martes, 1 de julio de 2014





S Ă R B Ă T O R I L E   P O E Z I E I



F e d e r i c o  G a r c i a  L o r c a




Ori de câte ori am citit sau recitit un text din Miron Radu Paraschivescu am avut revelaţia rostirii cu absolută libertate,
Miron Radu Paraschivescu
neîngrădită de nimic, surprinzătoare prin asocierea ideilor şi a metaforelor, care par mai întâi desenate şi abia după aceea, trecute-n cuvinte.

Revelaţie pe care n-am trăit-o de la început, când nu împlinisem douăzeci de ani, şi un “smucit”, cam de aceiaşi vârstă, m-a dus să-l cunosc, undeva, pe o stradă din Bucureşti, despre care mult timp am crezut că era Zambaccian, iar mai târziu, Grigore Mora; oricum apropiate, într-o casă cu multă fenorerie florentină, la parter, cu o palmă de grădină, despărţită de trotuar printr-un zid mai mult gros decât înalt.
Pe vremea aceea număram cu grijă silabele, bucuros când obţineam un octosilab, pe care doinele de acasă, din sat, îl purtau peste tot, ca un veştmânt pentru orice zi.
Dorel Leugner, prietenul meu de ocazie, trăia grăbit, în toate sensurile, descălugărise o moldoveancă, din Băcău şi nu ştia cum să mai scape de ea, singurul lucrul care-l interesa fiind poezia, în perioada aceea glosa şi rondelul.
Miron Radu Paraschivescu îl cunoştea şi-l trata cu simpatie, cenzurându-i efuziunile, iar el comportându-se admirativ, ca şi s-ar fi aflat la Vatican.
Un prieten pierdut chiar atunci, şi neîntâlnit după aceea niciodată, nici pe corăbiile lui Minulescu. În vreme ce pe MRP l-am aflat uşor, pe când încercam primele traduceri din Federico Garcia Lorca, iar colega mea de facultate, Medeea Fryberg, a încercat să mă descurajeze: - Degeaba, Lorca a fost tradus pentru totdeauna de Miron Radu Paraschivescu. Ia şi citeşte Cântice ţigăneşti şi lasă-te de femei necredincioase...
M-am întors zile astea la Lorca. Întotdeauna în iulie mi-amintesc de el. Pentru că în această lună (cea din 1936) a fost luat
Măslinul din Viznar
din casa lui Luis Rosales, din Granada, de Escadroanele negre şi împuşcat, aproape de o fântână, lângă un măslin din Viznar.
Inapt pentru armată, Miron Radu Paraschivescu n-a fost primit între românii care au plecat să lupte în Spania, în Brigăzile Internaţionale. Mâhnit, s-a aplecat asupra poemelor lui Federico, ajunse la el nu se mai ştie cum, în una din redacţiile de stânga, pe care le asedia pe atunci cu articole lui, fulminante. Oricum, le-a citit în franceză, lucru pe care l-a descoperit uşor, din Scurt vals vienez, tradus, în 1936, fiindu-i  publicat de Zaharia Stancu în revista Azi.

Traducătorul francez a echivalat greşit palmierul (palma) cu porumbelul (paloma) şi zambila (jacinto) cu iasomia (jazmin), iar MRP a mers pe mâna lui, fără prea multă încredere. Pentru că n-a mai tradus nimic prin intermediar. Mai precis a „citit” versiunea franceză şi-a „ajustat” originalul lorquian, l-a adaptat la un univers foarte apropiat sufletului său. Aşa a făcut din Romancero gitano, cel mai fascinant volum al poetului granadin, volumul său de celebritate, Cântice ţigăneşti. Poeme originale, cutremurător de frumoase. O uluitoare chirurgie lirică efectuată cu arcuşul lăutarilor de la noi, în marea lor majoritate (oricum, cei mai virtuoşi), ţigani din Obor, Ferentari, Moldova sau Transilvania. Şi din Valenii de Munte, unde Miron Radu Paraschivescu – poate primul şi ultimul disident din literatura română – şi-a petrecut cei mai mulţi ani din viaţă.
Comentariile pot fi infinite, dar prisosesc atunci când poezia se găteşte pentru marile sale sărbători.
Reproduc, aşadar, la început La casada infiel, originalul lui Federico Garcia Lorca. După aceea Nevasta necredincioasă, versiunea mea. Şi la sfârşit, al „doilea original”, semnat de Miron Radu Paraschivescu.

Madrid, 1 iulie 2014
 




Federico García Lorca



















L A  C A S A D A  I N F I E L

            A Lydia Cabrera y a su negrita

Y que yo me la llevé al río

Creyendo que era mozulea,

Pero tenía marido.



Fue la noche de Santiago

Y casi por compromiso.

Se apagaron los faroles

Y se encendieron los grillos.

En las últimas esquinas

Toqué sus pechos dormidos,

Y se me abrieron de pronto

Como ramos de jacintos.

El almidón de su enagua

Me sonaba en el oído,

Como una pieza de seda

Rasgada por diez cuchillos.

Sin luz de plata en la copas

Los árboles han crecido

Y un horizonte de perros

Ladra muy lejos del río.



Pasadas las zarzamoras,

Los juncos y los espinos,

Bajo su mata de pelo

Hice un hoyo sobre el limo.

Yo me quité la corbata.

Ella se quitó el vestido.

Yo el cinturón con revólver.

Ella sus cuatro corpiños.

Ni nardos ni caracolas

Tiene el cutis tan fino,

Ni los cristales con luna

Relumbran con este brillo.

