martes, 22 de marzo de 2016

Apocalipsa din Insulele Azore






VI. Ce-i de făcut, când nu mai e nimic de făcut?

Am cunoscut nobleţea şi ticăloşia, dezinteresul şi parvenitismul, loialitatea şi trădarea,
şi am înţeles cât de complexe şi delicate sunt relaţile personale în politică şi consecinţele
alegerii greşite a colaboratorilor pentru a rezolva o problemă  sau alta.
Îmi pare rău că n-am izbutit să cârmuiesc corabia şi s-o aduc în portul cel mai bun.
Mihail Gorbaciov.



Luni, 4 decembrie, la orele 9 ale dimineţii, Mihail Gorbaciov şi-a făcut apariţia în Sala Congreselor din Palatul Kremlin, deschizând sesiunea semestrială a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia. Ultima avusese loc la Bucureşti, în iulie, acelaşi an, când Ceauşescu a făcut oficiile de gazdă, reuşind să-l lase pe Gorbaciov fără cele două limuzine blindate, aduse de la Moscova, pentru o comodă şi elegantă Dacia 2000. Pe străzile Bucureştiului, degajate de securişti deghizaţi în măturători, au rămas doi morţi despre care nu s-a vorbit niciodată.

Acum Ceauşescu se afla în sală, iar Gorbaciov la tribună, având în faţă un dosar voluminos, legat în piele de capră de culoarea nisipului. Televiziunea a transmis crâmpeie, pe care mi le amintesc, completând sunetul de atunci cu cel cules după aceea, din textele oficiale, uşurate cu grijă de intervenţiile spontane şi nepotrivite.
Iaugurând sesiunea, preşedintele sovietic a informat asistenţa despre convorbirile din Malta, începând cu fraza convenită - „O singură Europă, de la Atlantic la Urali”-, trecând   de îndată la necesitatea revizuirii Tratatului de la Varşovia. Cu stânga pe dosarul de piele de capră, a scos cu dreapta câteva pagini – Să vedem, asta da, asta nu – subliniind că pentru revizuire trebuiesc recunoscute şi condamnate prin vot deschis, intervenţiile forţelor militare ale Tratatului în Cehoslovacia (august, 1967). „Trecem la vot. Cine-i pentru? (...)  Cine se abţine? (...)  Cine e împotrivă?”. Un singur vot împotrivă: Ceauşescu. „- De ce sunteţi împotrivă? – a întrebat Gorbaciov. „ – Pentru că noi nu am intrat în Cehoslovacia – a răspuns Ceauşescu. Şi nu putem să ieşim de unde n-am intrat.” 

Stupefiere. Tăcere scurtă, semnificativă. „Cu dumneavoastră a reacţionat Gorbaciov - nu se poate înţelege omul. Nu se ştie niciodată când spuneţi nu şi când spuneţi da.” „- Da, aşa este”, a replicat Ceauşescu, reaşezându-se în fotoliu. Nu înainte de a privi asistenţa, descoperind că în sală nu se mai găsea niciunul din bătrânii lideri comunişti, foştii săi tovarăşi de drum.  Şi a înţeles că revizuirea Tratatului însemna sfârşitul acestuia şi deci şi al lumii socialiste. Prin urmare şi sfârşitul lui. Şi pe neaşteptate, l-a încercat senzaţia că se află la un priveghiu macabru, cu morţii încă în viaţă.
Ştia că moartea lui fusese hotărâtă la Malta. Oricât de sigilate, secretele acestea se află uşor. Ştia că Bush şi Gorbaciov îi hotărâseră sfârşitul, lăsându-le românilor libertatea să aleagă locul şi data execuţiei. Pusă în scenă de Mitterrand, sincronizând-o cu      
Mitterrand - scenarist

