EXISTĂ NOPŢI
La
miezul nopţii păsările stau
Cu
o aripă în trecut
Ele
nu sunt decât pe jumătate păsări
Şi
nu pot să cânte
Pentru
că nu întotdeauna două aripi
Un
neam întreg străbate luştri după luştri
încolonându-şi
vârstele sub steagul
unui cuvânt ameninţat
de ceaţa abătută pe ţărm precum o pânză
o pânză
de pe care vântul
a şters surâsul craniului şi crucea
Pe sânge şi pe voce mătasa-i sunătoare
coboară
în adâncul fiinţei
înşelătorul duh al mării negru nici
giulgiu
de caţă pregătit
să redevină masă-ntinsă de ospeţe
Regenerat cu vis şi cu trecuturi steagul
cuvântului
îşi sună-n noi
culoarea apărată de vârstele-mprteună
până când viforul fierbine
îi
macină izvorul silabelor din nou
în urma lui aliniind coloane
Există
nopţi când ceasurile-s nişte
cercuri
alungite
în care timpul nu mai intră
decât sub formă de-ntrebare
nopţi lungi ca un muzeu cu multe
coridoare
pline
de obiecte vechi bolnave
de insomnii Neaşteptate nopţi
când trebuie să-ntrebi şi să te-ntrebi
de
rostul tău în lume dar şi
de cel al celorlalţi asemeni
copacilor rămaşi în viaţă şi privind
cum frunza nu mai poate scrie cercuri
în aer
şi în trunchiul celor
căzuţi alături sau plecaţi
într-un tărâm în care ceasurile-s nişte
Multe
statui se-ntorc treptat în piatră
îşi părăsesc singurătatea
pustie
de pe socluri
pentru o veşnicie mai gălăgioasă
Îşi pierd pentru aceasta primul braţ
în care ocroteau sămânţa falsă
a unui
gest făcut
fără entuziasm şi cu prudenţă
apoi şi-l pierd pe-al doilea unde
nu ocroteau nimic el însemnând
economie
de gândire
şi-ncet se dezagregă ca un fruct în soare
aşa cum Venus însăşi şi-a lăsat
tăcerea braţelor sub zări
lichide
şi uituce
proliferând cortegii de naufragiaţi
Pot nerostite-n spaţiul dintre ele
cuvintele să supravieţuiască
veghea
poeţilor poate-nvia
amurguri de demult închise
în acest gol
fidelităţi
contrarii
pot lumina pe mai departe ţărmul
dar clopotele când se sting pe el
sub valul fără de-amintire
uitarea
nouă intră în cuvinte
şi stăruie-napoia lor
le desfrunzeşte cerul
boltit
cu sunete frumoase
le smulge-ntoarcerea din ele
şi nimeni nu mai pooate şti atunci
câtă
durere poate să încapă
pe suprafaţa lor şi câtă moarte
Ce
poţi să faci mi-a spus Eşti singur
şi e un
chin prea mare
să-ţi hrăneşti mereu
fantomele-ndoielii cu-ndoieli bătrâne
Ai vrea un timp mai mult O nouă
adolescenţă
neveghiată
de-atâi eroi prefabricaţi pe care
a trebuit să ţi-i abandonezi în grabă
Glas necurmat ai vrea Clepsidra
împuţinată
de nisipuri
a lunii să măsoare doar
tăcutul somn al lăncii zugrăvit pe steaguri
Dar somnu-i numai somn Şi-n somn
totu-i
mai greu decât în vis
chiar şi fantomele Iar zorii
nu sunt decât o înţelegere-ntre inimi
Şi nu-i de-ajuns să vrei Pe velo
dromul
anilor adesea
iluziile ostenesc când moartea
le strigă-mpiedicându-le rostirea
Le poţi opri? Ar fi zadarnic
precum
frără de rost ar fi
să îmi sfărâmi prundişul de argint
curgând pe el spre-a nu te mai vedea
O
nu vă torturaţi fără de rost
memoria: n-o să vă spună
unde m-aţi întâlnit ultima dată
Nici eu nu ştiu când mă culeg
de pe frunzişul oglinzii singur
nedumerit de existenţa voastră
Iar voi aveţi numai părerea
că recunoaşteţi păsările-acestea
semănate de timp în vocea mea
Şi chiar de le-aţi cunoaşte aripile lor
nu v-ar mai putea educa aerul
poluat de rugina ceasornicelor
(1973)
Imagine : Casa părintească
..........................................................
R. Darie Novăceanu 2015
