Darie Novăceanu

Antologie personală

Pânda magnoliei

A fost cândva, pe semene, o adolescentă

sfioasă şi tăcută, mult nedumerită

de-atâtea neînţelese priviri ce-o aşteptau

s-o vadă-n primăvară înflorită.

Abia iviţi, bobocii lăsau să se-ntrevadă

cu jar tivite cupele şi pline

cu arşiţa atâtor insomnii frumoase

ce ştiu, când vor, dogoarea s-o aline.

S-a-nchis în ea, intrând în seară,

cerându-i nopţii pace şi-ndurare;

blândă şi înţeleaptă, noaptea a-nţeles-o

şi-a prefăcut-o până sus în floare.

Un hohot cald din cupe se revarsă

în jurul ei acum pe neaşteptate,

sub primii zori, ca un triumf

de împlinire şi de puritate.

.....................................................

R. Darie Novăceanu - 2015

 

O nouă casă de schimbat banii

II. Recurs la memorie

 (Continuare din numărul trecut)

Casa CEC- detaliu

 

Nu aveam cum să ştiu, când propuneam această nouă casă de schimbat banii, care avea să fie, în evoluţia lor, valoarea monedelor politice menţionate mai sus. Îi cunoşteam bine pe cei care le-au bătut, grăbindu-se să le pună în circulaţie. Fireşte, nu  le-am numit pe toate. Şi le-am ignorat cu bună ştiinţă  pe cele aşezate la baza noului nostru sistem economico-financiar. 

Primele care au cunoscut o circulaţie rapidă şi o la fel de rapidă ieşire din uz. Chiar şi când au reprezentat nu o singură persoană, ci colectivităţi, structuri politice, partide cu aspiraţii de durată. Monede emise de fesenişti, cepeunişti, democreştini sau liberali. Cu aversurile şi reversurile lor bine stanţate: cap şi pajură. Mai pe înţeles, faţa şi dosul. Pe faţă, entitatea politică; pe dos, un tanc şi  un mazilu; o bicicletă şi un roman; un pistol automat şi un voican; o legătură de praz şi un dinescu; alt tanc şi un bârlădeanu. Sau, în partea celălaltă, alte emisii: o cucuvea cu tichiuţă verde; o vrăbiuţă şi un băcan; o raţă şi un papion de mătase. Monede calpe, dar foarte valoroase, la începuturi falsurile fiind foarte mai preţuite. In acest sens, recursul la memorie e absolut necesar.

Ignorându-le pe acestea, le-am păstrat pe cele încă în circulaţie, lista mea fiind  doar orientativă, iar demersul propus nevroind să fie decât sugestie, la dispoziţia celor interesaţi de jocurilor la bursa electorală, unde procentele, calculate după numărul voturilor, se transformau în cifra de afaceri de după aceea.

Ceea ce ştiam sigur pe atunci era că aceste monede se vor devaloriza, neavând acoperire în aur. Pentru că tezaurul ţării, însumând la un loc toată avuţia sa – cerul, pământul, apele, zăcămintele, istoria, etc. –, nu recunoaşte valoarea monedelor alegorice şi nu acoperă simboluri, oricare ar fi greutatea şi viteza lor de circulaţie.

Nu mă refeream, aşadar, la tezaurul naţional (parte din cel al ţării), păzit cu cerbicie de guvernatorul Băncii Naţionale. Tezaur cunoscut dar învăluit, definitiv, în mister: a înţepenit la, aproximativ, 94 tone de aur – monede, lingouri şi bijuterii -, şi se învârte în jurul acestei cifre, precum căluţii de la tiribombe. Indiferent la câte tone intră, câte ies, la ce oră şi pe care din porţi, Infernul având una singură, iar Paradisul câte vrei. Mai ales când guvernatorul mai are şi alte pasiuni.

