Poveşti pentru adormit copiii şi pentru a trezi
bunicii
Cuentos para hacer dormir a los niños y despertar
a los abuelos
 | ||
| Clădirea Institutului Cultural Român |
De
câţiva ani buni, domnul Vladimir Tismăneanu se chinuieşte,
de la New York, să facă ordine în politica, economia şi cultura de la
Bucureşti. Ne cunoaşte bine trecutul, ştie cum ne va fi viitorul, dar îl
nelinişteşte prezentul, care nu-i precum şi-l doreşte dumnealui şi – cu marfa
la vedere, pe taraba lichelelor - e
singurul lucru ce-l interesează. Nu vrea să-l scoată pe Decebal din istorie,
nici Bătălia de la Rovine, dar dacă i s-ar da mână liberă, e convins că poate
decide cine să intre în istoria viitoare a culturii române. A avansat chiar şi
o listă de nume şi pentru ca totul să fie legal şi temeinic clădit, s-a dus cu
ea – o să vedem de ce - la Crin
Antonescu (întuneric-beznă),
 |
| Crin Antonescu |
preşedintele Senatului, stăruind s-o citească
atent şi s-o supună aprobării în plen, ori, cum face de obicei, s-o confirme
personal, în numele tuturora. Din prudenţă, a făcut-o publică, implorându-i pe
mult doriţii aderenţi să nu se înhăiteze cu cei care dezonorează spiritul şi
maculează Republica Literelor. Să renunţe la neo-protocronism, să-l
(re)citească pe E. Lovinescu (tatăl prezumitiv al Monicăi - n.n.) şi, mai ales,
să se aplece asupra marelui gânditor contemporan olandez, Rob Riemen, a cărui
carte despre nobleţea spiritului a fost tipărită de curând de editura Curtea Veche.
 |
| Vladimir Tismăneanu |
Împlinită datoria (sau obligaţia?),
domnul Tismăneanu trece la tutuială: - Ai informaţii despre tema de mai sus?
Poţi contribui la o mai bună înţelegere a subiectului? Scrie articolul tău şi
trimite-l la editor(at) contributors. ro.
Hai să ne înţelegem, reţinând pentru
început câteva lucruri. Domnul Tismăneanu patronează sub această denumire o
rubrică virtuală pe care a lipit-o de alta, HotNews.ro
(e posibil să fie şi invers), pentru a-şi înmulţi cititorii. O latrină, unde
merge de mai multe ori pe zi, invitându-i şi pe alţii să facă acelaşi lucru.
Exact aici a introdus lista cu
viitoarele mari valori din cultura română, plecând, în lipsă de batistă, cu
hârtia higenică în buzunarul de la piept. În treacăt, tot aici a aruncat şi elogiul
pentru gânditorul olandez, Rob Riemen, plus publicitatea (Niciodată n-a făcut
ceva în mod gratuit.) pentru editura Curtea
Veche; arsă după ce au locuit aici un Odobescu, un Mateiu Caragiale şi Pena
Corcoduşa.
Nu mă supără absolut nimic din
contribuţia sa la un viitor pe care, oricum, n-o să-l mai apuc. Nici eu, nici
domnia sa. Nici mulţi din cei propuşi pentru eternitate. Ceea ce m-a întristat
peste măsură este ignorarea altei liste, cu nume pe care nu-i mai poate şterge nimeni,
nici cu guma, din Republica Literelor Româneşti. Pentru că, deşi s-au stins de
mult pe pământ, s-au ridicat la cer, de unde continuă să lumineze pământul.
Citiţi La steaua, poezia lui Eminescu, şi, cum zice domnia sa, veţi
înţelege la ce mă refer. Numele acestea,
ca să înţeleagă şi domnia sa – sunt ca elementele din Tabla lui Mendeleev. Fiecare cu căsuţa
sa, perfect precizată, imposibil de eliminat sau înlocuit. Nume : fier, simbol Fe, număr atomic 26, masă
atomică 56; aur, Au, 79, 197... Puneţi Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, ori
Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, etc. Oxigen, hidrogen, apă de izvor neînceput.
Sau colontan, fără de care iPadurile, androizii, microprocesoarele şi
telefoanele mobile ar rămâne, definitv, surdo-mute.
 |
| Mircea Cărtărescu, H.R.Patapievici, Gabriel Liiceanu |
Nu pot să-mi dau seama după ce criterii şi-a întocmit
domnia sa lista, din moment ce nu respectă nici alfabetul, nici vârsta, nici
greutatea atomică (recte, operele scrise şi publicate). Oricum, nu le-a pus cu
lopata cu care aruncă pământ pe morminte. Sunt nevoit, de aceea, s-o reproduc
întocmai. S-o judece oricine şi fiecare în felul său. Din câte am ajuns să
conosc până acuma, e prima frază din istoria limbii române care nu are nici
cap, nici coadă, nici subiect, nici predicat, nici atribut, nici compliment direct.
