ fǎrǎ Bacovia – i-ar lipsi nordul - , nici poemele lui fǎrǎ potopul de  pǎsǎri negre. Pentru cǎ nu sunt pǎsǎri decât pe dinafarǎ şi nu-s negre deloc. Abia târziu, prin anii 70, când l-am tradus în spaniolǎ, mi-am dat seama cǎ pe dinlǎuntru erau altceva. Şi exact acest altceva e lucrul cel mai greu de tradus, uneori imposibil.
Blestemată mai fie şi toamna./ Şi frunza ce cade pe noi - / Blestemat sa mai fie şi târgul / Ursuz, şi cu veşnice ploi...
            În mai, 1956, Gabriel n-a vrut să urce lângă tatăl său fără mine. Şi aşa am plecat la Cimitirul Bellu, din curtea Uniunii Scriitorilor, cu mâinile pe coşciugul lui George Bacovia. Şi m-am întors acasă, în Piaţa 1 Mai, cu tramvaiul 20, unde mă aflam şi acum, în strada care şi-a pierdut numele.
            Nu, corvidele de acum nu sunt ale lui Bacovia. Sunt altele, mai precis, un alt altceva, o generaţie cu alte izvoare, înfrăţite cu cele ale manglitorilor culţi şi politicoşi.
III
Când s-a apucat sǎ înveţe spaniola, (re)numitului de mai târziu prof. universitar Andrei Ionescu i s-a împleticit pronunţia - mai multe sunete decât litere -, şi ca sǎ-şi desprindǎ limba din cerul gurii, a început sǎ sâsâie ca un gâscan surprins în ograda vecinilor. Lucru firesc, dacǎ nu uitǎm cǎ imitaţia persupune şi însuşirea gândirii celui imitat, iar de aici şi a comportamentului.
            Academicianului Iorgu Iordan – sunt douǎ vieţi de atunci – i-au plǎcut amândouǎ defectele şi l-a reţinut la Catedrǎ, unde bǎrbǎtuşul palmiped, născut in Floreasca, lângă Groapa lui Ouatul,  trecând din gârlǎ în gârlǎ, şi-a îmbunǎtǎţit sâsâitul şi constipaţia foneticǎ, ajungând stǎpân pe un lac întreg, adicǎ profesor plin. Plin şi deplin, cu merite la vedere, şi altele doar presupuse, derivate prin bǎnuialǎ din aureola universitarǎ, care te face sǎ pari mai deştept decât eşti.
            Între acestea altele, unele se vǎd abia acum, în a treia viaţǎ, când el însuşi a descoperit cǎ le-a trǎit puţin şi prost pe celelelate douǎ şi ca sǎ mai îndrepte câte ceva,
s-a reîntors sǎ facǎ ordine în ogrǎzile altora. Mai grav, a început sǎ creadǎ cǎ a umblat pe drumuri pe unde n-a fost nicicând, dar presupune cǎ numai asta ar fi fǎcut. Drept pentru care s-a apucat sǎ-şi planteze numele pe ele, ca poliţia semnele de circulaţie.