Casa de vinuri -Isărescu

Şi nu aveam în vedere nici tezaurul de la Moscova, pe care toţi cei care s-au dus să-l aducă acasă, l-au dus mai departe. Nici la cel rămas de la daci. Căci o parte din acesta,  ascunsă sub apa Streiului, a dat-o Bicilis lui Traian şi a ajuns la Roma; iar partea ascunsă sub pământ, la Sarmizegetusa, s-a dus - şi se mai duce şi acum! -, pe apa Sâmbetei, mai ales sub formă de „brăţări”. Denumire improprie, pentru că nu erau podoabe purtate de femei, la încheietura mâinilor, ci de militarii de rang, cei care le foloseau ca pe nişte moletiere, înfăşurându-şi pulpa piciorului, de la gleznă până la geunchi. Spirale de aur protector. Mulţi militari şi mult aur. Între cele 13 bucăţi,  recuperate până acum, cea mai uşoară cântăreşte 682,30 grame, iar cea mai grea  1 kilogram şi 196 de grame şi o lungime de peste 3 metri.

Brăţări dacice

 

Unele au ajuns în Statele Unite, înfrăţind California cu Roşia Montana. Altele au rămas acasă, în case neştiute, cu excepţia celei găsite – aşa s-a spus - la Adrian Năstase. Ştim cum au fost duse cele recuperate în California, dar nu am  aflat cum a ajuns cea găsită în strada Zambaccian. Oricum, nu pe drumul sinuciderii lui Decebal... 

Deosebirea dintre monedele din tezaur, cele de curs oficial (tot felul de metale şi aliaje), şi cele politice, constă în aceea că acestea din urmă conţin substanţe care nu intră în Tabla periodică a elementelor, aşa cum a stabilit-o Mendeleev, în 1869. Deci, nu se află în natură, ci se obţin pe cale artificială, prin sinteză, dozând cu  măsură substanţele de bază: cultura, educaţia, inteligenţa, credinţa, morala, conştiinţa, responsabilitatea socială, convingerile ideologice, etc., etca. Mai pe scurt şi mai cuprinzător, cele trei unice facultăţi ale sufletului omenesc – memorie, intelect şi voinţă. Facultăţi pe care nu trebuie să le înţelegem ca pe nişte ficţiuni scolastice limitate la dogmele medievale, ci ca virtuţi deschise oricăror inţiative şi acţiuni (fapte) posibile. Frumoase sau urâte.

Cloşca cu pui de aur

 

Amănuntul că în laboratoare noastre - de la guvern, preşedenţie şi parlament -,  s-au obţinut monede contrarii celor dorite, nu-i un motiv de bucurie patriotică. Alchimişti fără pregătire, cei care au dispus de retorte şi „ecrubete” (tovarăşa Elena, citire), şi-au îndeplinit datoria faţă de stat, confundând virtuţile cu defectele.

În felul acesta, cei care n-aveau nici o virtute, dar erau înzestraţi cu multe defecte, au devenit diriguitorii  ţării; monedele politice ale momentului.  Pentru că, dincolo de deosebirea amintită mai sus, există şi o asemănare: împreună, stabilesc relaţia dintre masa monetară şi pib (produsul intern brut). Tot împreună calculează diferenţa dintre banii disponibili şi adaptarea la necesităţile afacerilor. Astfel, când sunt prea mulţi bani, cresc preţurile, echilibrând pierderile din buzunarul cumpărătorilor.

În cei douăzeci şi ceva de ani de bairamuri electorale, România (cu 3 preşedinţi şi 7 legislaturi), a avut 15 guverne, 11 prim-miniştri, 21 de miniştri la Justiţie, 17 miniştri la Externe şi 24 la Agricultură. Nu-i mai adun şi pe ceilalţi, considerând că cei număraţi sunt suficienţi pentru a ilustra truda şi priceperea laboratoarelor de mai sus.

În acest sens, monetăria cea mai productivă a fost cea de la Palatul Victoria, unde, după neobositul Emil Boc, neînfricatul Victor Ponta a numit, în cele 4 guverne ale sale, exact 67 de miniştri (Revista 22 – 07/01/2014), păstrând în rezervă, alături de consilierii onorifici (amalgam nedeclarat), peste 60 de secunzi (Gândul – 15/01/2013), rulaţi, oportun, pe diverse jilţuri.

