Cu cărţile pe faţă

4.Tudor Arghezi şi G. Bacovia în Gara de Nord

            După ce epuizasem toată gramatica istorică a poeziei noastre, încercând să-l conving să nu facă o tâmpenie, optând pentru traduceri din română făcute numai de vorbitori nativi, nu mă aşteptam ca Horia-Roman Patapievici să facă un gest de mărinimie faţă de Arghezi şi Bacovia. Dar nici la atâta ignominie. Pentru că a făcut exact contrariu a ceea ce-i spusesem că nu-i bine şi nici frumos să facă. A găsit un grădinar spaniol care învăţase limba română fără profesor, pe Joaquín Garrigós, l-a trecut în Banca de date a Institutului Cultural Român şi i-a dat să traducă tot ceea ce a socotit el că merită să fie cunoscut în spaţiul hispanic.

            Omul a fost încântat şi s-a dovedit harnic. A renunţat la copilitul garoafelor şi a trecut la plivitul literaturii române. Cu un rezultat record:  din 14 (paisprezece) titluri (cărţi, nu autori) apărute, în 2008, în Spania, 12 (douăsprezece) au fost traduse de el.

            Ca să-i omologheze recordul, a luat indigenul de mână şi s-a dus cu el la Banca de Titluri şi Medalii de la Cotroceni, unde bancherul intelectualităţii române, Traian Băsescu, i-a conferit şi Titlu (cetăţean român de onoare) şi Ordinul de Cavaler al Literelor Române. Cu cal din Andaluzia şi sabie din Toledo.

            Am văzut cărţile traduse, vrând-nevrând şi autorii, şi am dat peste tot felul de minuni, oprindu-mă la volumul de poeme Regreso del exilio – Întoarcere din exil -, publicat de editura adamaRamada ediciones, din Madrid, cu sprijinul Institutului Cultural Român din Bucureşti (Obra publicada con el apoyo del Instituto Cultural Rumano de Bucarest  - după cum scrie pe pagina de gardă a cărţii).

Opera unei poetese preţuită, dar care nu se putea întoarce de unde n-a fost niciodată. Care exil? Din ce străinătate? Poate din paturi străine. Începând cu pajiştea din Slobozia, păstorită la începuturi de Mircea Dinescu. După aceea, cum mărturiseşte ea însăşi, în poemul care dă titlul volumului (pagina 15), timp de Unsprezece ani, patru luni şaptesprezece zile, pe unde s-a putut. Până la Constanţa, când s-a dus să-l vadă pe Ovidiu. Un poem frumos, Ars Amandi (pagina 65), încheiat printr-o invocaţie - Tu care treci pe-aici, / dac-ai iubit vreodată, / roagă-te pentru dânsul / să-i fie somnul lin -, tradus corect dar aiurea de Joaquin Garrigos: Tu que pasas por aqui, / si alguna vez amaste, / ruega por el  / que tenga un dulce suenio...

            Aici grădinarul se-ncurcă: din pioşenie, poeta îi cere trecătorului să se roage pentru dânsul. Evident, doreşte o rugăciune, nu o cerere administrativă. Şi aici spaniola e deficitară: nu are pentru dânsul, un pronominal de politeţă. Dar pentru evlavie, are mai multe, începând cu rezar. Aşadar, traduse în afara conopidei, versurile ar fi trebuit să fie Tu cuando vayas por aqui, / si alguna vez amaste, /  reza por su persoana / que tenga un suenio apacible.

Nu dulce, căci dulce suenio  găseşti doar pe noptieră, la hotel, lângă un baton de ciocolată. Şi dacă merg mai departe, nici treci nu-i bine tradus: trebuia vayas, conjunctiv de la verbul ir şi nu de la pasar. Patru greşeli în patru versuri e mult. Foarte mult. Dar ce importanţă mai poate avea tărăşenia asta când e vorba de literatura română, de poezie, titluri, cărţi şi autori?  Şi edituri, precum adamaRamada, care nu are nici un  titlul în catalogul ei editorial şi presupun că nici nu există.

           

Eram obişnuit de mult cu astfel de mişmaşuri. Dar nu vroiam să renunţ şi să nu-i aduc pe Arghezi şi Bacovia în Spania. Îl adusesem pe Blaga, în 3.000 de exemplare, în Antologia general (Prensas Universitarias de Zaragoza, 2006), punându-l alături de Tristan Tzara cu Poemas rumanos, în acelaşi tiraj şi la aceiaşi editură, în 2002. Fără ca Institutul Cultural Român să pună o unghie de ajutor financiar. Mai înainte, îl adusesem pe Blaga cu alţii 11 (unsprezece) poeţi români, la Barcelona (Barral Editores, 1972). Şi pentru care, ca să nu fie singuri, adusesem 17 (şaptesprezece) prozatori români, la Madrid (Alianza Editorial,1974), când Institutul Cultural Român nu exista nici măcar în visele mele.

Şi pentru ca nici eu să nu fiu singur,

adusesem 42 (patruzeci) de poeţi români la Madrid (Editorial Verbum, 2004). Nu am mers mai departe: editurile s-au scumpit peste poate, s-au comercializat. Dacă vrei să mănânci conopidă, trebui s-o aduci tu însuţi.      Şi ca să fi bine servit, ai nevoie de un ospătar bun, adus de acasă. Şi acasă, numai Horia Roman Patapievici are conopidă.