Deloc întâmplǎtor, unul dintre acestea, cel care a dus – şi mai duce – spre literatura sudamericanǎ, l-am deschis eu, în 1965. Şi aşa a rǎmas pânǎ de curând, când, deloc întâmplǎtor, l-am gǎsit jefuit. Jefuit la propriu, de la un cap la altul. Iar la una dintre rǎscrucile din 1972, mi-am gǎsit numele şters. Şters definitiv, înlocuit cu numele şi pronumele sǎu şi al unei gâşte tinere, cu ifose de lebǎdǎ, strecuratǎ în ograda proprie pe sub zǎplaz, sǎ-l ajute la plantarea noilor semne şi întreţinerea  bǎtrâneţei personale.
Nu-i vorba – conversaţia telefonicǎ stǎ mǎrturie -  de o slǎbire a memoriei, ci de o betegealǎ psihicǎ specificǎ impostorilor de o categorie aparte, cei care uzurpǎ memoria altora şi reuşesc sǎ li se substituie, trecând în proprietatea lor bunurile uzurpatului. Nu are importanţǎ amǎnuntul cǎ nimeni nu se poate întoarce de unde n-a ajuns niciodatǎ. Ajunge ca uzurpatul sǎ fie absent; dispǎrut din spaţiu, nu neapǎrat şi din timp. Culţi şi politicoşi, când absenţa celui plecat fǎrǎ adresǎ devine mai lungǎ decât aşteptarea, intruşii intrǎ în hazna, îşi leapǎdǎ caracterul, şi ies îmbrǎcaţi în hainele celuilalt, dându-se drept ce n-au fost, dar le-ar fi plǎcut sǎ fie.
Timp de douǎ vieţi, universitarul Andrei Ionescu a avut rǎbdarea monahalǎ de a repeta la nesfârşit, în faţa studenţilor, unul şi acelaşi curs de istorie literarǎ despre scriitori spanioli cu operǎ închisǎ, lǎsându-le impresia cǎ le transmite cunoştinţe şi judecǎţi noi-nouţe. Toate culese din ogrǎzile altora, astfel cǎ de la el n-a pus decât sâsâitul zǎbrelit în colivia unei flaşnete; cu papagal pe trapez şi bilete de examen alături. Singura obligaţie a flaşnetarului a constat în învârtirea în ritm potrivit a manivelei. Un supliciu acceptat ca un ideal, de unde, odatǎ ajuns, nu te mai poate clinti nimeni.
Am avut oroare de o atare îndeletnicire. În loc sǎ repet de zeci de ori unul şi acelaşi lucru despre un singur scriitor – oricât de important -, am preferat sǎ traduc alţii unsprezece, înzestrând bibliotecile cu opere la care cititorii nu aveau cum sǎ ajungǎ.
Aşa au ajuns, în 1965, la Tunelul, romanul lui Ernesto Sábato, urmat, în 1984, de Abaddon Exterminatorul, opera sa fundamentalǎ. Aşa au ajuns, în 1972, la literatura lui Jorge Luís Borges, când, la propunerea, în selecţia, şi traducerea mea, Editura Univers a publicat Moartea şi busola,  prima culegere din scrierile marelui autor argentinian.
            Tot aşa, în 1979, au ajuns la Toamna patriarhului, capodopera lui Gabriel García Márquez, dupǎ ce, un an mai înainte, cunoscuserǎ Fantastica şi trista poveste a candidei Eréndira şi nesǎbuitei sale bunici, iar, puţin mai târziu, Cronica unei morţi anunţate. Pagini ale aceluiaşi scriitor, recunoscut între timp cu Premiul Nobel.
            Toate aceste traduceri, şi multe altele, au trecut acum, prin jaf, imposturǎ şi piraterie, în proprietatea altora. Începând, deloc întâmplǎtor, cu Moartea şi busola, culegere pe care universitarul Andrei Ionescu şi gâsculiţa-lebădă au înscris-o în patromoniul propriu. Împreunǎ, aripǎ lângǎ aripǎ, în 2006, au şters numele meu şi au plantat la aceastǎ rǎscruce portretele lor în mǎrime naturalǎ. Aşa mi-am regǎsit cartea,  în librǎria din fostul bulevard 1 Mai, nǎpǎdit de potopul corvidelor de ultimǎ generaţie.
Nu voi mai vorbi despre aceste lucruri niciodatǎ. Imi cunosc ceasul şi nisipul din el şi cred cǎ nu-i inutil sǎ cheltuiesc puţin pentru cei care au clepsidra neînceputǎ.
Pentru cei care nu ştiu, dar şi pentru cei care au uitat, sunt nevoit sǎ adaug cǎ la
vremea aceea, în 1972, Jorge Luís Borges era un scriitor proscris. Nu apǎruse în nici o ţarǎ din Est, aducerea lui în lumea literarǎ de la noi reprezentând un gest de nesupunere ideologicǎ, sancţionat, în cel mai fericit caz, cu neincluderea ta în planurile editoriale din anii urmǎtori. O pâine mai puţin pe masǎ şi douǎ mai puţin în suflet.
Pe atunci, în peisajul literelor noastre încă mai ara plugul de lemn al realismului socialist, ideologia culturalǎ supraveghind toate drumurile pe unde ar fi sosit şi altfel de sǎmânţǎ. Dispunea de toate mijloacele, umilinţe de care nu vreau să-mi amintesc.