Amănuntul că în acest timp am avut mai puţini prim-miniştri decât guverne şi mai mulţi miniştri decât prim-miniştri nu-i o anomalie, ci o anamneză a chermezelor politice: unii prim-miniştri au reuşit să-şi păstreze scaunul în câte două guverne, alţii au plecat fără să-şi consume mandatul, câţiva miniştri au trecut de la un minister la altul, iar alţii au plecat mai devreme, demişi sau retraşi, din motive care-i privesc personal. Oricum, nimeni nu a plecat cu mâna goală şi numai după ce şi-au asigurat un scaun mai comod, într-o societate privată, luând cu el o părticică din patrimoniul de stat, declarată (şi legalizată)  drept moştenire de la strămoşi.

Am observat fenomenele acestea de la bun început, dar nu mai aveam cum să mă opun acţiunii şi proliferării lor. Când eşti singur şi toţi sunt împotriva ta, lucrul cel mai greu e să fii neutru. Drept pentru care am propus această casă de schimbat banii, evitând dezastrul unei reforme sau stabilizări. Bani imaginari pe bani închipuiţi.

Madrid, martie 2015

......................................................

(Continuare în numărul următor)

© Darie Novăceanu - 2015

Propunere pentru o nouă casă de schimbat banii

Banca Naţională a României

Continui să cred că multe din suferinţele noastre, cele care ne însoţesc peste tot pe unde umblăm, ne vin din cuvinte. Astfel că dacă vrem să aflăm cine am fost şi cine suntem (chiar şi ce nu vom mai fi), trebuie să mergem la vocabular, să ne aşezăm la masă, să punem dicţionarul alături de gramatică şi să le răsfoim pe rând şi împreună, pas cu pas, călătorind prin suferinţe pe care le aveam, dar nu ştiam întotdeauna de unde    ne-au venit şi, mai ales, de când le îndurăm.

Şi ca să pornim cu dreptul, să plecăm chiar de la suferinţă, cea pe care, nici nu se putea altfel, ne-au adus-o romanii, moştenită de la latini (sufferre). Cuvânt pe care nu   l-am luat în seamă până când nu ni l-au adus şi francezii (sauffrance). Poate l-am fi uitat, dar aveam starea Şi ca s-o putem suporta, trebuia să ştim cum se cheamă.

Pasul următor, călătoria, în sine şi ca atare. Tot de la latini (callis), cuvânt pe care ni  l-am însuşit, dar l-am pus puţin alături (mergi în calea ta – calea-valea – calea Domnului – calea ticăloşiei, etc.), iar pentru mers am preferat drumul, luat de la slavi (drumû), însoţindu-l cu călător (a fi pe drum - a nu sta în loc), ca păsările care migrează, de unde emigranţii, pe care nu i-am avut întotdeauna, mai exact, i-am avut când nu mai erau, trecuseră hotarul şi deveniseră inmigranţi.

Pe drum, omul se poate rătăci (lat. erraticus), dacă nu cumva e prin natura sa un pribeag (slav > prebegu) sau nomad, sosit mai târziu de la francezi. Oricum, nu-i bine să mergi singur, ci să te însoţeşti cu cineva, un prieten (slav. > prijatelî) care merge lângă tine mai multă vreme decât un amic (lat. > amicus). Iar dacă te-ai înşelat şi nu-ţi este prieten, înseamnă că ţi-e duşman, ca la turci (düşman).

Şi am rămas cu turcii, timp în care alţii s-au oprit numai la amicus. Pentru duşmani, i-au luat primul sunet – nemico- sau i-au pus altul, de semn contrar, enemico, iar noi l-am specializat, diferenţiind comportamentul însoţitorului prin inamic, lăsându-l pe amic să se descurce singur sau să profite de atenţia lui Caragiale, care l-a privit totdeauna de sus, de pe acropolă.