N-am vrut să cred. Mai ales după ce am aflat că la Bucureşti, funcţionează şi Consiliul Naţional al Cărţii, condus de Catrinel Pleşu. Aşa am început un schimb de mesaje cu domnia sa.

Pentru că aveam cu cine sta de vorbă şi peste tot, am simţit trăirea sinceră a cuvântului şi interesul de a face un lucru de folos pentru cultura română. Fireşte, asta vine din gena oltenilor şi nu din hrubele neoliticului.

 Fără să ştiu, n-aveam de unde, aici la Madrid, că Şeful mare al acestui Consiliu era acelaşi Horia Roman Patapievici, înstăpânit pe toată cultura română.

Am crezut că trenul în care vroiam să-i aduc la Madrid pe Arghezi şi Bacovia pleca de pe alt peron de gară. De la Gara de Nord şi nu din Aleea Alexandru, 38.

Oricum, mai ales că mi-a îngăduit acest lucru, reproduc acum câteva dintre ele, convins că nu dăunează nimănui şi mai pot face bine, acolo unde s-a făcut mult rău.

Stimată doamnă Catrinel Pleşu,

M-am uitat în calendar şi am observat că pe data de 5 aprilie v-am trimis un mesaj, un text - Literatură si uitare - plus alte câteva anexe. E drept, vă promiteam solemn că nu o să vă mai deranjez. Şi m-am ţinut de cuvânt.

Dar am o nedumerire care vine din mai multe direcţii: nu v-a ajuns textul, a ajuns la altcineva, poşta dumneavoastră poate fi deschisă şi de alte persoane şi, în sfârşit, că nu s-a întâmplat nimic din toate astea, deci textul v-a ajuns si nu a meritat nici un răspuns. Nici măcar acel de demult şi sănătos "am primit".

Sunt, am fost toată viaţa un naiv. Dar am neliniştile mele pe care încerc să le aduc la ţărm. Accept nemeritul textului şi-mi recunosc toate nemeritele. Va cer, de aceea, îngăduinţa - textul v-a fost trimis dumneavoastră - să-l fac public, ridicându-l pe blogul meu pe care-l ţin de câţiva ani şi am unii vizitatori fideli. Spuneţi-mi, va rog, daca acest lucru va supară cu ceva.

Madrid, 22 iunie, 2011

ss. Semnătura

Stimate domnule Novăceanu,

            In aprilie am fost în concediu, dar aş fi primit oricum mail-ul dacă ar fi ajuns. Intre timp am avut si o operaţie la ochi, aşa că evit ecranul computerului cât pot, dar şi aşa aş fi citit textul printat dacă ar fi ajuns.

Nu mă supăra cu nimic dacă îl puneţi pe blog-ul Dv. Cu un zâmbet oltenesc adaug că nu mă îndoiesc de talentul Dv. nici o clipă, dar mi se pare că de naivitate nu aţi dat dovadă niciodată.

Cu cele mai bune gânduri,

ss. Semnătura

Stimate domnule Novăceanu,  

Mă bucur (chiar dacă e vorba de un context încâlcit) să am veşti bune despre Dumneavoastră – sunteţi tot aprig, îndrăgostit  de literatură şi fidel vocaţiei minunate de traducător.

Sigur că am fi extrem de bucuroşi dacă un traducător de rangul Dumneavoastră ar publica Arghezi, Bacovia ( şi, sper, cândva, Barbu) în Spania cu sprijinul programelor ICR.  

Vă amintesc, însă, că suntem o instituţie de stat, cu buget aprobat de Parlament, obligată să respecte legile statului nostru aşa cum sunt ele şi că, în consecinţa, sprijinul (generos) pentru traducere îl putem acorda numai editurii care urmează să o publice şi care apelează în acest scop la unul dintre programele noastre de finanţare (în cazul acesta, TPS) 

La orice bombăneala din partea noastră – eu personal urăsc hârţogăria şi birocraţia de care avem parte tot timpul - juriştii institutului ne răspund sec, aşa o cer legile noastre. Pe de altă parte, când mă uit la ce nebunie de hârtii, limba de lemn, etc. înseamnă orice „aplicaţie” la UE pentru diverse proiecte culturale, mă cuprinde jalea fiindcă vom cădea din lac in puţ.

Daca aţi găsi (şi sunt sigură ca o veţi face) o editură care  e de acord să ceară finanţare prin TPS, aşa cum au făcut multe, de la Gallimard, Suhrkamp la Artec ( Spania), etc., ar fi o bucurie şi o onoare să sprijinim apariţia lui Arghezi şi Bacovia în traducerea Dumneavoastră.  

Cu cele mai bune gânduri,

ss semnătura

 

Literatură şi uitare

Stimată doamnă Catrinel Pleşu,

            Nu v-am mai scris de pe vremea vuvuzelelor, când eram furios pe o catedrală a Neamului, rămasă în picioare, ca toate batjocurile. Mi-ar fi făcut plăcere, atunci, un semn de la Andrei; l-am aşteptat, mi s-au împăienjenit ochii, mulţumindu-mă să-l citesc.