Faptul cǎ în perioada aceea au apǎrut mulţi, foarte mulţi mari scriitori strǎini, îşi are explicaţii şi motivaţii care nu intereseazǎ aici. Cine-şi mai aminteşte de Heliade? In cultura românǎ, când n-a fost prea târziu, pentru mulţi era prea de vreme.
În cazul lui Ernesto Sábato, ca sǎ revenim la capăt de drum, refuzul publicǎrii sale a durat doi ani. Autorul Tunelului nu figura în mica – malenkaia – enciclopedie sovieticǎ, dar figura în cea mare – balşaia -, unde se menţiona pǎrǎsirea cercetǎrii din domeniul fizicii atomice şi i se reproşa abandoarea militanţei comuniste.
Sosirea neaşteptatǎ a autorului la Bucureşti, a anihilat primul pretext. Al doilea: Sábato a acceptat plata drepturilor în lei – pǎstrez documentul -, bani pe care nu i-a încasat niciodatǎ, dupǎ cum nici pe cei cuveniţi pentru Abaddón Exterminatorul. Banii aceia trebuiau cheltuiţi în ţarǎ şi au rǎmas depuşi la Fondul Literar, de unde au ajuns la o instituţie nouă, recent privatizată ca să poată fura de la stat. Jefuitorii trecutului...
 Prietenia cu Sabato nu avea preţ. Şi nu are nici azi. Al treilea pretext, ultimul: personajul principal Juan Pablo Castell abuzeazǎ de serviciile unei prostituate românce. În traducerea mea, Sábato a fost de acord ca prostituata sǎ nu aibă  nici o naţionalitate...
N-am reuşit, din pricina unor astfel de pretexte, absurde dar decisive, sǎ-i aduc pe atunci în bibliotecile noastre pe Julio Cortázar, Juan Rulfo sau Juan Carlos Onetti.   În una din povestirile primului, regele Carol se plimba cu Elena Lupescu într-un avion fǎrǎ destinaţie precisǎ. În Pedro Páramo, romanul lui Rulfo, morţii era mai vii decât toţi viii din lume şi aveau idei şi obiceiuri contrare viitorului dorit şi asteptat de noi. În paginile lui Onetti se sǎvârşea un avort ilegal, pedepsit de legile noastre.
Nu am nici un merit şi nici o vinǎ: pe toţi trei, şi pe mulţi alţii, i-am cunoscut de aproape, prietenia şi scrisorile lor vindecându-mi multe singurǎtǎţi. Cu Cortázar am cǎlǎtorit prin Cuba, în 1968; cu Rulfo am locuit, în mai 1972, uşǎ lângǎ uşǎ, într-un
hotel din insulele Canare şi ne-am revǎzut în Mexic, fiindu-mi cǎlǎuzǎ tǎcutǎ în universul culturilor precolumbiene. Cu Onetti, Leopoldo Marechal, Carlos Rojas, Angel Ramas, Marta Traba, Carlos Martínez Moreno, Salvador Garmendia, Mario Monteforte Toledo, Augusto Monterroso, şi alţii, am cǎlǎtorit, în 1969, timp de zece zile în acelaşi tren, de la Santiago de Chile pânǎ la Puerto Montt, înnoptând în Chiloé, aproape de Ţara de Foc. Un vagon, casǎ pe roţi pentru scriitorii sudamericani, iniţiativǎ a lui Pablo Neruda, Jorge Edwards, Francisco Coloane si Mario Vargas Llosa, dupǎ un congres unde, invitat sǎ vorbesc despre realismul socialist, am optat pentru un socialism realist. Motiv de mânie publicǎ din partea delegaţiei sovietice şi a unor scriitori de aceiaşi militanţǎ; la exact un an dupǎ intrarea tancurilor sovietice în Cehoslovacia...
In mod concret, atunci am descoperit izvoarele literaturii Sudului şi am rǎmas aproape, strǎduindu-mǎ sǎ aduc acasǎ o parte din foşnetul lor. Atât cât am putut şi mi   s-a îngǎduit. Alţii, dupǎ aceea, au adus mai mult, aşezând în geografia noastrǎ fluviul imens al acesteia, inviorând peisajul cu valori mari, despre care mulţi nu ştiau cǎ existǎ, dar şi-au dat seama cǎ ne lipseau. Azi, totul pare simplu. Atunci, totul era complicat.
Ilustrative, cele ce mi s-au întâmplat cu Toamna patriarhului, capodopera lui Gabriel García Márquez. Respinsǎ categoric de Cartea Româneascǎ şi de toate celelalte edituri de la noi. Mai puţin de Univers, unde profesorul Romul Munteanu a „pierdut” referatele externe obligatorii, toate trei negative, sfǎtuindu-mǎ sǎ fac rost de altele, favorabile. Ştia ceea ce alţii nu aflaserǎ: cartea s-a editat în 1979, în perioada de pregǎtire şi desfǎşurare a celui de al X-lea Congres al PCR, când cenzorii erau ocupaţi cu discursurile delegaţilor, şi nu aveau timp sǎ vadǎ „o vacǎ în balconul patriei”, pe care, cu toatǎ dragostea pentru el, Marin Preda n-a avut curajul s-o lase acolo, pǎscând iarba covoarelor prezidenţiale.

