miércoles, 30 de marzo de 2016

Apocalipsa din Insulele Azore






VII. Cruciaţii s-au întors în Balcani

Arta războiului constă în a-ţi dispune trupele în aşa fel, încât să nu poată să dezerteze.
Anatole France – Istoria contemporană, 1897-1901
Aparţinerea noastră la lumea sud-est europeană a fost unul dintre cele mai mari blesteme.
Emil Cioran – Schimbarea la faţă a României, 1935-1936. Ediţie definitivă, 1990
Aici, în Blalcani, suntem cei mai deştepţi. Aici, în Balcani, nici nu-i greu să fi deştept.
Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu, 1992

  


 Un loc comun – banalitatea unui politician de geniu, răuvoitor – susţine că Balcanii produc mai multă istorie decât pot să consume, ignorând două lucruri: a) nu tot timpul din Balcani a fost istorie şi b) o mare parte din istoria care s-a consumat a fost adusă din afară, impusă cu forţa, în deplină cunoştiinţă de cauză. Cele două războaie mondiale au început în Balcani, dar n-au fost provocate de popoarele balcanice.
  Şi să nu uităm: între cele două războaie, popoarele din Balcani au fost obligate să consume câţiva ani de istorie adusă din afară, chiar de cel care s-a fudulit multă vreme cu banalitatea respectivă.  Militar la 21 de ani, politician – deputat conservator – la 37, ajuns amiral, la aceiaşi vârstă, el este principalul promotor care, la 49 de ani, va obţine faimosul Tratat de la Lausanne, provocând ce mai mare mişcare de refugiaţi din Balcani: 300.000 de turci (între care şi foarte mulţi kurzi) au fost aduşi din Grecia şi mutaţi în Turcia,  în timp ce 1.200.000 de greci au fosi scoşi din Turcia şi aduşi în Grecia. Decizie care avea să facă din două  popoare vecine şi prietene, adversare fidele până în zilele noastre.
  Şi tot el a fost cel care, la 67 de ani bine trăiţi, în seara zilei de luni, 10 februarie 1941,   a vestit Europa prin radio (BBC) că trupele germane naziste au trecut peste Dunăre, venind din România. Ştire dezminţită de Bulgaria, dar cu efectul scontat bine împlinit: Marea Britanie a rupt relaţiile cu România, i-a declarat război şi puţin după aceea, 400 de avioane britanice, zburând la două palme de acoperişuri, a au distrus jumătate din oraşul Bucureşti.
  Acelaşi politician de geniu, rău voitor, care în 1945, i-a propus lui Stalin împărţirea influenţei şi intereselor în Balcani, după o aritmetică bine calculată: „România – 90% pentru URSS şi 10% „pentru ceilalţi”; Grecia – 90% pentru Marea Britanie (în acord cu SUA) şi 10% pentru URSS; Bulgaria – 75% pentru URSS şi 25% „pentru ceilalţi”; Iugoslavia şi Ungaria în mod egal, adică 50% pentru fiecare. Împărţire aprobată de Stalin care a privit fiţuica indiferent, neobservând absenţa a două state. Absenţă neînţelasă atunci, şi nenumită de nimeni mai târziu şi de aceea nu o numesc nici eu, când am început să o înţeleg.
Fiţuica lui Churchill
Împărţire care va acorda imperiilor – capitalist şi comunist – o margine suficientă de timp pentru a fabrica arme, refăcându-şi arsenalele epuizate de cel de al doilea război. Nu cred că exagerez considerând fiţuica aceasta drept Certificatul de naştere al primului Război Rece. Şi cred că n-au exagerat nici membrii Academiei suedeze conferindu-i, zece ani mai târziu, Premiul Nobel. Nu unul oarecare, ci Premiul Nobel pentru Literatură. Pentru că niciodată o pagină de câţiva centimetri pătraţi n-a avut atâta influenţă asupra spiritului şi literaturii popoarelor din Balcani şi, în general, asupra umanităţii.
  Laureatul – să-i spunem numele – era sir Wintston Leonard Spencer - Churchill, politicianul de geniu, răuvoitor, pe care-l vom regăsi în continuare, în noul context politic din Balcania, cel care ne interesează acum, în mod deosebit.
  Şi revenind la zilele noastre, nenumăratele războaie preventive Încă nu mă atacase, dar putea s-o facă. -,  tragicele pagube colaterale şi glonţul prieten (adică moartea pură), consecinţe ale prevenţiei, nu au fost plămădite de melancoliile celor ce trăiesc pe povârnişurile abrupte din munţii Dalmaţiei, ci – de ce să nu o spunem? – în nesfârşitele câmpii – fără bizoni, dar cu multe arme – din California. Glonţul prieten, care te ucide din prea multă dragoste prost înţeleasă şi pagubele colaterale, produse fără voia combatanţilor, dar inevitabile datorită tehnologiilor militare care nu ştiu să numere morţii, au fost plămădite în aceleaşi întinderi californiene pentru a garanta victoria războaielor preventive.