Numai obiecte. Un pomelnic, pe care nici un preot, ieşind cu darurile, nu-l
poate citi fără să tragă aer în piept, urcând şi coborând glasul şi troparele.
Dacă vă pasă de cultura romanească,
domnule Antonescu, acceptaţi că există valori autentice, multe dintre ele
recunoscute internaţional, oameni ca Horia Patapievici,
Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, Mihai Sora, Norman Manea,
Devis Grebu, Dan Grigore, Andrei Codrescu, Gheorghe Grigurcu, Iulia Motoc,
Cristi Puiu, Mircea Cantor, Alexandru Calinescu, Virgil Nemoianu, Neagu
Djuvara, Solomon Marcus, Ion Marin, Eugen Negrici, Lucian Boia, Cristian
Mungiu, Nicolae Margineanu, Andrei Serban, N. Manolescu, Ion Vianu, Aurelian Craiutu,
Paul Cornea, Thomas Ciulei, Alexandru Solomon, Mircea Miclea, Basarab
Nicolescu, Mihai Razvan Ungureanu, Constantin Iordachi, Sandra Pralong, Dan
Perjovschi, Ioana Both, Gabriel Badescu, Smaranda Vultur, Adrian Papahagi,
Corneliu Porumboiu, Angela Furtuna, Cristian Vasile, Magda Carneci, Ana
Blandiana, Mircea Mihaies, Angelo Mitchievici, Teodor Baconschi, Andrei
Pippidi, Gabor Tompa, Andrei Cornea, Dan C. Mihailescu, Christina
Illias-Zarifopol, Andrei Terian, Radu Gabrea, Maria Bucur, Vlad Zografi, Florin
Gabrea, Andreea Deciu Ritivoi, Andrei Oisteanu, Sebastian Lazaroiu, Mihai
Zamfir, Radu Stern, Rodica Palade, Marius Lazurca, Catalin Cioaba, Tereza
Brindusa Palade, Mircea Dumitru, Vasile Popovici, Adrian Cioflanca, Dumitru
Tepeneag, Grigore Pop-Eleches, George Ardeleanu, Ruxandra Cesereanu, Livius
Ciocarlie, Radu Vancu, Noemi Marin, Dorin Dobrincu, Ioana Parvulescu, Anca
Oroveanu, Vlad Muresan, Victor Ieronim Stoichita, Cristina Vatulescu, Radu
Preda, Sever Voinescu, Bogdan Cristian Iacob, Liviu Papadima, Marcel Tolcea,
Bogdan Tataru-Cazaban, Radu Carp, Bogdan Murgescu, Alexandru Gussi, Liviu
Tarau, Toma Pavel, Bogdan Calinescu (Nicolas Lecaussin), Toader Paleologu,
Armand Gosu, Daniel Vighi, Vlad Alexandrescu, Mihnea Berindei, Calin Andrei
Mihailescu, Radu F. Alexandru, Dragos Paul Aligica, Petru Guran, Nae Caranfil,
Cristian Preda, Corin Braga, Vlad Niculescu, Eugen Stancu, Florea Ioncioaia,
Raluca Grosescu, Caius Dobrescu, Catalin Avramescu, Victor Neumann, Andrei
Bodiu, Damiana Otoiu, Sorin Lavric, Cornel Ungureanu, Marius Stan, Mihaela
Miroiu, Catalin Augustin Stoica, Viorel Marineasa, Andrei Ujica, Florin Toma,
Mihail Neamtu, Adriana Babeti, Marta Petreu, Eugen Ciurtin, Ioan T. Morar,
Doina Jela, Ioan Stanomir, Ciprian Valcan, Adrian Miroiu, Virgiliu Tarau,
Viorel Padina, Lucian Pintilie, Lazar Vlasceanu, Valerian Sava, Alex.
Stefanescu (lista este mult mai lunga) fac onoarea
unei culturi.
Sunt, în total, 86 de nume – 9 femenine şi 77 bărbăteşti -,
şi nu pot să nu remarc faptul că nici unul nu s-a recuzat, cerând să fie
eliminat din tabelul- acatist. Pentru că se consideră, într-adevăr, „valori
autentice care fac onoarea unei culturi”. Admiţând că ştim şi noi ce înseamnă
cei doi termeni, şi-i trecem cu vederea dezonoarea cu care ofensează virtuţi pe
care nu i le recunoaşte decât lui Rob Riemen. Care nu-i filozof, disciplina
aceasta neadmiţând indisciplina morală care îl caracterizează: opera sa, Nobleţea spiritului, este rezultatul
unei conversaţii susţinută într-o cafenea din New York, în anul 2001, cu
Elisabeth Mann Borgese, fiica lui Thomas Mann şi compozitorul Joseph Goodman.