            De-atunci şi de mai înainte – foarte exact, din 25 martie 2010 – Arghezi şi Bacovia stau in Gara de Nord, fără bilet de ţug, pentru că nu am dat peste un casier generos, iar la  Zug-ul suiz n-am trecere. Acolo e unul, Marc Rich, care are şi bani de ai noştri (mulţi), şi n-ar ce face cu ei. Presupun că-l mai ciupesc parlamentarii noştri. Nu, nu cei care votează bugetul ICR, fiindcă mai sunt şi alţi parlamentari. Intre timp, aud că domnul Baconski trage 50 de mii de euro din bugetul ICR, pentru un film de desene animate despre un român care n-a fost reanimat la timp şi a murit în Polonia.

Nu-i rău, dar nici bine. Am văzut câteva secvenţe şi cred că nu-i bine deloc: e o auto-defăimare perfectă. N-are sens să ne batem singuri cuie în talpă. Pentru că are cine şi nu mai avem tălpi...

           Dar nu de asta vă scriu.

Nici ca să mai cer îndurare pentru cei doi. Acum, că se vor face cireşele, Arghezi, ca mai demult, are ce vinde, iar Bacovia poate să cânte la vioară. Să cumpere guvernanţii, să urce în tren şi să scuipe sâmburii pe fereastră.

            Intre timp mi-am făcut şi eu socotelile mele. Pentru că trenurile pleacă şi vin, dar este unul care se duce şi nu se mai întoarce. De aceea, rugămintea mea de acum nu mai are în vedere peronul ICR, din Aleea Alexandru, ci pe cel de alături, cel al CNC-ului, unde,   m-am gândit eu, cercetându-mi bagajele, s-ar putea să am o primire mai bună.

            Sincer până la capăt, nu ştiu dacă fac bine; nu vreau să vă supăr, dar nu am, nu mai am la cine să mă adresez, de la distanţă, pentru a-mi uşura din bagaje. Mai ales că, din pricina distanţei, câteva dintre ele (pe alese) au plecat cu alte trenuri, fără să ştiu.

            E vorba, Doamnă Catrinel, de cărţile mele. Scrise, traduse, bune sau mai puţin bune, dar care sunt (au fost) ale mele şi au început să nu mai fie deloc. Una după alta, în absenţa mea, au dispărut şi le-am regăsit în librării, sub alte nume. Istorie lungă şi urâtă, dar nu-mi propun să vă plictisesc cu ea. Poate, altfel şi altădată.

Din cele încă numai ale mele au mai rămas unele, pe care as vrea să le salvez. Şi ştiu că mă puteţi ajuta.  Mă gândesc, pentru început, numai la traduceri. Şi nu la toate.

Iată: cu ani în urmă, Humanitas a publicat două traduceri  ale mele din Sábato, Tunelul şi Abaddon Exterminatorul. Şi am fost fericit. Nu pentru bani - nici nu ştiu câţi

 au fost -, ci pentru Sábato, care se află pe pragul a o sută de ani... Nici el nu s-a uitat la bani. Mi-a dat o hârtie prin care dorea drepturile în lei, într-o bancă românească. Să-i cheltuiască în timpul unei vizite. Ne iubea pentru vârfurile culturii noastre, pe unde umbla de multe ori, ca la el acasă.

            Nici Gonzalo Torrente Ballester, pentru Bucurii şi umbre, n-a vrut bani verzi. Au rămas lângă cei ai lui Sábato, la Fondul Literar, de unde, ştiu sigur, i-au şterpelit doi moldoveni, care, ca să nu li se ia urma, au plecat cu bancă cu tot...

            Ştiu ca Humanitas a publicat alte titluri din don Gonzalo - l-am iubit mult - şi  m-aş bucura dacă ar reedita Bucurii şi umbre, romanul tradus de mine şi Miruna. M-aş bucura şi fără bani. Numai să-l ştiu din nou în librării noastre. Pentru că e o carte uriaşă. În personaje, în spaţiu, în istorie; în rostirea gândului, care nu se mai opreşte. De unde şi multele pagini – 3 volume - şi, poate de aici, rezerva editorilor de azi.

Tot atâtea erau şi atunci şi era mai greu ca acum : cartea a primit Bunul de Tipar în septembrie ’88 şi a apărut la sfârşitul lui octombrie ’89, puţin înaintea Schimbării la Faţă. Şi-mi amintesc bine: domnul. Coman (fratele...), Directorul Poligrafiei, stătea, disperat, cu paginile culese în două camere, până la tavan. Blocat şi spaţiul şi zincul.  M-a sfătuit să merg la Letea, mi-a spus la cine şi cu ce, să obţin hârtia. Şi-am obţinut-o. Tiraj: 40 de mii...

            Nu cred că Humanitas – prestigiu, titluri, autori, etc. – mai are nevoie de astfel de demersuri. Numai că eu nu am uşă deschisă la Domnul Gabriel Liiceanu. Am încercat de câteva ori şi am găsit-o mereu ferecată. Presupun că tot de cei care m-au alungat din ţară. Cu gloanţe (adevărate). Pentru că nu stau aici din alte motive.