 

Nicolae Grigorescu - Proiect de bilet de bancă

Nu-i însă nici o plăcere (lat. > placere) să te afli mereu pe drumuri. Poate de aceea, am preferat albanezul (bukur), bucuria fiind scurtă, în timp ce tristeţea durează. Şi ne-am oprit la tristies, moştenire obligatorie (sunt si din astea) de la aceiaşi latini. Poate ne-a adus-o chiar Ovidiu: Tu...să-ţi aduci aminte de tristul meu destin. (Tristele)

Să ne oprim, încercarea mea fiind doar o demonstraţie, lângă altele. 

Un exerciţiu pe care-l puteţi face fără profesor. Mi-e mi-a plăcut să fiu numai elev, pentru că omul trebuie trebuie să-nveţe mereu câte ceva, chiar şi numai un cuvânt. Altfel dispare. 

                                              

Călător sau nu, adică statornicit, ca să poată trăi, omul are nevoie, cel puţin, de două lucruri, care nu se găsesc gata făcute, nici nu cad din cer când avem nevoie de ele – hrana şi îmbrăcămintea. Din cer ne vin multe, care se văd – soarele, luna, stelele, ploaia, grindina – şi de aceea nu le dăm importanţa cuvenită; şi altele, care nu se văd, dar sunt mai importante decât celelalte. In primul rând, lumina, care nu se vede dar fără de care n-am vedea nimic, nici pe noi înşine, nici măcar schiţa noastră, adică umbra, singura dovadă clară că suntem, fiinţăm şi existăm.

Acolo sus, s-a gândit omul când s-a aşezat locului, trebuie că sunt multe lucruri. Şi ca să le afle, le-a asemănat cu cele de jos. Aşa au apărut constelaţiile, care nu sunt decât o copie a celor de aici. Zodiacul. O copie mai bună decât originalul. Mai bună pentru că altfel nu o făceam. Ne ajungea ceea ce aveam, dar am vrut mai mult.

 

Edificiul CEC-ului

Povestea-i lungă şi o putem lungi la infinit, având la îndemână mitologia; o lume mai bună decât lumea noastră, dar făcută de noi. Pentru că miturile – nu o spun eu, o spune Eliade – nu sunt decât poveşti închipuite despre fapte adevărate. De aici, credinţa. Credinţa că Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea sa. Ceea ce nu înseamnă – a observat Blaga – că Dumnezeu este un om în cer, ci că omul este un Dumnezeu pe pământ. Mai exact, aş completa eu, asemănător lui Dumnezeu. Seamănă dar nu răsare.

Să coborâm, totuşi, şi să ne oprim şi din drumeţie. Să ne cătam hrana şi hainele.
Un exerciţiu pe care-l puteţi face singuri, ca o plăcere a cunoaşterii. Luaţi dicţionarul şi căutaţi. Veţi descoperi un univers şi o istorie universală la purtător, a omului-individ.
Intre timp, eu voi răsfoi acelaşi dicţionar, să cercetez singurul cuvânt care le presupune pe toate celelalte, inclusiv hrana şi îmbrăcămintea: banul.

Ca şi cel dintâi, nu-i un exerciţiu la întâmplare, ci pentru a-mi face drum către altul, în care cuvintele, fie găsite unde ne-am născut, răsărite cu noi, fie aduse din alte pământuri, se înţeleg bine între ele, cu condiţia să le înţelegem şi noi, mai cu seamă Justiţia, fiind vorba de relaţii şi comportamente sociale, nu întotdeauna frumoase, căci se rotesc numai în jurul banului, a trecerii lui dintr-un buzunar într-altul.

Bacnotă din 1917

Nu ştim de unde ne-a venit banul, întâiaşi dată, deci are origine (etimologie) necunoscută, dar ne-a venit de mai multe ori, sub formă de monedă (grec.> monédha), care mai înainte avea forma a unui inel (Pârvan: ne-au rămas câteva la Medgidia) folosit de popoarele sumeriene. Grecii ne-au adus inelul umplut...După aceea, celţii - mereu pe drumuri – ne-au învăţat cum să facem moneda cu mâinile noastre. Şi tot ei ne-au adus masa olarului. Să facem oale multe pentru gătit toate bucatele.