  Nu ne recunoaştem vinovaţi pentru capriciile istoriei de a repeta într-un alt spaţiu, evenimente de altădată. În anul 1203, mergând spre Egipt, cea de A patra Cruciadă s-a oprit la Constantinopol, jefuindu-l cum nu o făcuse nici Atila, cel care-şi avea reşedinţa în Sredica, adică Sofia de mai târziu, pe atunci capitala Daciei Mediteraneene.
La începutul secolului al XXI-lea, în anul 2003, în drum spre Irak, la porunca celor trei energumeni din Insulele Azore, Alianţa Atlanticului de Nord s-a oprit în Balcani şi i-a dezmembrat, ţară cu ţărişoară, până la nivel de provincie. Şi cruciaţii şi alianţiştii s-au luptat cu necredincioşii musulmani, credincioşi religiilor lor. Nici unii, nici ceilalţi n-au eliberat Sfântul Mormânt. Şi primii şi următorii au pângărit Balcanii şi au înmulţit cimitirele.
  Călări sau pe jos, trecând de Sfântul Mormânt, cruciaţii au decimat cu săbii, suliţi şi buzdugane, seminţii îmbrăcate în burnusuri albe, locuitori ai unui pământ care plutea ca şi acum pe oceane de petrol. Alianţiştii au călătorit în avioane moderne, însoţite de supersonice invizibile, înzestrate cu memorie capabilă să recunoască, din fotografiile insertate în ochii electronici ai rachetelor, locul unde trebuiau să-şi descarce moartea. Aşa au dezgropat morţii din cimitirele Balcanilor, îngropîndu-i la loc, mărind progadiile dinainte.
  În Saraievo s-a declanşat primul război mondial. Şi tot în Saraievo s-au declanşat războaiele preventive. Şi ca să spunem adevărul pînă la capăt, glonţul prieten şi pagubele colaterale au început la televiziune, când un prăpădit de reporter, trimis special al televiziunii spaniole, echipat cu vestă antiglonţ, s-a instalat în Piaţa Centrală a oraşului şi a transmis în direct confruntarea fratricidă dintre sârbi şi bosniaci. Îl văd şi-l aud, şi-l voi vedea şi auzi mereu: Chiar acum, în spatele meu, s-au declanşat împuşcăturile.
  În spatele său, nevăzut, plătise un soldat care pentru o sută de dolari, şi-a descărcat gloaneţele spre cerul plin cu stelele înserării. Trei încărcătoare pentru trei minute transmise de televziunea spaniolă în direct şi reluate imediat de toate televiziunile de aiurea.
A doua zi, în zorii zilei, gloanţele au secerat oameni în Piaţa Centrală şi s-au văzut la televiziunile lumii primii morţi, căzuţi pe trotuarele umede de roua de peste noapte.

Istoria e cinică: numărul morţilor din Balcani a sporit de la o zi la alta, gloanţele au prins să secere în mai multe locuri, iar reporterul a fost recompensat pentru prima transmisie în direct, şi a devenit scriitor cu multă glorie, autor de romane uşoare, uşurele şi uşuralnice, vândute în sute de mii de exemplare. Şi bineînţeles, a fost ales miembro de la Real Academia Española (membru al Academiei Regale Spaniole) unde se află şi astăzi.
Desigur, nenumitul viitor academician nu a plecat din Madrid fără să ştie că va ajunge la Saraievo. Alături de geamantanul cu rufe de schimb şi bagajul de mână, ducea cu el, lângă umbrelă şi vesta antiglonţ, şi echipamentul nevăzut, cu cunoştinţele strict necesare pentru izbânda unei astfel de călătorii. Pot admite că între aceste cunoştinţe se afla şi aberaţia lui Churchill despre  faptul că Balcanii produc atâta istorie, încât n-o pot consuma.
Nu a avut de unde să pună şi opinia mea: când a fost făcută dinlăuntru, istoria  din Balcania a fost contesată şi contracarată, iar când a fost impusă din afară, n-a adus decât dezastre şi nenorociri. Imperiile noi şi-au aşezat temeliile pe ruinile celor distruse.
Din câte au existat şi le-am numit – nu vorbim de regatele-provincii – ne oprim la primul şi ultimul. Şi insistăm asupra lor pentru că merită, fiind pline de semnificaţii.
Primul, Imperio romano de Oriente, a fost construit de împăratul roman Flavio Valente şi cucerit (fără să-l distrugă!) de vizigotul Athanaric. Ultimul, Balcania (denumirea mea),     a fost ridicat după 1.500 de ani de la primul, de mareşalul Iosif Broz Tito şi fărâmiţat de energumenul principal din Insulele Azore, George W. Bush. Şi nu strică să mai ştim că Flavio Valente s-a născut în anul 328, în Panonia, la Cibalae – azi Vinkovici -, Croaţia ; Iosif Broz Tito s-a născut în 1892, la Kumrovek, tot Croaţia, iar George W. Bush s-a născut în 1924, în Massachusetts, Statele Unite, fiind ajutat în fărâmiţare Balcaniei de organisme făcute de om - NATO, ONU, UEO, UE, etc., - şi nu născute de  mama-natură.