            Pentru mine, prin Bucurii şi umbre, don Gonzalo îi reprezintă, la un loc, pe Rebreanu, Pavel Dan şi, în capul mesei, Voiculescu. Iată trei argumente în favoarea sa. Şi mai sunt: cartea a fost ecranizată, destul de bine şi cu mult succes. Un serial pe care televiziunea îl repetă, ori de câte ori se satură de idioţenii. Vag de tot, cred că s-au dat câteva episoade şi la noi. Şi s-ar putea relua, ajutând desfacerea cărţii. Care ar putea avea drept prefaţă elogiul lui José Saramago, Sunetul soarelui căzând în mare. O pagină desprinsă din cer, pe care v-o trimit alăturată acestor rânduri. Cândva, povesteşte lusitanul, la o întâlnire, un specialist în chiţibuşuri l-a întrebat: - Credeţi în Dumnezeu? Şi don Gonzalo, cu cele 11 dioptrii, l-a privit curios: - Şi pe dumneata ce te interesează?  

            Ediţia din Bucurii şi umbre e uşor de găsit, iar tehnica scanării uşurează zaţul la greutatea aerului. La nevoie, am în casă, la Bucureşti, întregul text dactilografiat de Anca Teodorescu, cunoscută sigur de dumneavoastră.

           

Al doilea titlu pe care vi-l supun judecăţii, e un vis: GÓNGORA. Un vis în trei părţi: Călătorie spre Góngora – Traduceri din opera poetică – Comentarii. Trei cărţi la care am lucrat opt ani, adunându-le într-un singur volum, de 750 pagini. Apărut în 1982, tot la Univers. Tiraj 8500 exemplare, 80 de lei din anii aceia. Premiul Naţional, aici; iar la noi, frecatul la ochi, invidia verde-crudă şi mânia (universitară) fără culoare.

            M-am gândit mult şi cred că e bine să ajungă şi la cititorii de azi. Au ce învăţa: o istorie a poeziei spaniole (binişor scrisă) de la începuturi (secolul al XI- lea) până la Góngora, un poet nepereche în poezia universală şi o interpretare critică aplicată, în afara vicleniilor semiologiei.

            Ştiu, e o carte dificilă pentru orice editor şi nu-mi dau seama dacă Humanitas    s-ar încumeta la aşa ceva. Şi cine, atunci? Chiar dacă eu aş renunţa la opt ani (anii de atunci...), cu frig şi tacâmuri de pui albaştri? O subvenţie? Cine mai dă subvenţii pe degeaba? Mai există filantropi generoşi, care nu ştiu ce-i camăta?

Doamna Catrinel, cărţile care mi s-au furat, s-au furat pentru că furtul e singura profesie care nu cere muncă şi aduce câştig sigur, neimpozabil, garantat de imoralitate.

Nu cred că aş mai putea salva ceva. Mai ales că unul dintre editori a fost măcelar în Piaţa Amzei şi se pricepe la oase, iar altul nu vinde decât pere de plop. Din plopii de pe Copou. In faţa judecăţii, perele acestea nu există, dar cumpărătorii fac coadă la ele.

            Şi n-o să credeţi, dar şi Góngora mi-a fost răpit. Pe jumătate: o aia, de la Universitatea de Vest, şi-a dat doctoratul, înghesuind între virgule, fără ghilimele, tot textul meu. Nu şi traducerea poemelor. Pe acestea le-a preluat, menţionându-mă. (....)

            Termin, doamnă Catrinel. Şi promit să mă ţin de promisiune. 

Cu toată preţuirea

(ss) semnătura 

 

C u  c ă r ţ i l e  p e  f a ţ ă 

3.Cheile culturii române

            Urmare scrisorii mele prin care ceream subvenţionarea traducerilor din Tudor Arghezi şi George Bacovia, Preşedintele Institutului Cultural Român, domnul Horia-Roman Patapievici, mi-a trimis următorul răspuns:

Stimate domnule Darie Novăceanu

Vă mulţumesc pentru răspunsul dumneavoastră deosebit de prompt. Am studiat  şi bugetul estimativ anexat iniţial şi care scăpase colaboratorilor mei. Desigur, aceste lucruri le-am discutat apoi într-o şedinţă de conducere.

       Aveţi însă în vedere că noua strategie culturală a Institutului Cultural Român prevede editarea de volume traduse de vorbitori nativi, mă tem că interesul nostru pentru tipul de proiect pe care ni-l propuneţi, indiferent cât de meritoriu ar fi, este în acest moment foarte mic.

          Vă mulţumesc totuşi pentru oferta dumneavoastră şi că aţi ales Institutul Cultural Român.

                                                                                              Horia-Roman Patapievici

                                                                                                          Preşedinte

             

           N-am rezistat ispitei şi i-am trimis Preşedintelui Institutului Cultural Român opinia mea despre traduceri şi traducători nativi. Astfel:

            Stimate domnule Horia-Roman Patapievici,

           

       După scrisoarea dumneavoastră de azi, consider „dialogul” dintre noi încheiat. Este şi ceea ce îmi şopteşte Blaga însuşi, spunându-vă câteva adevăruri - nu toate - pe care nu le cunoaşteţi, pentru că nu a-ţi avut timp pentru aşa ceva, şi e bine să reveniţi asupra lor. Suntem două lumi, două epoci, două vârste, şi dacă mergeţi pe maidanul pe care văd că vă place, nu vom putea sta de vorbă niciodată.