Cartea s-a „tras” în 100.130 exemplare, dupǎ cum apare în caseta tehnicǎ; tiraj la care tipografii de la Scânteia, respectuoşi cu operele de valoare, au mai adugat de la ei, cu hârtie de la stat, alte 10 mii, în beneficiu personal.
Nu-i inutil sǎ adaug cǎ, la rugǎmintea mea, Gabriel García Márquez acceptase plata drepturilor de autor în lei, plǎnuind împreunǎ cu Álvaro Mutis o cǎlǎtorie în România. In adolescenţǎ, amândoi fuseserǎ îndrǎgostiţi de Panait Istrati, primul scriitor român ajuns în Sudamerica şi care, chiar dacǎ pare greu de crezut, le-a influenţat primele pagini.  Un personaj istratian, Maqroll el Gaviero, vaporean plutind pe toate fluviile, reale sau imaginate, însoţeşte toatǎ poezia şi proza lui Álvaro Mutis. Tradus şi publicat de mine, în 1980, la Editura Albatros, Mutis îmi scria pe pagina de gardǎ din Jurnalul din Lecumberri: „Darie, aceastǎ carte are o singurǎ virtute, aceea cǎ am scris-o gândindu-mǎ la fratele nostru Panait Istrati, la durerea şi fericirea lui de a fi om.”
Existǎ întâmplǎri care se trăiesc şi nu se mǎrturisesc niciodată. Le păstrezi numai pentru tine, să te poţi întoarce în lumea lor, retrăindu-ţi timpul fără să ştie nimeni pe unde umbli. Vroiam sǎ-i  aduc pe cei doi la Brǎila, oraş care, prin Istrati, Voiculescu, Fǎnuş Neagu, Bǎnulescu, etc., nu se deosebeşte prin nimic de Aracataca, dupǎ cum nici Bǎrǎganul nu se aflǎ departe de Macondo. Bǎnuiala cǎ ultimii doi au trecut ei mai întâi prin Macondo, nu-i un păcat. Nu treceau, în definitiv, prin locuri necunoscute. Treceau ignorând amănuntul că destinul culturii noastre a fost şi a rămas acela de a adânci văile pentru ca undeva, sus, să primească mai mult lumină alte culturi. Universalizarea este o noţiune inventată de cei instalaţi de mult pe aceste înălţimi.
Aparte harul cu care s-a născut, marele talent narativ al lui García Márquez s-a format inventând întâmplările lui, în timp ce le asculta pe ale altora. Mai întâi, pe ale lui Nicolas Márquez, bunicul dinspre mamă. Inventa alături, cu o imaginaţie fabuloasă,
 descoperind semnificaţii noi, acolo unde nimeni nu le mai căuta. Sau povestind, fără să ştie, lucruri pe care alţii le povestiseră de mult. Când am tradus Inecatul cel mai frumos din lume, m-am dus la volumele lui Arghezi şi am recitit Zburătorul. Faceţi ca mine şi veţi descoperi stupefiaţi ca-i vorba de unul şi acelaşi text – peisaj, situaţie, metaforă – scris de Arghezi în 1927 şi rescris de Gabo în 1968.
            Un traducător, când traduce cu adevărat, traduce din memorie şi pagini din alţi autori. Traduce din el însuşi, pagini pe care nu le va mai scrie niciodată. Traducându-l pe Gabo, îmi întocmisem o „hartă” a mea, în care Melquiades se întâlnea faţă în faţă cu Panteră, din Zahei orbul, în vreme ce, din aceleaşi pagini, Caliopi rămânea strangulată pe malul Buzăului, iar Remedios dispărea în văzduh, purtată de cearşafurile întinse la uscat. Nu-i bine să-l citeşti pe Herodot după ce l-ai citit pe García Márquez.
****
            Surprinsǎ de ideea unei cǎlǎtorii la Bucureşti a celor doi columbieni strămutaţi în Mexic, de la Barcelona – unde îl cunoscusem pe Gabo, în 1968 –, Carmen Balcells, agenta universalǎ a drepturilor sale, a dorit sǎ ştie dacǎ leii româneşti îi acopereau cheltuielile cǎlǎtoriei, plus o sesiune de tratament geriatric la staţionarul Ana Aslan.       I-am rǎspuns cǎ nu, nici vorbǎ de aşa ceva.
Cǎlǎtoria nu a mai avut loc, dar ceva din neîmplinirea ei s-a împlinit: cine ştie sǎ citeascǎ folosind infraroşiile, va descoperi în spatele figurii lui Simón Bolivar, din romanul Generalul în labirintul sǎu, chipul de fum al lui Tudor Vladimirescu. Schiţat de cuvintele acestuia: „Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele,
 m-am îmbrǎcat în cǎmaşa morţii.” Text cules în casa mea din Bucureşti, de istoricul mexican Gustavo Vargas şi comunicat lui Gabriel García Márquez, care a ştiut sǎ-l transmitǎ lui Bolivar fǎrǎ cuvinte.
Destine paralele, consumate în alt spaţiu, dar, absolut, în acelaşi calendar.
În cazul lui Borges, târguiala editorialǎ a durat trei ani, şi nu mi s-a întâmplat nimic urât. Când îl cunoscusem, Borges aproape cǎ nu m-a lǎsat sǎ vorbesc (vezi Cu Borges despre Borges, în cartea mea, Ora Americii Latine, apǎrutǎ la Albatros, în 1971), interesat de geţi, de scrierile lui Ovidiu în limba acestora, de geometria cobzei românesti, în ale cǎrei sunete recunoştea vechea vihuela, din care descinde ghitara argentinianǎ de azi. Forme pe care nu putea sǎ le mai vadǎ: mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe cicatricea de pe creştet, origine a povestirii Sudul şi a pierderii treptate a vederii.
 Era interesat de istoria Transilvaniei: unul din personajele sale (Nemuritorul) trecuse pe la Kolozsvár, în 1638, în drum spre Leipzig. Amǎnunt observat de cenzurǎ, anulat de Vladimir Streinu – „Kolozsvár în 1638, Cluj dupǎ Avram Iancu.” –, directorul editurii. Tot  el a vestejit şi alte amǎnunte, aprobând publicarea, aşa cum o propusesem. 
Am întocmit culegerea retrǎind întâlnirea aceea - au mai fost şi altele -,  reţinând tot ceea ce am considerat mai semnificativ pentru opera sa de pânǎ atunci, renunţând la paginile respinse categoric de cenzurǎ. In total, 36 de piese – 400 de pagini – adunate sub titlul Moartea şi busola, împrumutat cu îngǎduinţa sa, de la una din povestirile din Artificii. Tiraj : 50 de mii de exemplare, la preţul de 8,75 lei per unitate.
Aşa a intrat Borges în librǎriile noastre, astfel a rǎmas în bibliotecile a trei generaţii de cititori; suficiente pentru ca podul memoriei sǎ se aşeze definitiv pe cele douǎ maluri. Aparte, influenţele. Pasărea cu zbor invers a lui Nichita pleacă de aici...
Şi satisfacţia mea: traducerea a fost premiată de Uniunea Scriitorilor, preşedintele juriului fiind Marin Preda, cel atât de exigent cu scrierea frumoasă. Profanat astăzi de politicienii noştri care nu se mai adună la fierăria lui Iocan, ci la Cafeneaua lui Iocan, unde fac schimb de bancuri ideologice.