Există în comportamentul protagoniştilor din exemplele noastre gesturi şi atititudini de mare frumuseţe umană, demne să deschidă un nou calendar. Dar acestea au fost citite şi transcrise în mod diferit în cele două imperii, mereu în funcţie de interesele proprii şi de curgerea vremii. Vreme care dacă nu-şi află vadul potrivit, lasă impresia că stă pe loc sau, mai grav, curge înapoi, căutându-şi izvoarele.
Istoria poate (sau nu) să observe acest fenomen, obligaţa ei fiind numai aceea de a păstra clepsidra dreaptă, înregistrând căderea mereu verticală a nisipului. Inregistrare corectă, dar nu neapărat şi sinceră.
Rodnică, discriminatorie şi fără sfârşit, o „dinastie” de intelectuali, cunoscători ai tragicilor greci, a inculcat în mentalitatea europeană opinia că barbaria şi viciul aparţin Răsăritului, iar civilizaţia şi virtutea sunt proprietatea indiviză a Apusului. Când istoria a întâlnit între barbari fapte care s-o contrazică, dinastia a dispus numai transcrierea părţii convenabile şi de multe ori, ca să nu se recunoască truncherea, a falsificat partea următoare.
Înainte de porni împotriva lui Valente, Athanaric s-a întâlnit cu acesta pe apele Dunării, într-o corabie oprită la jumătatea râului, aproape de Noviodunum (Isaccea de azi).  O Întâlnire la vârf, cum sunt numite azi aceste demersuri diplomatice; precum cea din apele malteze (decembrie, 1989), între Mihail Gorbaciov şi George W. Bush. Privite retrospectiv, demersurile de altădată nu se deosebeau de cele de acum. Decât printr-o mai mare sinceritate.  Pentru că pe atunci diplomaţia nu exista ca disciplină de sine stătătoare.
Nu ştim cine a fost iniţiatorul celei de pe Dunăre, consumată probabil în anul 369, după un aparent triumf al bazileului asupra regelui vizigot. Presupunem că Valente a ales corabia, deprins cu navigaţia din Iliria, iar Athanaric a ales noaptea, să nu ştie interlocutorul câtă armată avea în spatele său; aducând şi seul pentru candele. Ştim deasemenea, rezultatul negocierilor. Valente l-a asigurat pe Athanric că renunţă să-l mai alunge din teritoriul propriu – îl obligase să se retragă dincolo de actualul Buzău – îngăduindu-i chiar să se aşeze în Tracia. Dar numai ca supus şi aliat al imperiului; iar acesta i-a promis să nu intre înarmat în Balcanii de atunci, lăsându-l să-şi sporească avuţiile, pe care avea să i le ia câţiva ani mai târziu, în 378, împreună cu viaţa, la Adrianopole (astăzi, Edirne). Pentru că arta diplomaţiei te ajută să amâni timpul ca să câştigi spaţiul. Spaţiul care avea să-i fie potrivnic, scoţându-l în afara timpului, dar păstrându-l în istorie.
În corabia de pe Dunăre, Valente i-a impus lui Athanaric condiţii pe care ştia că nu le poate îndeplini, iar regele barbar le-a acceptat, neavând alternativă. Populaţia vizigotă sporise şi nu mai încăpea în partea din stânga fluviului, unde sosiseră şi hunii. Nu mai ajungea iarba şi cerealele pentru toţi. Pentru a supravieţui, măcar o parte trebuia să fie aşezată în Tracia, unde era loc destul. Dar pentru asta, Valente i-a cerut respectarea condiţiilor gândite anume pentru a-l desfiinţa ca popor. Predarea armelor – mai bune decât cele ale bazileului – îl lăsa fără apărare. Iar predarea copiilor – urmau să fie duşi în oraşele imperiului din Asia, pentru a creşte şi deprinde obiceiurile greco-romane –    îi lăsa neamul fără de nici un viitor.