Sus muslos se me escapaban

Como peces sorprendidos,

La mitad llenos de lumbre,

La mitad llenos de frío.

Aquella noche corrí

El mejor de los caminos,

Montando en potra de nácar

Sin bridas y sin estribos.



No quiero decir, por hombre,

Las cosas que ella me dijo.

La luz del entendimiento

Me hace ser muy comedido.

Sucia de besos y arena

Yo me la llevé del río.

Con el aire se batían

Las espadas de los lirios.



Me porté como quien soy.

Como un gitano legítimo.

La regalé un costurero

Grande de raso pajizo,

Y no quise enamorarme

Porque teniendo marido

Me dijo que era mozuela

Cuando la llevaba al río.























N E V A S T A   N E C R E D I N C I O A S Ă



Şi eu, când la râu mi-am dus-o,

Crezând, cum mi-a spus, că-i fată

Mare, dar ea, măritată.

Era-n noaptea de Santiago

Şi nu doar din întâmplare

s-a stins focu-n felinare,

bolta fiind străluminată

de cântec de greieri, toată.

I-am pus mâna, la răscruce,

Pe sân adormit şi dulce.

Şi a prins să se-nfioare

Ca zambila când înfloare.

Albă, fusta ei de nea,

Strânsă-n mâna mea foşnea

Ca mătasa sfâşiată

De zece săbii de-odată.

Arborii fără de lună

Creşteau peste noi, cunună,

Şi-auzeam lătrând de moarte

Câinii peste râu, departe.



După ce-am trecut, de mână,

Rugii, stuful, în ţărână,

Sub părul ei, lângă apă,

Am săpat umedă groapă.

Eu mi-am scos cravata, ea

Şi-a scos fusta ce foşnea

Albă, fusta ei ca neaua.

Mi-am scos liniştit cureaua

Cu pistolul. Şi ea, şapte

Bluze bine-ncopciate.

Nici tuberoza-n lumină

n-are piele-atât de fină.

Şi nici geamurile-n lună

n-au lumină mai nebună.

Peşti surprinşi, coapsele-i fine,

Fluturi, se zbăteau sub mine,

Jumătate foc şi pară,

Jumătate frig şi seară.

Şi-am bătut, atunci, sub noapte

Drumul cel mai bun din toate,

Pe-o iapă de fildeş, ea,

Fără frâu şi fără şa.

Dar sunt om şi nu voi spune

Ce mi-a spus. I-o-nţelepciune

A măsurii, ce îm cere,

Cumpătat, să port tăcere.

De la râu mi-am dus-o iar,

Obosită şi murdară

De sărut şi de ţărână,

Ţinând-o frumos de mână.

Crinii, spade lucitoare,

Băteau aerul pe zare.



M-am purtat cum să se poarte

Ţiganul cinstit mai poate,

Un coş galben de mătasă

Eu i-am dăruit, dar ca să

Mă îndrăgostesc, de-odată,

Nu am vrut, căci către râu

Ducând-o, mi-a spus că-i fată,

Şi ea era măritată.


M i r o n  R a d u  P a r a s c h i v e s c u

 

N E V A S T A   N E C R E D I N C I O A S Ă


















Credeam că e fată mare,
când am dus-o pe cărare;
da’ şi eu – ce minte proastă ! –
n-am bunghit că e nevastă.

O fi fost ea ca zambila,
dar mersei mai mult cu sila.

Şi pe urmă n-aş mai spune…
Era noaptea de tăciune,
felinarele s-au stins,
licuricii s-au aprins.

Într-un colţ, când făcea fâţe,
îi scap mâna pe la ţâţe,
şi treceau prin ea fiori
ca miresmele prin flori.

Poci să nu pici în ispită,
mândră cum era gătită?!
Că rochia îi strălucea
de să bagi briceagu-n ea.

Era noaptea de tăciune,
pomii-nalţi, din altă lume,
şi se-auzea prin vâlcele
cum urlă clinii la stele,

Trecurăm şi peste iaz,
am mai sărit un pârleaz
şi-am culcat-o-ntr-o grădină,
lâng-un pom, la rădăcină.

Mi-am scos de la gât cravata,
şi-a lepădat rochia, fata.
Scot cuţitul din curea,
ea, cămaşa cu dantea.

Nici crinul, pe ochii mei!
n-are piele ca a ei;
nici un diamant de-ar fi,
ca ea tot n-ar străluci.

Şoldurile ei, prin deşte
îmi scăpau, să zici că-i peşte;
şolduri mici, de fată mare,
când de foc, când de răcoare.

De când mama  m-a făcut,
aşa drum n-am mai bătut;
călăream pe luna plină,
trupul ei de ciută lină.

D-apoi cum m-a dezmierdat,
poci să spui, când eşti bărbat?
că doară n-oi fi candriu
nicio taină să nu ţiu!

Iubită şi sărutată,
plină de ţărână toată,
am purtat-o binişor,
pân-acasă, sub pridvor.

Dimineaţa, pe răcoare,
avea-n ochi mărgăritare.
Eu, ca un ţigan ce sunt,
am obraz şi am cuvânt
.
Dar pe cinste i-am făcut
o cutie de cusut;

şi dintr-ale mai frumoase:
galbină, şi de mătase.

Da’ nu m-am îndrăgostit,
numai unde m-a minţit :

muiere de om cu stare,
zicea că e fată mare
când am dus-o pe cărare.

 













 Notă . Desene de Federico García Lorca
................................................................................
R. Darie Novaceanu - Madrid 2014