Este imposibil ca interlocutorii, aleşi cu grijă, să fi
stat cu gura căscată, iar acesta să le ţină prelegerea sa despre căutarea
adevărului, iubirii, frumuseţei, bunătăţii şi libertăţii, pe care le
descoprise, cu un ceas mai devreme, în Walt Whitman. Deci, nimic din marea sa
gândire. Şi, în acest caz, de ce Nobleţea
spiritului nu-i semnată decât de el, nu şi de ceilalţi doi, plus poetul Firelor de iarbă?
Domnul Rob Riemen, supranumit think-tank – cisternă de înţelepciune - şi Vladimir Tismăneanu ne
consideră incompetenţi –nincompoops, zice
pe americăneşte -, care n-au auzit niciodată de Capşa şi Corso, unde s-a
născut avangarda literară europeană, dusă la Zurich, pe strada Spiegelgasse (Café Terrasse, devenită Cabaret Voltaire), de Tristan Tzara şi
botezată dadaism.
Important e ca spectacolul să fie bine regizat şi să
desfăşoare într-un scenariu pe măsură,
precum dialogurile dintre Platon (când nu era plecat să-şi vândă măslinele) şi Socrate.
Cei doi – aflu acum, de la Rob Riemen –
vorbeau în franceză...
De fapt, stăruinţa asupra acestui custode al gândurilor altora,
are o singură explicaţie: apărută la Curtea Veche, cartea este prefaţată chiar
de domnia sa, Vladimir Tismăneanu, iar postfaţa este semnată (poate chiar
scrisă) de Horia Roman Patapievici, primul de pe lista viitoarelor valori ale
culturii române.
Nu am citit nici un poem, nici un roman, nici o piesă de
teatru, nici măcar o schiţişoară sau un eseuţ literar scris de Valdimir
Tismăneanu. Dar îl admir mult, mult de tot, pentru constanţa şi perversitatea
cu care-i laudă pe unii şi pentru îndemânarea şi perseverenţa cu care-i înjură
pe alţii, îngropând vii şi resuscitând fantome.
E o mare artă să minţi şi să-i convingi pe toţi că spui
adevărul; adevăruri care durează atât cât e nevoie pentru a-ţi atinge scopul
urmărit, calculat etaj cu etaj. Să faci din ipocrizie verde sinceritate
albastră şi din prefăcătorie pură francheţe de izvor.
Nu-i pot contesta domnului Tismăneanu aceste însuşiri, nici
capacitatea de a bate toba în Târgul Cucului şi şaua culturii române pentru a
pricepe şi Andrei Marga, exact când acesta, plecat ultimul de la potoul
guvernului, cu toate cele patru picioare împiedicate, s-a prăbuşit în primul
şanţ natural, adâncit de specialiştii în pariuri trucate.
 |
| Andrei Marga |
Ajunşi aici, se cuvine să ne înţelegem încă odată. Definitiv.
Domnul Vladimir Tismăneanu a făcut un stop de inteligenţă în clipa când Horia
[-Roman] Patapievici a fost demis, după şapte ani de matrapazlâcuri financiare
şi flagrante intelectuale, din demnitatea de Preşedinte al Institutului
Cultural Român – prescurtat ICR -, patronat de Traian Băsescu. Un marinar care
şi-a aruncat ancora la malul Cotrocenilor, după ce vânduse – un leu la stat, o
mie la alţii - toate corăbiile ţării.
 |
| Traian Băsescu - Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu |
Şi o să vă miraţi, dar chinul şi tortura au fost suportate
cu stoicism, până ultima linguriţă, următoarele fiind luate din ciubere vecine;
fumigând ştubeiele pentru a lăsa fagurii în voia trântorilor; epuizaţi de
urcatul în ceruri pentru a satisface trupeşte lăcomia reginelor de schimb.
Nu, categoric, ICR-ul n-a fost numai ceea ce s-a spus că
este; în schimb, a fost şi ceea ce nu
s-a spus că ar fi. Gândiţi-vă: 4 milioane de români emigranţi, pribegind prin
toate continentele pământului, fără să şti ce fac, cu ce se ocupă, ce gândesc
şi ce vor să mai facă. Îi poţi lăsa aşa, de izbelişte, mulţumindu-te cu ce-ţi
mint oficiile diplomatice?
Nici un stat din lume, oricât de prieten, nu-ţi îngăduie să
aşezi, acasă la el, în mod oficial, o agenţie pentru cules informaţii sensibile
şi pentru divulgat propaganda găunoasă a unui partid politic. Dar ai toată
libertatea să deschizi o firmă de reparat pantofi, unde cizmarul de tură, în
vreme ce-ţi schimbă blacheurile, află cine eşti, cine îţi sunt prietenii, cât
câştigi, pe ce parte dormi mai bine, etc., etc., adaugă toate astea la numărul
pantofilor şi trimite datele la sediul central din Bucureşti, Aleea Alexandru –
nr.38, de unde, cumpănite cu profesionalism, sunt trimise la Cotroceni, astfel
ca marinarul Traian Băsescu să-şi orienteze pânzele după cum bate vântul,
înainte de a-i spune serviciile secrete, care şi-au construit corăbii proprii.