cu execuţiile din Panama. Poveste pentru sfârşitul textului, unde am mai adunat şi altele.
Chiar dacă nu i-ar fi spus iscoadele – se mândrea cu spionii săi – lui Ceauşescu nu i-a fost greu să-şi presimtă sfârşitul. După Malta, fiind vorba de o singură Europă, ştia că Bush nu vroia să mai existe, în dispăruta Europă de Răsărit, nici urmă de ţări socialiste şi lideri comunişti. Dorea terenul liber, curăţat cu grijă; să se poată desfăşura în voie.
Numai că Republica Socialistă România exista, iar „ marele conducător” nu dispăruse.  Şi-atunci? Atunci, nu are rost să citesc broşura lui Lenin. Mai bine ascult vocea domoală a filozofului de la Păltiniş: „- Ce trebuie să faci, când nu mai e nimic de făcut? (Constantin Noica – Carte de înţelepciune – gândul 445).
Ceea ce făcuse Gorbaciov la Malta, fără să ştie încă, era faptul că-şi trădase ideile.        Şi o trădare mai mare decât cea a ideilor nu s-a mai petrecut până la întâlnirea din apele malteze. Şi nu există decât în literatură; în tragedia greacă sau în dramele lui Shakespeare, unde ficţiunea înlocuieşte realitatea, dar nu şi materia. Nici spaţiul şi nici timpul. Mai precis spus, literatura nu trădează gândirea, lăsând-o să pună în mişcare viaţa şi stelele.

Nu am căutat să-ntunec niciodată, în nici un context, chipul lui Mihail Gorbaciov. Şi nu caut acum, să-ntunec portretele oamenilor politici din secolul al XX-lea, cei care au reuşit, în conferinţe şi congrese internaţionale, ori pe câmpul de luptă, să apere intersele şi viitorul ţărilor lor, fără să subjuge sau să-şi lichideze adversarii.
Gorbaciov rămâne singurul care a încercat să apere altfel de interese, propunându-şi  să îndrepte greşelile celor ce guvernaseră imperiul sovietic până la el. Începând cu Lenin şi centralismul  democratic, o absurditate pentru supunerea oarbă a voinţei umane, de jos în sus, treaptă cu treaptă, până la vârf, bolta cerească unde cuibăreşte Puterea şi totalitarismul. Bârlogul în care se nasc dictatorii.
Indirect, trădarea ideilor începe de aici. Imperiul moştenit era imposibil de guvernat, aşa cum şi-a dorit. Pentru un spaţiu atât de mare, avea nevoie de timp. Şi din nou auzim întrebarea: ce-i de făcut, când nu mai e nimic de făcut?
Gorbaciov şi Bush -Între noi doi
Reformele structurale, economico-sociale promovate de perestroika, începuseră prost. „Trebuia să începem cu agricultura, cu industriile uşoare, producătoare de bunuri de consum şi cu industriile alimentare” – va nota Gorbaciov la sfârşitul carierei politice.
 Să notăm şi noi: în anul 1989, Uniunea Sovietică a cumpărat de pe piaţa internaţională 600 de milioane de lame de bărbierit şi 40 de milioane de tuburi cu spumă de ras. Amănunt găsit în Alvin Toffler – Schimbarea Puterii – după conversaţiile cu  Gorbaciov.
Mecanism extraordinar, perestroika nu putea să funcţioneze fără mecanismele politice adecvate. Revoluţia – locomotiva istoriei, cum a numit-o Marx – nu a folosit la nimic, neavând suficiente vagoane în care să transporte timpul şi oamenii.
Descentralizarea – contrară centralismului leninist -, provocată de reformele programate de perestroika, ducea inevitabil, la dezmembrarea imperiului. Proces necunoscut până atunci, cu consecinţe diferite într-un alt spaţiu decât cel sovietic, cu sute de popoare în denecuprinsul lui.
O prevestise Roderik MacFarquhar, sinolog la Universitatea Hardward, studiindu-l pe Confucius. Fiind locuită în cea mai mare parte de un singur popor, scoborâtor din imperiul Han, China descentralizată va continua să rămână o singură Chină, dar Uniunea Sovietică, descentralizată, se va dezmembra definitiv.
În cei patru ani de care a dispus – mult prea puţini pentru ceea ce îşi propusese să facă -, Gorbaciov a presimţit pericolul împrăştierii imperiului şi s-a preocupat, exclusiv de împiedicarea procesului, nemaiinteresându-l destinul popoarelor din alte spaţii. 
În biografia sa, de om politic deosebit, rămân incontestabile prăbuşirea Zidului şi evitarea pericolului unei confruntări militare între cele două Europe. În dezmembrarea Europei de Răsărit şi guvernelor socialiste, contribuţia sa răspunde întrebării filozofului de la Păltinişi. Ce-i de făcut, când nu mai e nimic de făcut? Uneori, tocmai pentru că nu faci nimic, poţi face un lucru important. Gorbaciov a făcut mult, nefăcând nimic. Dezmembrarea şi prăbuşirea guvernelor – exceptând România - s-a produs de la sine; singure şi fără nici un alt ajutor, Gorbaciov încercând să stăvilească dezmembrarea imperiului său. Gând cu care  s-a dus la întâlnirea cu Bush, din apele malteze. De unde s-a întors la Moscova, cu imperiul fărâmiţat. Doar munţii şi râurile rămăseseră aceleaşi, la locul lor, întregi şi neschimbate. Caucazul cu Prometeu înlănţuit; Volga cu baladele dintotdeauna. Gorbaciov a trecut pe sus,, văzându-le fără să le vadă, în zborul nocturn al avionului care-l aducea acasă.

