Nu am vorbit până acum despre acest
lucru. Şi nici acum nu voi povesti tot ce s-a întâmplat după aceea. Căci
s-au întâmplat multe, toate urâte. Începând cu „privatizarea” ziarului de stat Adevărul, la exact o săptămână după
primirea mesajului de pulbere şi cupru şi terminând cu ceea ce simt şi nu simt
că sunt, în clipa de faţă: un „fugit” din ţară pentru unii, un „emigrant”
pentru alţii, un „exilat” pentru ceilalţi, un „dispărut”, pentru cei ce rămân după aceştia. Sau un „mort” pentru cei
ce au rămas scufundaţi în haznaua lui Dumitru Tinu.
Nu sunt nimic din toate astea, deşi înclin să
recunosc jumătate din condiţia ultimă, atât de dorită de cei din hazna: există,
şi nu de acum, practica asasinatului moral. Adică scoaterea cuiva în afara
vieţii civile, defăimarea pe la toate colţurile, închiderea tuturor drumurilor,
privarea de hrană şi spirit. Cultivarea îndelungă şi permanentă a acestei
condiţii, de preferinţă cu mijloace colective, precum anonimatul turmei.
ZIDURILE VAVILONULUI
Lângă apa
Vavilonului
Nu-mi recunosc nici una din
celelalte presupuse condiţii cu care sunt etichetat. E drept, am tras perdelele
casei, am închis uşa, mi-am luat cuvintele şi ce-mi mai rămânea din timp şi
m-am mutat într-o altă geografie, unde, spiritual, m-am simţit întotdeauna
aproape ca în geografia de acasă. Aproape, adică lângă tot departele. Pentru că
atunci când cineva pleacă departe de ţara în care s-a născut, nu poate pleca de
tot şi în întregime. Mai ales când e obligat să plece, împins în afara
frontierelor de berbecii nervoşi ai josniciei umane, e cu neputinţă să plece de
tot: se mută alături şi trăieşte în Patrie. Ţara e tranzitivă, prezent în
mişcare conjugat haotic de cei care, guvernând-o, îi desfigurează involuntar
viitorul. În schimb, Patria e intranzitivă, prezent care se conjugă singur,
eternizându-se în trecutul frumos al ţării, guvernat de istorie şi de memoria
oamenilor. Păstrând cu Ţara un teritoriu comun şi indivizibil: limba care se
învaţă şi învaţă să-şi recunoască sângele care se moşteneşte. Obiceiurile,
cântecele, tradiţiile, credinţa, pădurile care nu mai există, apele care s-au
scurs în marea indeterminată a timpului.
Ţara e mărginită în spaţiu.
Patria e nemărginită în timp. În Ţară se suferă şi se vieţuieşte. În Patrie se
îndură şi se supravieţuieşte. Patria se întâlneşte cu Ţara în timp, teritoriul
ei fundamental. Ţara se întâlneşte cu Patria în spaţiu, atunci când spaţiul ei
este ameninţat, intrând în momentele de răscruce istorică. Momente când frontierele
se suprapun, făcând ca locul şi ora să se îmbrăţişeze, devenind un tot, cronospaţiu, cum spune Blaga. Spune, nu
spunea. Pentru că Blaga e prezent eternizat. Ca toţi sfinţii sufletului
românesc.
***
Nu ştiam, pe atunci, că
drama dezrădăcinaţilor din Ţară e sfâşiere continuă în Patrie. Drama
transplantării în aer străin a elementelor constitutive: limba şi sufletul.
Substanţele fundamentale cu care lucrează poetul. Spui grădină sau apă, dar nu
te plimbi prin grădina ta şi nu bei apa de acasă, spui tulpină, floare, lumină,
dar nu sunt cele de sub cerul naşterii tale. Poţi locui într-un cântec de
pasăre, dar numai dacă e prima pasăre pe care ai auzit-o cântând.
Cântecul mierlei e cântecul
casei mele de acasă, pentru că numai ea ştie să are pământul, să pună frunza în
arbori, flori şi miresme de primăvară în sufletul oamenilor. Casa de acasă, pe
care mi-o aduc în casa unde scriu Varlaam şi Dosoftei: la apa Vavilonului – jelim în ţara Domnului – acolo şezum şi plânsam…Mi-o
aduc cronicarii din cele două ţări ale ţării. Mi-o aduce Golescu, rătăcitorul.
Mi-o aduce Neagoe Vodă Basarab: că eu am
fost pribeag şi de aceea vă spui că este traiu şi hrana de nevoie pribegia.
Mi-o aduce, după decenii suferite în afara ţării, Cantemir: Văd frumuseţile şi podoaba ta ca iarba şi ca
floarea ierbii; bucuriile tale – în mânele tâlharilor şi în dintele moliilor;
desfătările tale – pulbere şi fum…
Din această casă de acasă nu
mă poate da afară nici un glonţ. Nici toate gloanţele din lume. Nici gloanţele
invizibile, cele care dor cel mai mult, pentru că te lasă în viaţă, dar te
simţi mort. Exact cum spuneau copiii din Lancrăm, fără să ştie că spuneau cel
mai frumos adevăr absolut: „Cum e când eşti mort? – Păi e ca şi când ai fi viu,
dar nu-ţi dai seama.”
(Fragment dintr-un material în lucru)
© Fereastra lui Darie - 2017