Probabil, mulţi dintre angajaţii celor 17 centre din
străinătate ale ICR-ului, n-au ştiut niciodată că bat blacheuri, dar au făcut-o
cu conştinciozitate. Cel care a ştiut, fără îndoială, de la bun început, a fost Horia-Roman Patapievici şi
colaboratorii apropiaţi. Plus Vladimir Tismăneanu, tehnician specialist în
materie.
De altfel, toate acţiunile şi activităţile specifice ale
ICR-ului au fost desenate conform unor formulare tipizate, în care toţi cei ce
mergeau la cizmărie îşi treceau singuri datele personale, inclinaţiile,
prietenii, gusturile şi culorile preferate. Este exact tehnica folosită de
toate programele informatice care circulă pe Internet. Vrei să citeşti o pagină
din Biblie, ai toată libertatea s-o
faci, dar nu înainte de a-ţi trece într-o anume rubrică numele şi adresa de
poştă electronică. Iar dacă te împinge păcatul şi nu vrei ultima ediţie, ci
chiar Septuaginta (Frankfurt pe Main,
1597), informaticienii îţi vor cere date în plus, bănuind că, de fapt, cauţi
textul Peri autokratoris legisimu,
aflat din greşeala tipografiei, la sfârşitul cărţii, pe care rigurosul Nicolae
Milescu l-a tradus sub titlul Despre
singurul ţiitorul gând - primul text de filozofie din limba română!
–, care nu era altceva decât Tratatul
despre raţiunea dominantă, opera lui Joseph Flavius, evreu creştinat,
retras la Roma de frica macabeilor din Palestina.
Parcurgeţi cu atenţie Formularul
TPS pentru finanţarea traducerilor din autori români, şi veţi observa că
solicitanţii sunt obligaţi să-şi faca autobiografia completă, adăgând şi două
personalităţi care să le certifice valoarea, plus editura care se oferă să
publice traducerea, obligată să spună totul despre ea, mai puţin contul bancar.
Bineînţeles, toate rubricuţele sunt justificate, legale şi
obligatorii. Le-am cunoscut, nemijlocit, cerând finanţare pentru Arghezi şi
Bacovia. Nu le-am completat şi, fireşte, Arghezi şi Bacovia au rămas în Gara de
Nord. Fără bilet de tren de la ICR.
Stopul de inteligenţă suferit de Valdimir Tismăneanu, când
a aflat că Horia-Roman Patapievici a fost demis de la ICR, n-a fost
întâmplător. Ştirea a căzut ca un trăznet, domnia sa a cules fulgerul, îndurând
o depresiune psihică parosistică, vecină cu pereţii balamucului, pe care i-a
evitat, ducându-se glonţ, pe ger şi zăpadă, în Piaţa Universităţii, montând un
miting de protest, şi cerând reînscăunarea lui Patapievici.
Demers contrariu
aşteptărilor pentru că abia atunci Crin Antonescu, preşedintele Senatului s-a
luminat: singura soluţie pentru ca Patapievici să nu revină în Aleea Alexandru
38, era să pună pe altcineva în loc. A întins mâna şi l-a cules pe Andrei Marga.
Primul venit, primul numit, Marga fiind plin de virtuţi şi calităţi
profesionale, mai ales dispreţul faţă de muncă. Şi unde altundeva poţi să
trăieşti fericit, fără să mişti un deget, decât în politică? În politica de la
noi, să ne fie limpede, unde PDSL-ul, partidul lui Crin Antonescu e un parc de
odihnă şi recreaţie pentru toţi aveniţii.
Prima mişcare a domnului Crin Antonescu a fost un succes. A
doua, nu. Pentru că nu i-a mai aparţinut lui, ci lui Patapievici. Prevăzător,
acesta îşi ridicase în jur un gard viu din intelectuali subţiri, elitişti şi
dizidenţi pedepsiţi cu burse în Occident, cei care şi-au făcut apariţia în
cultura română numai după ce a trecut furtuna, arătându-le tuturora umbrele:
erau pregătiţi de sacrificiu, dar n-a mai fost nevoie să le deschidă. Lichele-lichele,
care l-au păstrat pe Patapievici şapte ani ca preşedinte la ICR şi au reuşit
să-l dărâme pe Andrei Marga, din această funcţie, în numai şapte luni.
Moment în care Vladimir Tismăneanu şi-a revenit complet şi
a luat-o de la capăt: să gândim în libertate, liberi şi transparenţi, noul ICR.