Bush s-a întors la Dallas, cu un imperiu în plus, stăpânul Imperiului tuturor imperiilor; sporindu-l mereu prin fărămiţarea altora. Primul fărâmiţat a fost Mesopotamia, întâiul din istoria umanităţii. Al doilea avea să fie Balcania,  ultimul din câte se cunosc. Ceea ce nu înseamnă că se cunosc toate. Şi nici Balcania nu se cunoaşte bine, fiind unicul construit şi distrus ori de câte ori s-a construit.
 
Cei trei energumeni din Insulele Azore
Mai întâi, în ordinea curgerii timpului, după sciţii din nord şi tracii din sud, a fost construit de  celţi, pentru a-l lăsa ilirilor, cei care l-au adunat, în partea de nord a Balcanilor în ţinuturi ce se vor numi mai târziu Bosnia, Iugoslavia, Croaţia şi Albania.
Au urmat grecii, creatorii Bizanţului, lăsat romanilor, care l-au despărţit în Imperiul roman de Răsărit şi Imperiul roman de Apus, în anul 395.
După aceea, au venit slavii; pierduţi în sloveni, sârbo-croaţi, bulgari şi macedoneni. Şi odată cu ei, fragmente etnice fără nume, scoborâtoare din unul şi acelaşi neam. Ramuri desprinse din trunchiul arborelui din stânga Dunării. Foşnete distincte, alături de atâtea, recunoscute prin murmurul de acasă. Graiuri suprevieţuind prin memoria sângelui –singurul organism cu memorie din corpul uman - şi au devenit dialecte. Patru dialecte – dacoromân, aromân, megloromân sau meglenit şi istroromân – acoperind cu foşnet, din Salonic până la Triest, toată Balcania. Denumire dată de mine, pentru că un imperiu trebuie să poarte un nume la singular, pluralul din Balcani denumind orice, dar nu un imperiu.
Sciţii şi tracii. Două mari popoare care n-au ştiut cum să-şi articuleze într-un singur corp fracturile tribale, pentru a-şi construi astfel, din regate mărunte, imperiile visate.
Plecaţi din Mesopotamia, întârzâind în stepele caucaziene căteva secole, altele câteva în Dacia, sciţii aveau să apună, neştiuţi, în pustele Ungariei.
Din cele peste o sută de triburi, tracii din nord şi-au văzut iluziile spulberate în Tribalia şi s-au pierdut printre daco-geţi şi geto-traci. Tracii din sud şi-au clădit, de la ţărmurile Egeei până în Balcani, efemera Rumelia; înfrântă şi apoi împărţită, în anii 1918-1919, între Grecia – 8.578 kilometri pătraţi- şi Turcia, aceasta rezervându-şi partea cea mai mare - 23.764 kilometri. Exact suprafaţa pe care o deţine în Europa, unde se străduie să-şi aducă întreg teritoriul naţional de 779.450 kilometri. Cucerind Bizanţul – luni, 21 Martie 1453 – Mehmed al II-lea a construit podul, dar turcii din Anatolia un ştiu cum să-l treacă, iar Europa un ştie cum să-i întâmpine.
(Continuare în próxima postare)
Madrid, Martie 2016
__________________________
© Darie Novăceanu 2016. Fereastra lui Darie