Mai la sfârşit, trecând prin ţările arabe, unde moneda se numea dinar, folosit şi de greci ( dinárion), romanii l-au adus în Balcani (denarius). Curios, la perşi (numai la ei) dinarul era o monedă imaginară. O valoare în care intrau toate valorile. Şi deloc curios, romanii l-au făcut să funcţioneze precum astăzi euro–ul, controlând economia, comerţul şi finanţele. Peste tot unde erau stăpâni. Noi (adică dacii), ca să avem câţi ne trebuiau,   i-am imitat (atelierele de la Tilişca), imitaţia fiind mai uşoară decât falsificarea şi fără pericolul (mare de tot) pe care-l presupune aceasta.

În urma banului a venit salariul (lat.> salarium), recunoaşterea în bani, la sfârşitul muncii, pe care ne-o dă statul sau patronul; ori amândoi, dacă putem munci în acelaşi timp în două locuri. Şi putem: declarăm unul şi-l tăinuim pe celălalt (nu plătim impozit), îl trecem „la negru”. Să nu se vadă, deşi justiţia nu-l vede niciodată, căci suferă de „ochiul dracului”. Oricum, e mai sigur salariul de la stat. Pentru că îl dă guvernul. 

 

 Humorul jurnaliştilor -"Banca" - Emil Boc.

Fireşte, dacă guvernul e condus de Emil Boc, e mai rău decât cel de la patron, pentru că în loc să ţi-l dea cum ţi se cuvine, ţi-l micşorează sau te lasă fără nimic.

Proliferează în jurul banului o samă de cuvinte. Nu cele ce ni le-a lăsat Neculce, atât de frumoase, ci de tot felul de naturi: leafa (turc.> ulûfe; bulg.> lefe), care a fost mai întâi soldă (pentru soldaţi normali sau mercenari), dar pe care o poate primi oricine pus la dispoziţia cuiva, nu din convingere, ci din interes: a fi în solda unui partid, unul mare şi puternic. Pentru că cele mici şi slabe se prăbuşesc, iar tu rămâi fără soldă.

De aici încolo, obiceiurile şi apucăturile sporesc şi sporesc şi cuvintele. Astfel, avem arvuna (grec.> arravanas), bani daţi în avans, ca să-ţi asiguri un produs; pe care-i recuperezi (din preţ), câtă vreme înţelegerea nu-i stricată de nici una din părţi. Altfel, intervine bacşişul (turc.> bahşişi), bani daţi peste preţ sau pentru a câştiga favoarea cuiva, care-ţi poate da o slujbă ori un contract, iar dacă-i ministru, chiar mai multe.

Dacă afacerea merge, dai un peşcheş (turc.> peskes), pe care-l tăinuieşti, îi spui donaţie (lat.> donatio) sau danie (slav. > danije), declarându-ţi şi evlavia. Şi mai avem: dacă afacerea a fost foarte bună, o sărbătoreşti, adică îi faci safteaua (turc.> sitaf). Dacă ai pierdut, te declari lefter (grec.> lefteros).

Nu-i nici o mirare că în cartea de telefon apar mulţi Lefterescu. Dacă ai câştigat mult, eşti belfer (idiş> Belfer). Fireşte, Belferescu nu apare în cartea de telefon, dar există. La paritate cu Leftereştii, mai puţini ca bancherii (it.> banchere, fr.> banquier, engl.> banker), care au mulţi bani, dar ca să sporească, acordă dobândă (slav.> dobyti), ori te conving să învesteşti în „produse” sau „instrumente” imaginare. Aşa rămân, imaginare. Iar ei rămân cu banii.

Mai credincioase, marile societăţile (făcute din cele ajunse la ananghie) acordă dividende (lat.> dividendus), sporindu-şi profitul ((fr.> profit). Când merg prost, ca să se salveze, se declară în faliment (germ.> Falliment), iar tu rămâi falit (it.> fallito).

Să nu uităm pensia (rus.> pensija). De ce luăm salariu în latină şi pensia în rusă, nu ştiu. Poate pentru aceiaşi raţiune pentru care averea vine din latină (habere), iar sărăcia din lumea slavă (bulg.> sirak), de unde vine şi bogat (sl.> bogatu), care când are de toate în mari cantităţi se cheamă ca are din belşug (turc.> belşug), fiindcă este calic (ucr. > calik) sau avar (lat.> avarus) sau zgârcit (sl. > sûgrûciti).