Să nu devină „o şandrama penibila in care
sa-si faca mendrele toti ratatii, veleitarii si incompententii, toti cei care
corespund, prin formatie si actiuni, cu ceea ce in engleza numim nincompoops. Renuntati
la partizanatul fanatic, la revanse sterile si jocuri de culise, intrati
intr-un dialog normal, transparent, fara agende ascunse, cu cei care vor binele
culturii romanesti!”
Sunt gata să răspund la apel şi să contribui cu tot ce mai
pot la binele culturii române. Cedez toate drepturile pentru cărţile mele de
până acum – 62 de titluri, între originale şi traduceri –, marea majoritate
furate din rafturile bibliotecii mele de infractori dovediţi, dar nevinovaţi
pentru că au crezut că am pierit, traversând Atlanticul, într-un vas care s-a
scufundat înainte de a ridica ancora.
Declar că sunt viu, în deplinătatea facultăţilor mintale şi
cedez pentru totdeauna aceste drepturi. Cu o singură condiţie: să-mi dovedească domnul
Vladimir Tismăneanu că evidenţele contabile pe care le-am ordonat pe capitole,
nu sunt adevărate. Menţionez că sunt informaţii publice, pe care nu le-a
conestat nimeni. Mi-am permis doar să le compar cu altele şi să adaug, acolo
unde am socotit că ajută la înţelegerea lor, câteva comentarii, scurte şi numai
la obiect. Aşadar:
Pentru munca depusă ca preşedinte al ICR-ului, Patapievici
a primit, în 2010, suma de 64.538 lei. În acelaşi an, ministrul Culturii a
muncit mai puţin, fiind remunerat cu 56.408 lei, plus bonurile de benzină
pentru cele două biciclete, una parcată la domiciliu, celălaltă la garajul
ministerului. Singurul care a făcut un efort fizic mai mare a fost
prim-ministrul, răsplătit cu 500 lei mai
mult ca Patapievici.
Tot în anul 2010, Horia-Roman Patapievici a încasat
drepturi din drepturi de autor în valoare de 95.736 lei. În total, am adunat
eu, au fost 160.274 lei. Dacă ne amintim că, în 2010, salariul mediu era de 860
lei, înseamnă că Horia-Roman Patapievici a câştigat, într-un an, 186.365
salarii lunare.
Să-mi dovedească domnul Vladimir Tismăneanu că nu-i
adevărat. Că în 2010, Horia-Roman Patapievici n-a încasat de la Televiziunea
Română suma de 60.000 lei, drept onorariu pentru nişte „convorbiri” cu personalităţi
ale culturii noastre (marea parte reîntoarse din exil), aranjate astfel, încât
interlocutorul spunea ce-l tăia capul, iar domnia trebuia să tacă. Să tacă,
sprijinindu-şi bărbia în palma stângă şi corpul în cotul drept. O tăcere adâncă,
în care s-a scufundat TVR Cultural,
şters, din lipsă de fonduri, de pe televizoarele noastre; inundate cu trupuri
golaşe şi politicieni destrăbălaţi.
Capitol separat, veniturile domnului Mircea Mihăieş, care,
în 2010, a muncit pe brânci, acoperind trei posturi bugetare, renumerate
astfel: a) – vicepreşedinte ICR – 64.597 lei, cu 59 lei mai mult decât
preşedintele Patapievici; b) – profesor, Universitatea de Vest – Timişoara –
58.626 lei; c) redactor-şef al revistei „Orizont” – 20.164 lei. Total salarii,
în 2010 – 143.387 lei. Să adăugăm şi onorariile cuvenite din drepturile de
autor: 42.757 lei. Adică 186.144 lei. Altfel spus, 216.446 salarii medii
lunare.
Una peste alta, e vorba de venituri şi câştiguri drepte.
Legale, cum se zice azi, peste tot. Nu le-am notat ca necuvenite, ci pentru a
cumpăni abuzul, legal până şi acesta, şi pentru a ne da seama cum trăiesc unii
şi cum suferă alţii. O sfidare a bunului simţ. Cu atât bănet, te simţi deasupra
tuturor, şi începi să crezi că eşti plătit pentru înţelepciune.
Nu strică să reţinem
că Universitatea de Vest, unde munceşte Mircea Mihăieş, are mai puţini doctori
universitari decât doctori honoris causa,
între aceştia, tripleta Patapievici-Mihăieş-Vladimir Tismăneanu! Horroris pricina...
Deasemeni, nu strică să ştim că între doctorii adevăraţi, unii
sunt doctori în plagiate. Atât de abili, încât rezultă că autorul plagiat e cel
care a plagiat plagiatul... Am şi un exemplu, uluitor. O anume Victoria Luminţa
Vleja a făcut imprudenţa de a-şi plagia propria teză, plagiată din – să mi se
ierte cutezanţa – cartea mea, Góngora
– Editura Univers, 1982 – recunoscută
cu Premio Nacional de España, în 1983. Nu putea să-i scape o astfel de pradă.