În toţi anii aceia, universitarul Andrei Ionescu a umblat cu flaşneta pe umǎr, ignorând amǎnuntul cǎ pasul pe loc e timp fǎrǎ distanţǎ. N-a fost interesat de Borges pânǎ spre sfârşitul de secol, când şi-a dat seama cǎ merita sǎ-şi planteze numele pe drumurile mele, asumându-şi, în 1999, îngrijirea unei ediţii (Opere). Unii samǎnǎ, alţii culeg. Proiectatǎ în patru volume, Editura Univers n-a publicat decât douǎ, nedispunând de materia necesarǎ pentru urmǎtoarele.  A făcut-o din materia care exista, cu o viclenie de tejghetar din Piaţa Dorobanţi, intercalând între traducerile mele, şi ale altei traducătoare, traducerile proprii. Puţine şi grǎbite, suficiente pentru a-şi justifica impostura, legitimându-se drept mare editor al marelui Borges.       
Când m-a anunţat cǎ mi-a inclus – fǎrǎ sǎ mǎ consulte -  traducerile în „ediţia” sa, n-am fost curios sǎ aflu cum şi-a alcǎtuit-o. Am descoperit dupǎ apariţie, ca la criteriu cronologic, respectat de toţi editorii din lume, mai adǎugase unul, cel al „genurilor literare”, criteriu stupid, pentru cǎ Borges a dispreţuit aşa ceva, inventând  tot atâtea „genuri” câte a simţit cǎ-i erau de folos. Intersectarea liniei cronologice cu cel de al doilea criteriu i-a privat pe cititorii „ediţiei” sale de cunoaşterea mişcǎrii în timp real a creaţiei borgesiene, anulându-i multe virtuţi. Borges e singurul autor care, în zece pagini, a scris un roman pe care alţii nu l-ar fi terminat nici în câteva sute. Singurul care transportǎ fantasticul în realitate şi istoria în ficţiune. Singurul care şi-a construit propria esteticǎ. Singurul care, nevǎzǎtor, a vǎzut adevǎruri nevǎzute de nimeni, niciodatǎ.         
Substanţa celor douǎ volume s-a sprijinit, efectiv, pe culegerea mea, dar nu i-am reproşat absolut nimic. Nici mǎcar  însuşirea în întregime a volumului Artificii – peste 60 de pagini!- trecut pe numele şi în contul sǎu personal. Mi-am simţit ceasul golit de timp, dar am trecut totul în seama unei rǎtǎciri de moment, aşteptând volumele urmǎtoare, cele care nu au mai apǎrut niciodatǎ.
 Editura Univers avea sǎ disparǎ la puţin timp, fiind privatizatǎ. Ca şi vapoarele, vândutǎ pe gratis; aruncându-se peste bord un portofoliu imens, jefuit de toţi neaveniţii. Pentru că după 1989, cultura română nu a mai avut ministere, ci numai Miniştri.   
Mircea Martin, ultimul director, a mai salvat ce s-a putut, între altele, romanele lui Sábato, într-o ediţie splendidǎ, şi versiunile mele din Borges. Cele pe care, cu autoritatea de editor, câştigatǎ uşor  şi repede, flaşnetarul  s-a dus la Iaşi, fascinând o editurǎ de aici  cu o nouă ediţie Borges. Completǎ şi definitivǎ.
Prestigioasǎ prin dispariţia celor privatizate, prosperǎ prin vânzarea perelor din plopii de pe Copou, unde-şi are sediul central, editura ieşeanǎ a îmbrǎţişat oferta ca pe o mireasǎ pǎrǎsitǎ în faţa bisericii Trei Ierarhi, şi a mai plantat un plop fructifer la fereastrǎ. Neapǎrat plop, pentru cǎ perele acestuia nu sunt impozabile decât în proverbe. 
            Aşa a apǎrut şi astfel am rǎsfoit, în librǎria din fostul bulevard 1 Mai, opera lui Jorge Luís Borges: trei volume elegante, dintre care primul - nu se putea altfel -  include, în intregime, culegerea mea din 1972 şi, evident, poartǎ titlul de atunci -  Moartea şi busola -, dar nu şi numele meu, traducerea trecând prin imposturǎ intelectualǎ în proprietatea  celor mai înainte menţionaţi.
Nici un alt titlu nu era mai potrivit pentru ca nordul memoriei culturale sǎ-i orienteze pe cititorii de azi spre literatura lui Borges, asigurând şi desfacerea celorlalte  volume. Astfel cǎ universitarul-flaşnetar şi l-a însuşit fǎrǎ sǎ şovǎie, iar editura ieşeanǎ, specializatǎ în cultura plopilor după o metodă belgiană, l-a cultivat  cum i-a fost oferit.
Când i-am cerut acordul, Borges era sceptic: încercase şi el, prin 1950, acest titlul, fǎrǎ nici un succes de librǎrie. Vânduse numai trei volume. I-am sugerat Istoria universalǎ a infamiei. A zis nu. Am adǎugat Istoria eternitǎţii. A zâmbit: éternulité... În 1972, din  Moartea şi busola s-a vândut în 50 de mii de exemplare.
Cât priveşte traducerile mele, premiate de Marin Preda, universitarul însuşi le-a recunoscut valoarea, incluzându-le în ediţia din 1999. Sunt aceleaşi şi acum. Cu mici diferenţe exterioare: s-au înlocuit virgulele,  s-a schimbat formatul, coperta, nasturii şi preţul. Inaccesibil pentru cei care nu pot scoate banii din buzunarul altora. Îndeletnicire plăcută şi uşoarǎ, din câte pot sǎ observ, pentru cǎ sunt destui care au învǎţat s-o facǎ foarte bine. Şi nu fac decât asta. Un semn de progres, fǎrǎ îndoialǎ, ca şi altele din ultima vreme, dar cu particularitǎţile sale: înainte, se fǎcea culturǎ fǎrǎ bani; acum se fac bani fǎrǎ culturǎ. De aceea şi existǎ mulţi bani. Mai mulţi ca niciodatǎ: uşori, grei, albi, negri, spǎlaţi, furaţi, falsificaţi, etc., ori însuşiţi prin imposturǎ intelectualǎ. Care seamǎnǎ, dar nu-i tot una cu falsul intelectual, la îndemâna oricui. Impostura intelectualǎ te ajutǎ sǎ câştigi bani fǎrǎ dovezi incriminatorii. Nu existǎ legi pentru fǎrǎdelegi de aceastǎ naturǎ. Caii de la bicicletǎ, apa din ciur şi perele de plop n-au avut niciodatǎ un preţ mai bun ca acum. Cine au ştiut sǎ-şi planteze la timp un astfel de pom, a reuşit sǎ vândǎ jumǎtate din pǎdurile ţǎrii, pǎstrându-şi toţi banii.
De aici, telefonul meu şi trufia palmipedului. Surprins cǎ-i deranjez înserarea,   s-a rǎţoit la mine din toate bălţile: „- N-ai nici un drept sǎ-mi ceri socotealǎ. Eşti ultimul. Şi şti bine de ce”. Ştiam: ca ambasador în Spania, nu l-am vrut consilier cultural. Nu i-am explicat motivul. „ – Bine, am zis eu, dar traducerile?” „– Traducerile erau neglijente”. S-a gândit, probabil, la neglijeul gâştei. „– Şi titlul ?” „ – Da, pentru titlul poţi sǎ mǎ dai în judecatǎ. Tot n-ai sǎ câştigi.” „ – Nu te dau, te-njur  - l-am înjurat frumos. Şi aştept să mă dai tu în judecată. Şi sǎ câştigi”.
Se înserase bine. Bine de tot şi peste tot. Dormeau până şi corvidele.
Bucureşti, 2002
..................................................................
© Darie Novăceanu - 2014