Avarul l-a desenat Molière, prin Harpagon, în 1668, iar zgârcitul este invenţia lui Delavrancea, în 1909, prin Hagi Tudose; mai crud ca Harpagon, aproape genial. Genial, acasă la noi...

Şi mai sunt, nu se putea altminterea, îndeletniciri riscante, chiar periculoase. Precum amanet (turc.> emanet), camătă (sl.> kamata), zaraf (turc.> sarrat), care nu-i tot una cu cămătarul: zaraful e mai sincer, mai drept; cămătarul, dacă nu te înşeală, moralmente se sinucide. Şi nu cunosc cazuri. Uitaţi-vă la politicienii noştri de azi.

 

 Şi ceea ce e foarte instructiv e faptul că unele cuvinte, care definesc îndeletniciri antisociale, nu au părinţi, deci din punct de vedere semantic n-ai cui să-i reclami. Iată doar câteva: borfaş, hoţ, lotru, măsluitor, potlogar, pungaş, şterpelitor, tâlhar.

Răsfoiţi singuri vocabularul şi veţi descoperi multe altele. Şi dacă v-a prins jocul, încercaţi să aflaţi de unde ne-au venit, şi când, banii sub formă de monede. Căci sunt foarte multe: copeică, creiţar, ducat, firfiric, florint, forint, franc, gologan, irmilic, lescaie, liră, ludovic, mahmudea, marcă, napoleon, parà, piastru, rublă, stater, taler, ţechin, zlot. Fiecare cu istoria şi timpul său.

Ar fi bine dacă am şti timpul, pentru că povestea am pune-o de la noi. Dar e limpede că nu au venit toate dintr-odată. Şi, mai ales, că nu erau din acelaşi metal, n-aveau aceiaşi greutate şi nici aceiaşi valoare. Un napoleon valora 30 franci-aur. Un gologan se schimba pe 10 bani. Asta numai după 1867, când am avut moneda noastră, leul, pe care nu l-am luat din cer, cum cred ghicitorii-n stele, nici din junglă, cum susţine dicţionarul, adus de turci (arslani), ci l-am „copiat” după thaler-ul olandez, foarte preţuit de domnitorii români.

De ce ne-a trebuit atât belşug de monede, nu ştiu, dar fiecare şi-a avut rostul său. Pentru că aşa am ieşit în lume: am dat produse care ne prisoseau şi am luat bani pe care i-am dat pe cele ce ne lipseau. Cinstit şi simplu. Nu ca acum, când cel care îţi dă produsele te împrumută şi cu bani, ca să i le poţi cumpăra, obligându-te să le vinzi mai ieftin decât produsele tale. Să cumperi mai mult şi să nu mai produci nimic.

Aşa am ajuns noi, în foarte puţin timp, foarte săraci. Şi tot aşa au ajuns alţii, în acelaşi timp, foarte bogaţi. Nu înseamnă că au mers mai repede. In cazul acesta, locuţiunea aproape dicton – time is money – e valabilă pentru toţi, dar are alt înţeles: cei ajunşi bogaţi au înţeles-o exact aşa – timpul înseamnă bani – şi ne-au lăsat nouă primul înţeles, aşa cum l-a formulat, în 1793, Franklin: vorba multă sărăcia omului.

Astfel, în vreme ce noi eram ţinuţi de vorbă, şi risipeam ceea ce nu trebuia să risipim, ceştelalţi tăceau şi strângeau. Nu strângeau orice şi, mai ales, în mod cinstit. Şi când au început, n-aveau de unde decât de la stat, pentru că statul avea de toate, iar noi, luaţi cu vorba, uitasem că şi noi eram statul. Îl descoperim abia acum, când nu mai este, cel puţin pentru noi, în vreme ce ăştelalţi au devenit ei înşişi statul.