Îmi îngădui mai întâi să observ că absolut nimic din ceea ce îmi spuneţi în prima scrisoare nu se mai regăseşte în cea de a doua. O atât de promptă determinare e de admirat şi nu pot să nu-i răspund.

Totul, ca să nu lungim vorba, se reduce la opţiunea dumneavoastră de a susţine volume de literatură română „traduse de vorbitori nativi”, astfel că traducerea poemelor lui Blaga de către mine nu vă interesează. Este o opţiune ideală dar, deloc paradoxal, cea mai nefericită din toate cele posibile. Dacă îmi oferiţi un exemplu, îmi recunosc eroarea, îmi cer scuze şi renunţ la chei definitiv. Le arunc, dar nu voi considera  adevărat exemplul respectiv.

Eu vă pot oferi, în schimb, exemple contrarii, pe care nu le puteţi suspecta de nelegitimitate. Şi ca să le înţelegeţi exact, vă amintesc gândul unui filozof al cuvântului “casa fiinţei”, spaţiul unde sinele se dezvoltă şi se afirmă. Numai în cuvintele limbii tale - spunea acesta - se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Eminescu l-a tradus pe Kant, dar nu şi-a tradus în germană nici măcar Lacul sau Peste vârfuri, pe care, cu un dicţionar obişnuit, orice grădinar le poate traduce foarte exact. Exact, adică fără fidelitate şi, mai ales, fără sensibilitatea semanticii poetice.

            Treceţi la Caragiale: ştia germana - limbă în care a murit - ca şi româna, dar nu şi-a tradus o replică din O noapte furtunoasă şi nici un rând din Kir Ianulea. In schimb, se întreba cu mofluzìe : Şi ce căuta neamţul în Bulgaria? Daţi-mi un vorbitor nativ în măsură să spună pre limba laptelui său curat murdar, fără sa strice laptele românesc.

            Amintiţi-vă de Arghezi: ani mulţi în Elveţia franceză şi mulţi alţii în franceza de la Paris. Şi nici un cuvânt, din Cuvinte potrivite, tradus de el în franceză.

            Nu-l uitaţi pe Barbu. Studii în germană, soţie germană nativă. La catedră vorbea în română, când scria Joc secund  folosea bizantina. E singurul poet mare al Bizanţului şi singurul care se putea „traduce” în germană. Nu  s-a tradus.

Mi-l mai amintesc pe Rebreanu : maghiara, rusa, germana. Şi nici o pagină din Ion tradusă de el. Si nu pot să-l uit, mai ales, pe Blaga: germana, poloneza, ceha, franceza, sârba, italiana, portugheza, greaca statuilor şi latina cimitirelor. Şi nici un vers din Poemele luminii.

¿A fost o pierdere faptul că nu s-au tradus? Pentru noi, imensă. Pentru ei, un câştig  pentru a se realiza pe deplin în română. Pentru alţii, nu interesează aici, nici una nici alta.

Am alte exemple, de o categorie aparte : Cioran. Francezii l-au recunoscut drept un mare stilist (volterian) al francezei. Numai că singurele cărţi ale lui Cioran, care au şi suprafaţă de râu şi adâncime de mare sunt cele scrise în română. Singurele care respiră fără aparate artificiale. Şi el o ştia foarte bine: numai după 12 ani de aer francez, respirat în taină, a scris prima carte în franceză, jeluindu-se că e un ratat şi nu va fi mare în nici una din limbi.

Nu-l adăugaţi pe Tzara : genial, a intuit că nu putea scrie în franceză, la 19 ani, După amiaza unui faun, scrisă de Mallarmé la 34 trecuţi. Şi-a dat seama că stâlcind franceza - adică folosind-o aplicat pe cea învăţată -, va avea faima (nu şi gloria) francezului.

Există şi alte categorii de români „pierduţi”. Ciorănescu. Nu Alejandro, care-i uimea pe spaniolii din Tenerife cu castellana sa, ci George Ciorănescu, poetul care a adus în Franţa din Italia  Divina Comedie, pe care francezii au recunoscut-o drept cea mai bună din multele ale lor.

Puneţi alături pe Blaga şi Doinaş, poeţi de seamă (nu compar pentru că nu pot), traducători ai lui Faust. Dacă trebuie să alegeţi, ¿cu care rămâneţi ?

Don Quijote a fost tradus de Eliade Rădulescu din franceză, după Florian. Nicolae Costin a tradus din latina lui Wanckelius Orologiul principilor, iar un anonim a transpus din greacă Criticonul.

A pierdut Spania ceva? Nu, a câştigat. Şi am câştigat şi noi un secol de literatură spaniolă;  mai târziu decât alţii, dar cu folos.

Vă mai amintesc, în final, traducătorii „vorbitori nativi” de spaniolă. In septembrie, 1968, în Isla Negra, Pablo Neruda a vrut să ştie ce părere am de antologia sa 40 poetas rumanos, traduşi de el. - „Nu sunt români, sunt 40 de poeţi pablonerudieni” - am zis eu, crezând că o sa-i facă plăcere. Nu i-a făcut şi cum opinia mea s-a produs în faţa a peste 40 de scriitori latino-americani - Rulfo, Llosa, Marechal, Onetti etc.-, Neruda a fost agresiv pe loc şi violent după, în presă. N-a câştigat. Si era un mare, uriaş poet; nu un grădinar.