  

domingo, 20 de marzo de 2016

Apocalipsa din Insulele Azore



V. Secretele din Malta. De la stradivarius la balalaică

Noi nu suntem dintre aceia care cred în cele ce se văd, căci acestea sunt trecătoare.
Noi suntem legaţi de cele care nu se văd, căci acestea sunt eterne.
Sfântul Apostol Pavel – Scrisoarea a doua către Corintineni

Dar uneori, oricât de bine supraveghate, drumurile care duc spre cimitir se cunosc de ambele părţi şi sunt destăinuite în clipa când se cunoaşte rezultatul experienţelor.
La începutul Conferinţei de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945), preşedintele Truman părea abătut şi neliniştit. Până când a primit parola experienţei din Alamo. Copilul s-a născut sănătos. Abia atunci s-a adresat lui Stalin: „Deţinem o armă cu efecte nimicitoare nemaipomenite”. Iosif Vissarionovici cunoştea arma şi primele victime: „Sper s-o folosiţi bine  în Japonia”. Şi în Japonia, peste Hiroşima (6 august, 1945) şi Nagasaki, trei zile mai târziu, au fost aruncate primele bombe atomice, soldate cu 180 de mii de victime.
Mai târziu, s-a aflat că uraniul folosit la fabricarea primelor bombe atomice fusese adus din Congo de către englezi, prelucrat de belgieni în rafinăria Olen Copper’s Travail, iar  de aici trimis în Satele Unite. Moise Chombe furnizase materia şi supraveghase drumurile.   Pentru tranzacţie, primise în Elveţia 35 de milioane de dolari. Preţul morţilor din Japonia.
După Nagasaki (9 august 1945) până în zilele noastre, nu s-a mai petrecut nici un atac atomic. Dar arsenalele erau pline cu ogive de toate tipurile şi în dialogul din apele malteze, cei doi cei doi s-au străduit, fiecare în felul lui, nu numai să-şi păstreze avantajele, ci să-l şi pună  în dezavantaj pe  celălat. Tocmai de aceea Statele Unite ale Americii nu acceptaseră Opţiunea Zero – eliminarea tuturor rachetelor – propusă de Gorbaciov. 
Turnul din Malta
În acest mod, au continuat cu numărarea tipurilor de rachete, submarinelor, navelor de război, torpilelor, avioanelor militare, armamentului de orice clasă şi trupelor, reducând fiecare cât a apreciat că poate s-o facă, într-o reciprocitate asimetrică; echilibrată, probabil, prin alte simulacre şi primisiuni de cooperare, pe care promotorul conceptului de confianţă le-a primit ca si când le-ar fi avut în mână pentru proiecte sale din viitor, reunţând la cele ce eşuaseră. Renunţând şi le unele idei importante ale crezului său politic. Era convins că după Malta, confruntarea dintre cele două imperii nu se mai putea petrece, Europa devenind  de acuma  una singură de la Atlantic până la Urali”. Sintagmă care o înlocuia pe cea a lui Gorbaciov – Casa comună a Europei –, considerându-se mult mai potrivită.
S-a trecut astfel, la împărţirea mărilor şi oceanelor, cerului şi pământului. Împărţire în urma căreia, George Bush a rămas absolut cu totul, iar Mihail Gorbaciov cu restul…
Urcase pe puntea transatlanticului, ţinând în mâini un stradivarius şi cobora pe ţărm ca  hipnotizat, neştiind  că avea sub braţ o balalaică dezacordată. Neînţelegând că perestroika, pomul elogiat de Bush, fusese retezat când începea să dea roadele cele mai frumoase.