Şi cu statul acesta nu ai cum să te mai lupţi. Pentru că nu sunt bogaţi, ci pricopsiţi (gr. > prokópso), ştiind să facă o scofală (etimologie necunoscută) bună din orice chilipir (turc.> kelepir), dând şperţ (germ.> Sperrzeug). Mânuind bine şperaclul ( germ. > Sperrhakem).

N-a fost, aşadar, cum încă se mai crede, un proces oarecare. Am spus-o şi am repetat-o apăsat în editorialele mele de altădată. Nu, n-a fost un proces oarecare, ci un fenomen ca cele din natură, ca o furtună, să zicem. O furtună care s-a abătut numai peste casele noastre, în timp ce ăilalţi îşi căptuşeau palatele cu toate bunătăţile (lat.> bonitas – atis), îşi ridicaseră garduri (alb.> gardh), ziduri (sl.> zidû) şi chiar buncăre (germ.> Bunker), recunoscute în mod public, pentru că îndată ce au ajuns ei înşişi stat, şi-au dat arama pe faţă şi n-au mai avut nici o rezervă să spună cum îi cheamă. Căci numele lor însemna statul. Stat în stat, Napoleoni! Şi-au pus un titlul de nobleţe înaintea numelui - baroni (fr.> baron) - şi ne-au dat cu tifla (gr.>tíflu), având grijă să fie uniţi; mereu împreună. Nu un singur Napoleon, care a fost de-ajuns, cândva, pentru toată Europa. Nu, nu, ci toţi Napoleonii.

Şi astfel, nu-i mai clinteşte nimeni. Nici gerul de la Berezina, nici Waterloo-ul din Parlamentul European, unde şi-au trimis din vreme reprezentanţi de nădejde: un vadim, un becali,  un severin, o bea, o rovană, o sulfină, etc. Monede de curs legal, precum cele rămase acasă: un băsescu, o berceană, o cataramă, un constantinescu, un copos, un hrebenciuc, un isărescu, un măgureanu, un babiuc, un năstase, un ovsovânt, o prigoană, un stolojan, un verestoy, un videanu, un vanghele, etc.

Evident, ordinea alfabetică nu însemnă valoarea. Acesta o puneţi dumneavoastră singuri, calculând din tot ce cunoaşteţi. Şi nu mă întrebaţi unde este, în tot acest potop financiar, leul. Leul au fost tuns şi biciuit, aşa cum i s-a poruncit, de eternul guvernator al băncii: l-a făcut uşor, şi i-a zis rol, invadând piaţa cu multă hârtie, l-a făcut greu şi i-a zis ron, făcând din 10.000 de roli doar 1 ron (unul), lăsându-l să zburde pe picioarele lui şi de capul negustorilor. Un efect psihologic uluitor şi o afacere (pentru unii) uluitoare.

Deci singura salvare e să schimbaţi repede toţi leii pe care-i mai aveţi. Să treceţi pe la noile ghişee şi să nu riscaţi: 1 becali = 1000 vadimi sau 100 copoşi; 1000 de bercene (10 capace de roţi) = 1 hrebenciuc sau 5 nastase; 1 severin = 100 babiuci; 300 constantinescu = 2 osovânt; 4 stolojan = 2 prigoane, etc., etca. Bursa e liberă şi cursul la zi nu-l mai stabileşte bnr-ul, ci Corupţia, după indexarea Justiţiei.

Dacă, de exemplu, unul dintre aceştia e chemat la Procuratură, cumpăraţi-i cât mai multe monede, că vor fi ieftine. Şi schimbaţi-le pe ale altcuiva, chemat şi el la Tribunal a doua zi. Că vor avea valoare. Nu aşteptaţi ca unul dintre ei să fie trimis după gratii. Aţi pierdut tot. Nici să iasă de acolo, pentru că dacă n-a intrat nu poate să iasă.

Am tot respectul şi admiraţia pentru toate aceste monede. Şi sunt absolut liniştit. Pentru că nu am nici una în buzunar. Sunt lefter dintotdeauna.

Bucureşti,6 iunie 2010

.................................................

R. Darie Novăceanu - 2015

(Urmare în numărul viitor)