Alinierea la dreapta

Atenţie! Strângeţi rândurile!
Toată lumea la dreapta!

            Nu mă aşteptam la profanarea furibundă săvârşită de mulţi intelectuali, din toate colţurile pământului, la moartea lui Gabriel García Márquez. Valuri după valuri de impudicitate zglobie s-au dezlănţuit înainte ca cenuşa trupului său să-şi stingă căldura, tălăzuind mai bine de o săptămână de zile peste tot, încercând să-l coboare de la înălţimea Anzilor, la statura lor; joasă, găunoasă şi şubredă, din creştet până-n tălpi.
Cum adică, atât de sus? Şi noi? Şi el, care a fost nu numai prieten cu Fidel ci chiar castrist? Tocmai el, prieten cu Hugo Ghavez şi admirator al lui Bolivar? Tocmai el, atât de la stânga, cu atâta glorie literară? Iar noi, atât de la dreapta, să-l mai şi lăudăm?
Ştiu foarte bine şi de mulţi ani din ce parte bat vânturile deşertului ideologic şi ştiu şi de ce bat. Dar nu am urcat la nici o tribună ca să mă apăr de ravagiile lor.


Deşi ne-am văzut foarte rar – timpurile nu ne-au îngăduit mai mult -, prietenia mea cu Gabriel García Márquez şi, mereu lângă umărul şi sufletul lui, Álvaro Mutis, a fost şi rămâne pentru toată viaţa; chiar şi acum, când ei nu mai sunt în viaţă.
Eu eram fascinat de literatura latinoamericană şi mă străduiam să aduc cât mai multe valori şi nume în România, ei erau uimiţi de poezia lui Blaga şi Arghezi, publicaţi atunci, în Mexic (1983), în traducerea mea. Erau mai mult decât îndrăgostiţi de literatura lui Panait Istrati, care le-a influenţat primele pagini. Pe Gabo, în estetică. Tonul fundamental, care marchează prin câteva cuvinte, începutul întâilor sale povestiri, l-a luat de la el. Pe Álvaro Mutis, l-a influenţat în stilistică şi în etică, personajul său Maqroll el Gaviero fiind o dublură perfectă a lui Panait Istrati, în toate atitudinile sale de rătăcitor pe mările lumii.
Hotărâserăm în anii aceia, o călătorie prin România, urmând ca eu să le deschid timpul spiritualităţii noastre, iar ei, cu sensibilitatea lor, să-l conjuge cu spaţiul comun: Macondo şi Bărăganul, Aracataca şi Brăila... Spre norocul nostru, călătoria nu a mai avut loc (am povestit cândva amănuntul acesta), dar într-un anume fel, s-a petrecut.
 
Cu Álvaro Mutis si Gabriel García Márquez
La unison – se va fi dând de undeva vreo poruncă? – toţi cioclii de lux, care s-au grăbit să întunece surâsul şi ultima lacrimă a lui Gabriel García Márquez, i-au citat pe unii şi aceiaşi scriitori latinoamericani, contemporanii săi deveniţi faimoşi pentru că     s-au despărţit de Fidel Castro, mai ales după ce Heberto Padilla, distins, în 1968, cu Premiul Naţional de Poezie pentru volumul În afara jocului, a fost condamnat, în 1971, arestat, şi obligat să se dezică de criticile aduse revoluţiei cubaneze.   
S-au desprins de prima credinţă de stânga şi au trecut la credinţa de dreapta, mereu mai la dreapta. Să vezi şi să nu crezi. Marío Vargas Llosa, Octavio Paz, Julio Cortázar, Ernesto Sabato, chiar şi Jorge Luís Borges, au devenit mari scriitori după ce    s-au îndepărtat de ţărmurile ideologiilor socialiste.
Numai Gabriel García Márquez a rămas unde era, în Macondo, care se află peste tot în lume, şi în Aracataca, unde s-a născut şi a desenat prima hartă a acestei lumi.
La fel au rămas şi scriitorii menţionaţi mai sus: erau mari scriitori cu mult mai înainte de a-şi retrage (sau nu) simpatia faţă de Fidel Castro şi au continuat să scrie precum scriau şi mai înainte, cu mâna dreaptă. Ceea ce nu înseamnă că erau de dreapta. Silogismul e fals, invocarea acestor nume e nepotrivită, iar argumentaţia este absurdă.
 Numai că pentru unii ciocli de lux, există insatisfacţii, neîmpliniri pe care vor să şi le revendice drept merite.
 
Traducere de Darie Novaceanu
Culegător harnic, precum toţi românii care culeg căpşuni în Andaluzia, Vladimir Tismăneanu a ţinut să fie primul în profanarea lui Gabriel García Márquez. Cu dreptul celui ce a locuit o vreme în Venezuela, una din provinciile macondiene. Folosind cu aceiaşi pricepere, sapa lopata, plugul, secera şi ciocanul, domnia sa a tras brazdă adâncă în spaţiul public de la noi, şi o ţine tot aşa, gaia-maţu, cu o râvnă de invidiat şi o violenţă fără de seamăn.
I-am citit până la capăt prima arătură, m-am umplut de scârbă şi am cutezat să observ şi să-i spun – lucru pe care îl fac foarte rar – că n-are tămâie în cădelniţă, sperând că va păstra numai pentru el observaţia. M-am înşelat, a reţinut textul şi mi-a răspuns pe loc, ocolind să-mi spună dacă libertatea de expresie e tot una cu libertatea de conştiinţă - singurul lucru pe care-l ceream -, rugându-mă să nu mă bag acolo unde dumnealui este expert şi atrăgându-mi cuviincios atenţia că nu-i născut la Ploieşti, ci la Braşov.
Am rămas tablou neînrămat, mai ales că mă invita să răspund  – prinsese chef de polemică – la care, fireşte, nu am răspuns şi n-aş face aşa ceva nici acum. N-am pus pe blogul meu niciodată o buruiană, păstrându-mi Freastra..., deschisă la toate orele şi întotdeauna curată. Iar dacă o fac acum e numai pentru că, între timp – zilele trec foarte repede – s-a grăbit altcineva să răspundă în locul meu, numitul Ghe. Sobieski (aud?), iar domnul Vladimir Tismăneanu a continuat să are pe mai departe, taxându-l pe Gabo drept un complicele tiranului (Fidel)
 
Fidel Castro si Gabriel García Márquez
Şi ca să fie sigur de victorie, a chemat sub arme tot natul intelectualităţii române, toţi pifanii, recruţii şi rezerviştii, coborând din Carpaţi şi pornind într-o Cruciadă a curcilor pentru a-i elibera de sub oprobriu altor intelectuali pe cei mai intelectuali dintre intelectualii noştri. Oropsiţii noştri „elitişti”, falşii dizidenţi anticomunişti, pedepsiţi cu paşapoarte pentru Occident şi burse capitaliste substanţiale.
Aceiaşi – să spunem numele câtorva: Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieşi, Dan C. Mihăilescu – pe care preşedintele Traian Băsescu i-a primit în aceste zile la Cotroceni şi le-a pus de gât câte un o Medalie sau un Ordin Naţional, fiecăruia după merit: un clopot, un clopoţel, o birjă sau o acioaie.
Vreau nu vreau, pentru un astfel de eveniment trebuie să-mi deschid Fereastra...  Pentru că simt în aer praful de puşcă şi presimt că pericolul e foarte  mare: îmbarcaţi pe un vapor de 300 de metri, pilotat de Traian Băsescu, intelectualii dreptei cumpănite au coborât pe ţărm şi piaptănă cu toată priceperea  pădurile pline cu spânzurători.
 