Alt exemplu: prin 60, la Sinaia, cu Alberti, traducând Eminescu. Avea traducere liniară, avea versiuni în franceză şi italiană. Obligaţia mea era să-i citesc corect în română, el asculta, verifica, tăia, adăuga: Deasupra criptei negre a sfântului mormânt - Sobre la cripta negra de la sagrada tumba. Când am ajuns aici, a început să danseze...

Din aceiaşi lume, un alt poet - tot poet! - traduce şi el Eminescu, după cinci ani de zile petrecuţi în România. Echivalează: Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? Prin  Rostro de luto, es importante/ Si soy o no soy más? Retraduc, ca să înţelegeţi: Faţă de doliu, e important/ Dacă sunt sau nu mai sunt? Pentru chip, era mai bun vulto; pentru lut trebuia arcilla, barro, tierra  Idiotul a citit luto, care în spaniolă nu înseamnă decât doliu.  Si tot aşa, un volum întreg şi o profanare rotundă.  A fost plătit cu o căruţă de bani. Si reeditat de trei ori, chiar dacă eu l-am pus pe două coloane, faţă în faţă, pe două pagini din România literară, în toamna lui 1980, cu scandal la Minerva, la Ştefan Andrei şi la „poliţie”. Pentru că era imigrant comunist. Tot el i-a „îngropat”, fără cruce, pe Ion Barbu şi Alexandru Macedonski.

Un ultim exemplu: săptămâna trecută, la Círculo de Bellas Artes, din Madrid,   s-a prezentat numărul special dedicat literaturii noastre de revista Republica de las letras, unde am participat cu Tzara. Prezent şi cel mai bun - şi singurul, cum a fost prezentat - traducător din română, vorbitor nativ de spaniolă, care a insistat mult şi agresiv pe acest merit, care, de fapt, e un moft. Nu am vrut să le stric petrecerea, dar ceva-ceva tot i-am spus.

Plătit şi aici şi de acasă, fiindcă i-a tradus pe Eliade si Sebastian din franceză; căci Eliade a scris respectivele titluri în franceză, iar, în cazul celui de al doilea, folosind originalul (Ed. Humanitas) numai pentru a transcrie notele de subsol, dându-le ca aparţinându-i. ¿De unde atâta erudiţie, cultură, literatură, istorie, gazetărie şi politică românească, la un vorbitor nativ de spaniolă, grădinar şi proprietar de portocale ? 

Şi să se observe: una-i să traduci jurnale sau memorii  şi-i cu totul alta să traduci poezie sau naraţiune beletristică. Blaga nu-i jurnal, când scrie poezie.

Destul de curios, nativii spanioli, când vorbesc româna - deşi evită - se bâlbâie. Absolut toţi pe care-i ştiu. Chiar şi profesorul de limba română, de la Şcoala Oficială de Limbi Străine, se bâlbâie constant în trei limbi: italiană - născut italian -, în spaniolă - a crescut aici - şi în română, învăţată, probabil, tot de la un gângav.

            Strategia dumneavoastră, domnule Patapievici, e un dezastru asumat. Nu sunt responsabil de ce fac alţii. Nu veţi afla, între vorbitorii nativi - vorbesc de spanioli - decât nişte aborigeni. Pentru că scriitorii spanioli nu ştiu româna şi chiar dacă ar şti-o, nu fac traduceri. Nici alţii, din alte ţări. Nu mai fac. Revedeţi, din curiozitate, versiunea italiană din Arghezi, semnată de Quasimodo. Revedeţi Poeţi români, traduşi de Mario de Michelli. Revedeţi Eminescu tradus de Rosa del Conte. Revedeţi versiunile franceze din poezia noastră făcute în Franţa de poeţi francezi cu bun renume, pe vremea Veronicăi Porumbacu.

            Si revedeţi traduceri făcute de Paul Miclău, Duţescu, Mihai Matei, Cornel  Popescu,  Oana Busuioceanu, Michalea Ghiţescu, Ileana Vulpescu, etc.,etc.,  în cea de a doua limbă a lor, nematernă, dar pe care o ştiau mai bine decât aborigenii. Lista e lungă. Impresionantă. Nişte apostoli pierduţi în deşertul financiar al contabililor de până ieri, ignoraţi de intelectualii „subţiri” de astăzi.

Nu vorbesc despre mine. Luaţi şi citiţi, chiar vă rog, Góngora, tradus de mine în opt ani de muncă. Se învaţă limba poeziei spaniole în opt ani. Sunt membru corespondent al Academiei Regale Spaniole, din 1983; Premiul Naţional Spaniol pentru Traduceri, în 1983; Premiul Internaţional „Luís Rosales”, în 1993, pentru volumul de poeme Estado del tiempo, scris în spaniolă; recunoscut cu Meritul Civil, in 1990 şi cu Ordinul Alfonso X El Sabio, în 2004. Toate astea ¿nu înseamnă nimic în ochii dumneavostră? Cereţi din arhiva Institutului şi vedeţi Curriculum vitae, lăsat de mine.