Plagierea plagiatului şi-a intitulat-o cu modestie: Algunas observaciones acerca de la traducción de Góngora. Editată,
fireste, la Universidad del Oeste de
Timişoara. Nici o contribuţie proprie sau opinie personală. Doar ghilimelele
între care a transcris textele şi traducerile mele: 750 de pagini, 1,5 kg.
hârtie tipărită pe ambele feţe. O scârbă.
Nici domnul Mircea Mihăieş, fiindcă veni vorba, n-a stat cu
mâinile în sân. Neostenit, între cele trei drumuri la casieriile celor trei
instituţii de stat, a găsit timp să se întrebe din ce bani trăiesc eu în
Spania. Şi n-a şovăit să-şi dezvolte răspunsul. Il transcriu, aşa cum l-a
publicat, în Evenimentul zilei:
Sinistrul Novaceanu a ajuns la Adevarul cu
generosul sprijin al lui Petre Roman si a lui Silviu Brucan. A publicat ineptii
colosale timp de un an si jumatate. Apoi a fost trimis de Ion Iliescu ambasador
in Spania unde a huzurit pana in 1997. De atunci locuieste
la Madrid. Ma
intreb de unde are resursele pentru a locui in Spania? Din pensia cuvenita dupa şase ani de diplomatie? Sau dintr-o sinecura a statului roman drept rasplata
pentru actele de vitejie comise dinainte si dupa Revolutie?
Îi răspund, deocamdată pe scurt: domnule Mihăieş, să nu
vă...tortureze grija pentru mine. Pentru anii sacrificaţi (la propriu!) ca
ambasador, ministrul de Externe nu m-a răsplătit nici măcar cu o strângere de
mână. Iar la calcularea pensiei, nu mi s-a adăugat un şfanţ (se adaugă numai de
la şapte ani în sus!), deşi mi s-a reţinut, în dolari, procentul lunar
pentru pensie. Nu ştiu unde sunt dolarii aceia. Dacă n-au intrat într-un
buzunar personal, au rămas la Externe, de unde ar fi putut ajunge chiar la ICR.
Onest ar fi fost să verificaţi, să aveţi dovada şi după aceea să vă descărcaţi
stomacul.
Nu mi s-a dat nici o sinecură pentru acte de vitejie. Asta
se dă numai la s[in]ecurişti, pentru acte de ticăloşie. La lepre, lichele,
vicioşi, perverşi, paraziţi, şi lepădături primejdioase. Faptul că a-ţi putut
gândi aşa ceva (fără nici o dovadă), mă face să cred că, beneficiaţi de o
astfel de sinecură. Înseamnă că îndepliniţi toate calităţile mai sus numite,
plus cea de ţârcovnic-cântăreţ al domnului Băsescu, căruia i-aţi umplut grajdul
cu odele, epodele, panegiricile şi imnurile dumneavoastră. Bălegar pentru
muştele verzi-abastre.
De data aceasta, domnule Vladimir Tismăneanu, nu vă rog
să-mi dovediţi nimic, eu fiind cel care pune dovezile pe masă. Dacă apreciaţi,
totuşi, că le puteţi contesta, nu staţi la îndoială. Contestaţi-le. Dovediţi-mi
că numita Voctoria Luminiţa Blejean este o mare capacitate intelectuală. Că nu
ea v-a pus pe cap coroniţa de doctor
honoris causa şi nu ea v-a pregătit cafeaua cu horincă la cina de tăinuire
a imposturii.
Contestaţi-mi, vă rog, şi infamia domnului Mircea Mihăieş.
Îmbrăcaţi-l în veştminte de înger al dreptăţii, ori, dacă vă place mai mult, în
înger al răzbunării. Caz în care vă ajut cu un citat: „Şi aveau ca împărat al
lor pe îngerul adăncului, al cărui nume, în evreieşte, este Abaddon, ceea ce
înseamnă Exterminatorul.” ( Apocalipsa
după Ioan). Dacă nici asta nu vă convine, daţi-l jos de pe cal pe Sfântul
Gheorghe, singurul sfânt militar al Balcanilor, şi urcaţi-l în şa pe Mircea
Mihăieş. Între timp, luaţi şi citiţi Abaddon,
Exterminatorul, romanul lui Ernesto Sabato, tradus de mine, în 1986,
traducere furată de două de două ori de două matracuce de la Tipografia Humanitas.
Nu pregetaţi, domnule Vladimir Tismăneanu, contestaţi-mă pe
mai departe. Dovediţi-mi că în ultimii doi ani ICR-ul a finanţat traducerea a
30 de scriitori români şi nu 20 (douăzeci!) de traduceri din Mircea Cărtărescu
şi altele 10 din presupuşi scriitori, a căror unică valoare este apetenţa
antropofagă, proprie tribului de elitişti şi dizidenţi la fără frecvenţă,
prezidaţi de Horia-Roman Patapievici.