Care popor din toată istoria lumii, oricât de barbar, renunţă de bună voie sau forţat, la existenţa şi dăinuirea sa? După primii ani de aşezare în Tracia, cruzimea şi forţa virtuosului Valente l-a obligat pe Athanaric la forţă şi cruzime. Reuşise să-şi păstreze armele, iar din populaţia de un milion de vizigoţi care îl urmaseră, dispunea de 200 de mii de luptători. Astfel, în bătălia în câmp deschis, lângă Adrianopole (9 august 378), Valente a pierdut majoritatea conţilor palatini, 35 de tribuni militari şi 40 de mii de soldaţi. Retras într-o colibă de păstori (vizigoţii au ferecat-o şi i-au pus foc), Valente a pierit în bătălia asemănată de istorici cu catastrofa trăită de romani, în anul 216, la Cannas, în faţa trupelor lui Hanibal.
Rămâne limpede că Athanaric nu-şi dorise această încleştare. Însuşi Sfântul Ieronim (San Jeronimo), părinte al Bisericii, aflat în Dalmaţia natală, i-a motivat violenţa: Per avaritiam Maximi ducis ad rebellionem fame coacti sunt. Adică vizigoţii înfometaţi s-au revoltat din cauza avariţiei lui Valente.
Cronicile occidentale, transcrise de amintita dinastie intelectuală, reţin evenimentul, iar mai departe falsifică: Vizigoţii au ajuns la Constantinopol dar, absolut dezorientaţi în suburbiile acestuia, s-au reîntors în Tracia, teritoriul mai apropiat modului de viaţă nomadă la care erau obişnuiţi. ( Historia universal, vol 21,- Ed. El Pais, Madrid 2004).
Şi mai departe interpreţii timpului falsifică şi spaţiul. Rezultă că înainte de a pleca la drum, vizigoţii plănuiau să se întoarcă „acasă”, „ascunzându-şi tezaurul la Pietroşani, România, unde a fost descoperit”. Vizigoţii n-au ajuns niciodată în Valea Jiului, dar  enciclopediile occidentale stau prost cu toponimia orientală şi nu ştiu unde se află localitatea Pietroasele de lângă Buzău, unde a fost descoperit, în 1837, Tezaurul lui Athanaric. În total, 22 de obiecte de aur, din care au mai rămas 12. Nu  ştim cât de grele erau cele dispărute; cele păstrate cântăresc 18 kg., între acestea  
Cloşca cu puii de aur
Cloşca cu puii de aur. Dusă la Moscova şi readusă la Bucureşti, numai cu doi pui din cei şapte şi fără de rubine. Vizigoţii nu au ascuns tezaurul când au trecut Dunărea, ci mult mai înainte. Să nu cadă în mâna lui Valente.
După victorie, Athanaric nu s-a dus la Constantinopol, dându-i un răgaz lui Teodosie, noul împărat, aşteptând o altă înţelegere decât cea pe care n-o respectase. Întâlnirea cu Teodosie a fost scurtă, acesta vorbindu-i puţin pentru a-i rămâne timp să-i arate oraşul.
Uimit de frumuseţea acestuia, de mulţimea corăbiilor şi de puternicile fortificaţii, barbarul ar fi exclamat: Deus, inquit sine dubio terrenus est imperator et quisquis adsversum eum manu monerit, ipse sui sanguinis reus existit – Împăratul e fără îndoială un zeu pe pământ, şi cine ridică mâna asupra lui, e răspunzător cu sângele. (Iordanes)
Athanaric n-a ridicat mâna. Trupele care-i mai rămăseseră, plus cele aduse de celelalte triburi, s-au înrolat sub steagurile imperiului, fiind tratate de Teodosie exact aşa cum erau tratate trupele proprii. Iordanes vorbeşte de „barbarizarea armatei romane” ca despre un mare pericol, şi nu despre civilizarea barbarilor vizigoţi, cum este evident că s-au petrecut lucrurile. Supunerea unui corp de armată atât de însemnat, i-a îndemnat şi pe alţi barbari să-l urmeze.
 
Viaductul lui Valente
 Athanaric a murit în ianuarie 381, în Constantinopol, fiind înmormântat cu funeralii imperiale, ridicându-i-se un monument – azi inexistent - aproape de Viaductul lui Valente, în oraşul pe care vizigotul, venit din mlaştinile Dunării, în loc să-l distrugă, l-a apărat.

Madrid, 29 Martie, 2016
_________________________________
©. Darie Novăceanu  2016  Fereastra lui Darie