            Cereţi din aceiaşi arhivă manuscrisul meu din Blaga, cu discheta lui. Vedeţi că există şi un Eliade -Mircea Eliade, un retrato desconocido. Iar la Blaga, când am dat cele 10 poeme - pe care le-ţi plătit cu batjocura a 30 de dolari!- am adăugat şi Lucian Blaga, entre el arca de Noé y la barca de Caronte. Puneţi totul aparte, într-un plic. Mă  pregătesc să vin pe acasă şi vreau să mi se restituite, aşa cum le-am dat. Sunt ale mele.

            Vag de tot, îmi amintesc că întreţineaţi o rubrică la Europa liberă, unde vorbeaţi frumos - Să înţelegem împreună - despre gropile din asfaltul Bucureştilor. Nu cred că mai sunt în stradă, dar am sentimentul că aţi venit cu ele în Institutul Cultural Român, care nu-i al dumneavoastră, ci al statului român. Si presupun că vorba „împreună” aţi luat-o de la filosoful de care vorbeam la început.  Acolo are alt înţeles, fiind pusă după un substantiv - cuvânt împreună. In spaniolă numai eu ştiu cum se poate echivala.

            „Dialogul” nostru se termină aici, domnule Patapievici. Îmi pare rău că l-am început eu, deşi era obligaţia dumneavoastră. Pentru că nu sunteţi moştenitorul legal al Institutului Cultural Român, ci numai „preşedintele” acestuia, numit prin consens multicolor de cineva care nu are decât culoarea lui.

Consider opţiunea dumneavoastră, în ce mă priveşte, o mare batjocură. Si-mi rezerv opţiunea de a nu păstra numai între noi acest „secret”.  Îmi iau cheile şi vă las toate uşile la dispoziţie. Mai puţin cele ale culturii române.

Să auzim numai de bine

ss - semnătura

Madrid, 15 aprilie 2005

............................................................

R. Darie Novăceanu - 2014

Cu cărţile pe faţă 


2.Tudor Arghezi şi George Bacovia în spaniolă                                                

                   

Către

Institutul Cultural Român

Domnului Preşedinte

Horia-Roman Patapievici 

   Aleea Alexandru, 38

   011824  Bucureşti 

Stimate domnule Preşedinte,

Vă supun atenţiei propunerea publicării în Spania a două volume de poeme din opera lui Tudor Arghezi şi George Bacovia, în selecţia, traducerea şi prezentarea mea.

Şi aş dori să ştiu care este disponiblitatea Institutului Cultural Român de a sprijini acest proiect în cadrul Programului Publishing Romania pentru a proceda la îndeplinirea diligenţelor fireşti în materie.

Am în vedere ediţii bilingve, apreciind că interesul cititorilor spanioli pentru astfel de cărţi a crescut mult în ultima vreme şi, în acelaşi timp, sunt bine primite şi de către românii aflaţi, de voie sau de nevoie, în Spania.

Posibilitatea publicării fără un astfel de sprijin este destul de redusă şi chiar dacă în alte cazuri am reuşit s-o realizez, demersurile de până acum au fost infructuoase.

Evident, mă interesează editurile de prestigiu, care-şi mai îngăduie luxul unor colecţii de poezie, reuşind să aibă si o foarte bună distribuţie.

Am optat pentru cei doi poeţi - Răsăritul şi Nordul poeziei noastre unul lângă altul, pentru că după Blaga - Apusul - publicat anul trecut la Zaragoza, fără implicarea Institutului -, vreau să închid această îndeletnicire, lăsând Sudul - Barbu - în seama celor ce vin după mine.

In selecţia mea, anexă la aceste rânduri, e vorba de : Arghezi - 99 poeme, 1168 versuri; Bacovia- 72 poeme, 682 versuri.

In funcţie de disponibilitatea la care fac referire, voi contacta câteva edituri spaniole şi voi prezenta Institului Cultural Român valoarea cheltuielilor, defalcate pentru fiecare operaţie în parte.

Nu-mi cereţi, vă rog, completarea formularelor tip, nici însoţirea acestei scrisori cu obişnuitul curriculum vitae.

In aşteptarea răspunsului dumneavoastră, vă asigur de toată preţuirea mea.

Madrid – 10 aprilie 2008

TudorArghezi

(1880-1967)

El más importante poeta rumano moderno. Custodio de una galería de arte en Bucarest, químico, monje, vendedor de periódicos en París, relojero en Ginebra, estudiante en Friburgo, profesor de historia de las religiones en una escuela militar.

 Publica su primer poema a los 16 años y el primer libro de poesía a los 47. Redactor, director y fundador de revistas y periódicos, fue encarcelado por colaboracionista (1918- 1919) y por su actitud antifascista conoció los campos de concentra­ción (1943).

Su obra es modelo de perfección idiomática. Reanimó for­mas literarias desusadas e inventó otras, tales como la "tablilla", inge­niosa mezcla de narración y ensayo penetrada de un lúcido lirismo. Obra: Poesía: Palabras adecuadas; Flores de moho; Librito para el ano­checer; Versos; Cien poemas; La colmena; Canción del hombre; Versos escogidos; Hojas; Juegos de niños; Poemas nuevos; Siete hermanos; Cadencias. Narrativa: Tablillas del país de Kuty; Los ojos de la Virgen; El cementerio de la Anunciación; Lina; Imágenes de madera; La puerta negra; Páginas del pasado; Mundo viejo, mundo nuevo.