Nu mă deranjează dacă între cei zece se află Carmen Firan,
Ruxandra Cesăreanu, D.R.Popa (nu Popescu), Saviana Stănescu, Adrian Sângeorzan
şi...Stelian Tănase, publicaţi la Editura
Spuyten Duyvil, din Brooklyn, între puţinele edituri nordamericane care
trimit marfa la domiciliul clientului, ca să mai adauge la preţul cărţii şi
deplasarea poştaşului.
Dovediţi-mi că nu-i adevărat că ICR-ul a
finanţat cu 28.500 euro apariţia cărţii lui Andrei Pleşu, Pitoresc şi melancolie, la Editura Aimery Somogy, din Paris. Şi consolidaţi-vă dovada, dovedind că nu
Radu Portocală a protestat pentru o astfel de risipă, părăsind funcţia de
director al Centrului ICR din Franţa. Că, de fapt, Andrei Pleşu s-a declarat
nemulţumit de calitatea reproducerii ilustraţiilor şi, absolut jignit de faptul
că Editura Somogy nu l-a expus în
vitrină nici măcar o zi. Pentru că ICR-ul i-a cumpărat (alţi bani!) tot
tirajul, depozitându-l într-un subsol fără adresă.
Nu-i un fenomen nou în cultura română: în 1955, Editura Alessandro Manuzio, din Milano,
a tipărit Trilogia Culturii, opera
lui Lucian Blaga, în traducerea lui Antonio Banfi, un foarte apreciat
intelectual italian, bun cunoscător şi divulgator al culturii noastre în
Italia. În anul acela, Lucian Blaga se afla printre candidaţii, cu foarte mari
şanse, la Premiul Nobel şi editorul conta pe o bună şi dreaptă afacere. N-a
fost aşa: întreg tirajul cărţii a fost cumpărat de ... Securitatea română, care
a suportat şi preţul benzinei pentru incendierea ediţiei.
În cazul lui Andrei Pleşu, cred că domnul Radu Portocală,
statornic apărător al culturii şi istoriei noastre, are dreptate: Editura Somogy a tipărit Pitoresc şi melancolie într-un tiraj de
familie, şi-a încasat banii şi nu a mai scos altă ediţie (nu-şi putea cheltui
câştigul), cum ar fi fost normal, socotind teza de doctorat, din 1977, a
domnului Pleşu, fără valoare; refuzată de la bun început de editurile pariziene
Grasset şi Fayard.
Dacă acesta nu-i matrazbalik,
atunci e numai afacere şi fals intelectual.
Dovediţi-mi, domnule Vladimir Tismăneanu, că nu-i adevărat că
din 16 titluri din cultura română, finanţate de ICR.Madrid, 14 (paisprezece)
n-au fost operea unui singur traducător, proprietar de plantaţii de citrice, pe
care Patapievici l-a dus la Cotroceni, să-l numească Băsescu cetăţean de onoare
şi să-i pună de gât colanul de Cavaler al Literelor. Dar asta-i altă gâscă,
într-un sac pe care-l voi deschide altădată.
Mai dovediţi-mi că poneiul roz, de la o expoziţie de la New
York, nu avea în loc de şa o zvastică, ci era un inorog înblânzit în pădurile
din basmele noastre. Dovediţi-mi că, tot la New York, o lectură din opera lui
Matei Călinescu, nu s-a plătit cu 65.000 Ron, iar o expoziţie de covoare maramureşne
a costat doar 17.000 Ron; că o lectură literară World Voice, cu glasul lui
Cărtărescu) nu s-a plătit cu 38.000 Ron; timp în care ICR – Budapesta a plătit
cu doar 6.150 Ron un Festival al vinului,
iar un altul, de mare succes, Festivalul
Piftiei a costat numai 6.000 Ron. E de necrezut, dar tocmai de asta e
foarte adevărat, vinul şi piftia fiind capodopere ale culturii noastre. Urma,
dar n-a mai fost timp, un Fetival al
Plăcintei. Brănză, flambată cu palincă de cais.
Nu văd nimic grav, demn de incriminat, în tot ce am spus
până acum. Grav, foarte periculos, este faptul că Horia Roman Patapievici a
făcut din ICR un centru pentru o deşănţată politică antiromânească şi defăimarea
constantă a valorilor naţionale ale Culturii Române. Infracţiune uşor de
dovedit pentru cine are curajul s-o facă şi răbdarea de a aduna într-un dosar
penal toate elucubraţiile sale şi ale
celor din jurul său, privind defăimarea lui Eminescu (Dilema, revista domnului Andrei Pleşu), batjocurirea limbii române
– bună numai pentru a înjura – sau ruşinea de a fi român.