Cu Octavio Paz
Domnul Vladimir Tismăneanu a dat semnalul ofensivei, pornind de lângă sicriul lui Gabriel García Márquez, lucru pe care n-am mai putut să-l suport.
Şi ca să nu fie nici o îndoială, reproduc textul meu aşa cum l-a transcris domnia sa la rubrica Contributors ro, pe care o patronează pe HotNews ro, publicaţie excelentă în toate privinţele, mai puţin nefolosirea (obligatorie) a diacriticelor româneşti. Că nu ştii dacă fată fata sau stai în faţa fetei, ca s-o vezi pe ţaţa lui tata.
Astfel, domnul Valdimir Tismăneanu transcrie şi moderează textul meu:
Darie Novaceanu spune:

Domnule profesor, nu cred că e frumos din partea dumneavoastră să profanaţi memoria lui Gabriel García Márquez, chiar în aceste zile, când toată presa lumii e plină de elogierea lui şi nimeni, mai ales cunoscătorii operei sale, nu-i pun la îndoială gloria, recunoscându-i meritul de a fi dat o nouă viaţă romanului contemporan, regenerându-i toate articulaţiile stilistice, estetice şi etice.
Ceea ce mă supără cel mai mult e faptul că săvârşiţi acest sacrilegiu, apelând la o unealtă pe care credeam că aţi părăsit-o de mult: exclusivismul cel mai deşănţat.
Dumneavoastră apreciaţi că gloria lui Gabo nu-i desăvârşită, nici întreagă şi nici strălucită, întrucât politiceşte a fost un om de stânga, admirator al lui Fidel Castro sau Hugo Chavez, dedicându-le în scris elogii foarte limpezi şi foarte bine scrise.
Credeţi că Gabo nu are voie să-şi exprime liber astfel de opinii, iar  dumneavoastră aveţi voia şi dreptul şi obligaţia să-l contestaţi?
Nu cred că dumneavoastră aţi făcut Cuba, ci Fidel Castro. Mă refer la Cuba de astăzi, care a rezistat, din anul 1959 până acum, la toate samavolniciile blocajului
economic nordamerican.
Mă refer la Fidel Castro, cel dintotdeauna, cel pe care nordamericanii au încercat să-l asasineze mereu, cu orice preţ. Numai între anii 1959-1969 s-au contabilizat şi n-au fost contestate, exact 336 de tentative de asasinat, după cum urmează: 38 sub mandatul lui Eisenhower, 42 sub Kennedy, 72 sub Johnson şi 284 sub Nixon.
Pentru care motiv, din ce raţiune atâta ură împotriva unui om, cu acelaşi drept la viaţă ca toţi oamenii pământului?
Că unii scriitori, mai măricei sau mai mititei, s-au desolidarizat de Fidel Castro, nu s-a desolidarizat şi de arta narativă a lui Gabriel García Márquez.
Toţi aceştia, dar în mod deosebit dumneavoastră, trăiţi într-o eroare cât Everestu. Libertatea de expresie, ca şi votul, este un drept universal. În schimb, libertatea de conştiinţă este cu totul altceva şi nu am vreme, nici nu vreau să vă explic cum vine treaba asta. (Sublinierea mea de acum)
Nu intraţi, domnule profesor, în mare dacă nu ştiţi să înotaţi. Până una alta, duce-vă-ţi la Ploieştii natali şi păziţi cârdurile de gâşte, cu bobocii alături.
Nu-mi fac iluzia că veţi fi în stare să reţineţi comentariul meu, între cele de până acum. Cât timp staţi cu bobocii sătui de dude, încercaţi să aflaţi cum, când şi cât am tradus din opera lui Gabriel García Márquez. Şi ce am spus mereu despre el şi opera sa. Veţi fi în cîştig.
1. Nu stiu de unde si pana unde ati dedus ca as fi contestat vreodata valoarea imensa a operei literare a lui Gabriel Garcia Marquez. Va incredintez ca nu e cazul. Cum n-am tagaduit valoarea filosofica a operei lui Martin Heidegger. Ori a unui Jean-Paul Sartre.
2. Nu voi polemiza cu Dvs referitor la rolul istoric al lui Fidel Castro. Nu de alta, dar daca la capitolul Marquez, ma inclin in fata expertizei Dvs de critic literar si de traducator, la cel despre castro-guevarism v-as indemna sa lasati expertii sa vorbeasca.
Va convine sau nu, sunt unul dintre experti. Va sugerez sa cititi scrierile unor Irving Louis Horowitz, Ronald Radosh, Mark Falcoff, Carlos Alberto Montaner, Michael S. Radu, Enrique Krauze.
3. Nu sunt nascut la Ploiesti, ci la Brasov.
Recomandari. Aici mi s-au transcris weburi (aşa le spune?) pe care le copiez întocmai, în culoarea lor, mărturisind că le-am citit în întregime, cu ochii închişi.
Îndeplinit tot protocolul, a urmat invitaţia la răspunsul pe care nu l-am dat, având surpriza să constat că, nemulţumit, l-a pus pe numitul Ghe. Sobieski s-o facă în locul meu.    
Ghe. Sobieski spune:

Domnule Novaceanu ati ratat momentul sa nu spuneti nimic si sa va mancati pensia linistit. Lumea uitase de existenta Dvs. Acum suscitati din nou interesul istoricienilor. Pana dumneavoastra e murdara de sangele din 13-15 iunie 90.
Probabil asta unul din motivele solidaritatii cu Garcia M. Mai sunt si altele mai pamantesti, mercantile care probabil le vom afla in perioada urmatoare.
Limbajul anti-american demn de cei mai desantati colportori de propaganda KGB-ista (acum nu mai este patriotica la fel ca in 1990 ci anti-romaneasca), dezinformare si minciuna va mai afunda inca odata in groapa de gunoi a istoriei presei romanesti.
Prea elegant raspuns domnule Tismaneanu…

De aici încolo n-a mai răspuns nimeni. Dar – cu scuzele de rigoare –  îmi îngădui să răspund eu, mai întâi lui Ghe. Sobieski: învăţaţi limba română, treceţi după aceea la istorie, răsfoiţi un manual de morală, lăsaţi-mi pana în călimară, şi mergeţi în pădurile Moldovei, unde şapte vânători au ţinut piept armatei regelui Ioan Sobieski care nu vroiau să ne elibereze,ci să ne cucerească. 
Cu Heberto Padilla

De atunci se spune că a cineva a lăsat un sfat: caută, omule, un fag fulgerat, îngenunche la tulpina lui, uită-te la cer şi spune după mine: - Doamne, fă-mi şi mie ce   i-ai făcut acestui copac.
Cât priveşte motivele „pământeşti” ale solidarităţii mele cu Garcia M., ameninţându-mă că le veţi afla (Sunteţi, cumva, de la poliţie? De la care din ele?), nu vă osteniţi, le voi descoperi eu însumi, arătându-vă în zilele următoare Piaţa Universităţii din 13-15 iunie 1990, aşa cum a fost şi nu aţi văzut-o fiind că eraţi ocupat cu biberonul.
           
Pentru domnul profesor, trebuie să adaug mai multe lucruri. În ordine:
- Pe toţi scriitorii latinoamericani apropiaţi mie, i-am cunoscut din scrierile lor. Când ne-am văzut faţă în faţă ne ştiam foarte bine de pe vremea lecturilor.
            - Pe Mario Vargas Llosa l-am cunoscut în Chile (1969), la Congresul Scriitorilor Latinoamericani, unde m-am declarat împotriva realismului socialist, optând pentru un socialism realist. Mario a fost între apărători, împotriva delegaţiei scriitorilor sovietici care au tras cu tunul asupra mea. Ne-am revăzut la Lima, în acelaşi an, apoi în Las Palmas de Gran Canaria şi, de atunci, ne vedem mereu în Madrid.
Datorită lui, precum şi fraţilor Jorge şi Antonio Polar, l-am cunoscut pe Jose Maria Arguedas, l-am descoperit pe Grigore Cugler, am ajuns la Arequipa, la Cuzco şi sus de tot, pe legendarul Machu Picchu. N-am fost prieteni, am rămas apropiaţi şi ne ştim bine măsurile.
- Pe Octavio Paz l-am cunoscut, traducându-i poemele din volumul Piatra soarelui, apărut la Editura Univers. Ne-am întâlnit prima dată în apartamentul său din Paseo de la Reforma, apoi în multe alte locuri, învăţând mult din învăţăturile lui.
- Pe Ernesto Sabato l-am cunoscut la Bucureşti, iar pe Jorge Luis Borges la Buenos Aires. Sunt părinţii mei literari. Citiţi, tradus de mine, Abaddon Exterminatorul.
Măcar paginile dedicate lui Che Guevara şi veţi deveni mult mai expert în ...guevarism.
        
Cu Julio Cortázar
    
 Cu Julio Cortazar am străbătut Cuba de la un cap la altul. Păstrez scrisorile lui, trimise din New Delhi, unde Octavio Paz era ambasador. Le scria în avion – era un om extraordinar- direct la o maşină mică, pe care o purta mereu cu el, peste tot.
            Cu Heberto Padilla şi Belkis Cuza, soţia sa, am fost foarte buni prieteni. Întîmplător, când i-a fost conferit Premiul Naţional de Poezie, în 1968, am fost unul din membrii juriului.
            Şi mă grăbesc să închei. Îmi recomandaţi să citesc cărţile lui Carlos Alberto Montaner. Le-am citit înaintea dumneavoastră. Cu Carlos Alberto, pe când era director al editurii Playor, am măsluit câteva invitaţii, pe baza cărora câţiva scriitori şi gazetari români au văzut Spania, fără să ştie nici ei, nici Serviciul Român de Paşapoarte, că erau simple măsluiri. Mi-au rămas câteva nefolosite.
            L-am cunoscut pe Fidel Castro, în ianuarie 1969, când a arestat grupul Escalante, trimis împotriva sa de Moscova. Fidel a cerut atunci sprijin de la noi şi a sosit la Havana Emil Bondăraş pentru a-i explica – tocmai el! – evoluţia relaţiilor noastre cu Moscova.

            Am fost translatorul său (de ocazie, aflându-mă în Cuba) şi-mi amintesc cum îi întrerupea Fidel expunerea, cerând amănunte în plus, notându-şi personal tot ceea ce considera că-i va fi de folos.
            Drept urmare, Moscova a oprit în Atlantic convoaiele care veneau regulat cu lapte praf pentru copii şi petrol pentru lămpile cu gaz ale bătrânilor. Stăteam pe dig, pe Malecon, cu prietenii şi cercetam pustiul, în timp ce Oxford, vasul-spion nordamerican, trăgea cu urechea, lipit de frontiera maritimă.   

            Toţi scriitorii latinoamericani sunt prietenii mei, domnule Tismăneanu. Imi pare rău că n-aţi răspuns întrebării mele despre libertatea de conştiinţă. Şi-mi cer iertare pentru că, din grabă, am spus că v-aţi născut la Ploieşti şi nu la Braşov. Păcat totuşi, căci la Ploieşti s-a înfiripat chiar şi o republică, iar acum, nici Gigi Becali, nici Traian Băsescu, nu seamănă cu  Al. Candiano Popescu.

Madrid, mai 2014
.........................................
© Darie Novăceanu - 2014