Amănunt nesecretizat, deşi nimeni nu l-a observat în momentul acela. Imprevizibile, furtunile din larg sunt prevăzute totuşi, în legile navigaţiei: în caz de naufragiu, ultimul care părăseşte corabia este căpitanul. Dar Gorbaciov, respectând uzanţele diplomaţiei, a coborât primul. De pe propriul său transatlantic. Sfidând legile navigaţiei, refuzând să creadă că imperiul sovietic naufragiase. Formula “o singură Europă, de la Atlantic la Urali” îşi făcuse efectul bine dozat. În noua Europă, născută din apele malteze, confruntările militare erau excluse, iar tratatele militare trebuiau  revăzute în acest sens, precizându-se rostul şi destinul din viitor. Au convenit să anunţe acest lucru, chiar a doua zi (4 decembrie, 1989), în faţa statelor membre ale Pactului NATO şi ale Tratatului de la Varşovia. În aceiaşi zi, la aceiaşi oră; unul la Bruxelles, celălalt la Moscova, începându-şi discursul cu aceiaşi frază.
Nu mai era timp pentru întâlnirea cu ziariştii, în mod separat, optând pentru o conferinţă de presă comună, scurtă şi clară.
Bush şi Gorbaciov - Malta, 3 decembrie,1989
“Lumea – a spus Gorbaciov – lasă în urmă o epocă pentru a intra în alta. Ne aflăm la începutul unui drum lung al unei ere pacifice şi de lungă durată. Ameninţarea cu forţa şi neîncrederea, lupta ideologică şi psihologică trebuie să rămână de acum în trecut.
L-am asigurat pe preşedintele american că nu voi începe niciodată un război fierbinte împotriva Statelor Unite.”
“Trebuie să avem în vedere – a continuat preşedintele american – faptul că o pace de lungă durată şi transformarea relaţiilor dintre Est şi Vest deschid perspectiva unei cooperări de lungă durată. Acesta este viitorul lumii pe care preşedintele Gorbaciov şi eu am dorit să-l începem aici, în Malta.”
Convorbirile din Malta – merită să reţinem amănuntul  s-au deschis fără  o Ordine de zi prestabilită, şi s-au închis fără semnarea de documente şi acorduri dintre cele două părţi. Dacă totuşi, au existat – şi trebuie să fi existat -, au fost sigilate pe o foarte lungă durată. Cel puţin, convorbirile numai între ei doi, fără prezenţa delegaţiilor, nu se vor cunoaşte decât când un vor mai fi de nici un folos.
Gorbaciov şi Bush - Semnături secrete
Şi totuşi, la Malta s-au semnat unele acte. Cel puţin aşa ne arată fotografia "secretă", unde cei doi - Bush cu mâna stângă -  îşi lasă numele pe documente secretizate definitiv.
Nu a mai fost timp pentru cina de gală. Aşteptându-şi oaspeţii, Fenech Adami, primul ministru maltez, încălzise şi reîncălzise mâncarea, rămasă neatinsă în farfurii. Înpodobit  sărbătoreşte, salonul a fost admirat îndelung şi fotografiat de toţi curioşii.
Cei doi mari şi distinşi oaspeţi s-au grăbit la aeroport, luându-şi fiecare avionul său, într-un zbor nocturn, cu destinaţii diferite. 
Madrid, Martie 2016
____________________________
Copyright - Darie Novăceanu - Fereastra lui Darie