Nu are nici un sens ca un astfel de dosar să fie dat pe
mâna judecătorilor simpli, obişnuiţi cu trucajele şi trasul de timp, în
aşteptarea prescipţiei şi peşcheşului. Cred că e mare nevoie de ventilarea
debaralelor pline cu schelete şi a cuiburilor de vipere. Cel mai potrivit ar fi
un proces precum cel intentat în (mai 1921) de Andre Breton şi dadaişti lui
Maurice Barres – romancier, politician, deputat, academician -, o notorietate a
timpului. Curioşii au la dispoziţie cartea mea Tristan Tzara – Primele poeme (Poemas rumanos) – Prensas
Universitarias de Zaragoza, 2002 – cu toate amănuntele. Pentru ceilalţi,
reproduc din actul de acuzare rostit de Breton, în salonul Societăţii
Savanţilor (Socitetes Savantes) „...considerând că un anume om, într-o anume
epocă, cu posibilităţi de a rezolva anumite probleme e vinovat, fie pentru
dorinţa de linişte .... fie pentru self-cleptomanie, fie pentru motive morale,
renunţă la ceea ce era singurul în măsură s-o facă ... îl acuză pe Maurice
Barres de crimă împotriva siguranţei spiritului.” Şi mă opresc, pentru că dintre martorii
acuzării – Drieu La Rochelle, Giuseppe Ungaretti, etc – s-a ridicat Tristan
Tzara, care, cântărind opinii şi argumente pro şi contra, a conchis: „Veţi fi de acord, domnule preşedinte, că
noi toţi nu suntem decât o hâţă de porci şi, în consecinţă, micile diferenţe,
porci mari şi porci mai puţin mari, nu au nici o importanţă.”
Organizat sub Cupola Ateneului Român, unde s-a proclamat
înfiinţarea Instiutului Cultural Român – eram de faţă -, un astfel de proces ar
o mare binefacere pentru cultura română şi un miracol dacă se va găsi un
preşedinte precum Andre Breton sau un martor al acuzării, precum Tristan Tzara.
Nu un proces al comunismului, precum cel montat de Băsescu, Tismăneanu, et.co.,
aveam nevoie, ci de acesta, care în mod sigur nu se va ţine niciodată.
Şi pentru a termina, domnule Vladimir Tismăneanu,
dovediţi-mi că nu aţi primit de la ICR suma de 5.300 dolari, pentru o
conferinţă exclusivă de defăimare a lui Emil Cioran, acuzat de militanţă
fascistă. Nu mă interesează că după aceea aţi publicat, în Revista 22, o recenziuţă de
idei ale lui Emil Cioran. Mă interesează numai conferinţa cu pricina : 5.300 de
dolari pentru un pârţ...
Termin, domnule, cu toate scuzele. Spuneţi-mi, totuşi, dacă
nu cumva, sunteţi Socrate. Dacă nu, înseamnă că sunteţi chiar Vladmir
Tismăneanu, din Ploieşti.
Madrid,
iunie-iulie, 2013
©
Darie Novăceanu
Post-scriptum. Hotărât să nu mai adaug
nici un singur cuvânt la textul de mai sus, am dat peste un splendid articol al
lui Andrei Pleşu, mâhnit de cele întâmplate la ICR.
I-am admirat întotdeauna stilul şi sinceritatea rostirii.
Transcriu, pentru curioşi fragmentul cel mai ilustrativ.
Ba pe la Antena 3 şi prin nărăvaşele ei filiale online, ba pe felurite bloguri (asta ca să nu numesc
decît ”vîrfurile de lance” ale campaniei) şi Mircea Cărtărescu, şi Gabriel
Liiceanu, şi Horia Patapievici şi Andrei Pleşu (lista e însa ceva mai lungă, nu
pot fi trecuţi cu vederea Mihăieş şi Tismăneanu) au fost trecuţi printr-o vastă
stilistică a deriziunii şi denigrării. De la băşcălie diletantă la linşaj
mediatic profesionist. Una peste alta, suntem o „gaşcă” de pupincurişti,
impostori, plagiatori, profitori, cripto-comunişti (dar şi cripto-fascişti),
cvasi-securişti, „auto-intitulaţi”, elitişti, nulităţi, „interbelici”,
boşorogi, urîţi, limbrici, fripturişti, traseişti, înecaţi în privilegii, în
bani publici, în tone de suficienţă egolatră şi tupeu. Mai grav încă e faptul
că suntem trădători de ţară, că ne ocupăm zi şi noapte – probabil plătiţi de
agenturi străine – cu demolarea imaginii ţării. Suntem anti-români, trădători,
lipsiţi de onoare, pe scurt, „băsişti” pînă în măduva oaselor. Foarte bine !
Ce putem pentru ca să facem ? E libertate, e egalitate, e democraţie.
Oricine poate să creadă şi să spună ce vrea despre oricine. Deplîngem, fireşte,
valul de dezamăgire, furie şi dispreţ pe care l-am stîrnit ; te pomeneşti
că îl merităm…
Îl admir mult , dintotdeauna,
pe Andrei Pleşu. Dezarmat de sinceritatea sa.