Mi dolor

Mi dolor de los viernes es más suave el  domingo.

Lo sufro, sobre todo, cuando alguna campana

dobla deste una torre.

Siento piedad y asco por los días

de la semana. El año está sombrío,

creció el tiempo.

La hora de un pasado extinguido me llama

y no hay modo de salir de esta hora

entre cenizas y humo.

Aún me tienta el amor por el tiempo

porque parece mío,

tanto en el miedo como en el valor.

¿Eres un héroe? ¿Eres un cobarde?

Hombre arrastrado como un trapo roto,

de los siete botones quedan cinco,

Dos se perdieron:

uno entre las peñas,

otro hundido en el valle.

Oyelo...Cae hacia la eternidad.

Otoño tardío

Bajo la soledad de noviembre,

y en cuanto alcanza la vista,

se derrama el parque

envuelto en el sueño fúnebre

de los espejos humeantes.

Y es que entre los árboles, milenariamente enfermo,

oscuro en sus profundidades, se extiende un lago,

y la sangre de las viñas y los castaños

flota sobre la superficie cobriza del agua.

Por entre los árboles, mi tristeza mira el horizonte

como un cuadro que no comprendiera:

¿detiene el sendero en lo hondo la arboleda o la espera?

El silencio es el eco de las ramas peregrinas.

Hospital de la tristeza, del remordimiento,

donde lloras tu amor incumplido

y recuerdas, con nostalgia y sufrimiento,

su imagen jamás encontrada.

Algunos alerces se han reunido a lo lejos,

mientras el parque reza en un murmullo...

Se cierra el anochecer como un libro

y el alma queda en prenda entre sus hojas.

La ceniza de nuestros sueños

La ceniza de nuestros sueños

cierne sobre nosotros a montones,

como caen en los búcaros

los pétalos azules dañados

por algún insecto oculto en las hojas.

Se agita el viento y gime.

La tierra se une al cielo,

las ciudades son bolas y ovillos,

hondas guitarras de maldiciones

y el aire está frío como el hielo.

La tierra es un molino vacío

con larvas mendigando cobijo,

moviéndose en el polvo muerto

que se escurre en el caos...

La tierra de los sueños que se han ido.

     

G. Bacovia

(1881-1957)

Voz singular, tal vez la última importante dentro del simbolismo euro­peo. Su poesía se funda en muy pocos elementos - lluvia, metal, nieve, tristeza, soledad -, es de escaso color y repite obsesivamente ciertas palabras.

El ideal literario de Bacovia se formó en un tiempo en que la lírica europea estaba dominada por aquellos "poétes maudits", sufrien­do las influencias de Laforgue, Rodenbach, Rimbaud, Verlaine.

Asumidos orgánicamente, Bacovia construye su propio simbolismo conforme a su sensibilidad, renunciando a todo lo que era rémora un tanto barroca dentro de esta corriente. Muy elaborados, sus poemas, más allá de la economía verbal, son música pura, dejando siempre la sensación de naturalidad y espontaneidad.

Solitario, aislado, sufrido, aunque escribió poco, goza de una enorme popularidad; los poetas de todas las edades le dispensan un culto particular.

Obra: Poesía: Plomo; Chispas amarillas; Con vosotros; Comedias de fondo; Estrofas burguesas.

Pálido

Soy el solitario de las plazas vacías

con tristes bombillas de luz desmayada.

Cuando las campanas claman en la noche plena,

soy el solitario de las plazas vacías.

Me acompañan carcajadas lúgubres y sombras

que asustan a los perros que vagan por los canales.

Bajo las tristes bombillas de rayos macilentos,

me acompañan carcajadas lúgubres y sombras...

Soy el solitario de las plazas vacías,

con luces y sombras enloquecedoras

que me inmovilizan y me hacen palidecer en silencio.

Soy el solitario de las plazas vacías.

Neurosis

Afuera nieva como nunca,

mi amada toca el clavicordio

y la ciudad descansa ensombrecida

como si fuera un camposanto,

Mi amada toca una marcha fúnebre...

mientras que yo, atónito, me asombro:

Y ¿por qué toca ella una marcha fúnebre...?

Y ¿por qué nieva como en un camposanto?

Llora ella caída sobre las teclas

y gime como en un delirio...

Desafinado se muere el clavicordio

y está nevando como en un camposanto.

También lloro yo y, temblando,

desmeleno su cabello sobre los hombros.

La ciudad descansa vacía

y está nevando como en un camposanto.

Agosto

Hay algunos muertos en la ciudad, amor mío,

por eso vine a decírtelo;

sobre el catafalco, debido al calor de la ciudad,

lentamente se pudren los cadáveres.

Los vivos también circulan podridos,

cual barro que germina con el calor.

Hiede a cadáveres, amor mío,

incluso tu pecho está un poco marchito...

Deja en los tapices intensos perfumes,

trae rosas para ponértelas encima.

Hay algunos muertos en la ciudad, amor mío,

y lentamente se pudren los cadáveres...

..........................................................................

R. Darie Novăceanu - 2014