PABLO NERUDA

ARS POETICA

Intre umbră şi spaţiu, între garnizoane

şi tinere feţe, înzestrat

cu o inimă aparte şi vise funeste,

cu o paloare grăbită, cu fruntea veştedă,

cu doliu de văduv furios

pentru fiecare zi din viaţa mea,

o, pentru apa nevăzută

pe care o beau somnoros

şi pentru sunetul ce îl culeg tremurând,

am aceeaşi sete absentă

şi aceeaşi febră rece, un auz ce se naşte,

o nelinişte indirectă,

ca şi cînd ar sosi hoţi sau fantasme,

am un acoperiş cu întindere egală,

profundă ca un ospătar umilit,

ca un clopot puţin răguşit,

ca o oglindă obosită,

ca un miros de casă singură

în care oaspeţii intră noaptea

topiţi de băutură, un miros de haine

aruncate pe jos, o absenţă de flori

— poate că altfel aş fi mai puţin trist.

Dar dintr-o dată adevărul, vântul

ce-mi loveşte pieptul,

nopţile cu substanţă infinită

prăbuşite-n dormitorul meu

zgomotul zilei ce arde cu sacrificiu,

îmi cer profeţia din mine, cu melancolie,

cu o lovire de obiecte

care cheamă fără să aibă răspuns,

mă înconjură cu o mişcare neostenită

 şi un nume confuz.

ADEVĂRUL

Vă iubesc, idealism şi realism,

aşa cum iubesc apa şi piatra.

Sunteţi părţi ale lumii,

lumina şi rădăcina arborelui vieţii.

Nu îmi închideţi ochii

nici după ce voi muri,

îmi vor trebui încă să învăţ

să privesc şi să înţeleg moartea mea.

Gura mea va trebui să cânte

şi după ce n-o să mai exist.

Sufletul, mâinile şi trupul meu

pe mai departe vor să te iubească,

iubita mea.

Ştiu că nu-i cu putinţă, dar asta am vrut.

Iubesc pe cel ce nu are decât visul.

Am o grădină de flori ce nu există.

Sunt definitiv triunghiular.

Încă mai am nevoie de urechile mele,

deşi le-am lăsat

într-un port fluvial din interiorul

Republicii Malagueta.

Mi-a obosit umărul susţinând raţiunea.

Vreau să inventez marea în fiecare zi.

A venit să mă vadă

un mare pictor care picta soldaţi.

Toţi erau curajoşi, iar omul, cumsecade,

îi picta pe câmpul de luptă

murind de plăcere.

Picta de- asemeni şi vaci realiste

şi erau atât de vaci,

că deveneai melancolic

şi dispus să rumegi toată viaţa.

...........................................

Am impresia că omul

distruge peisajul

căci şoseaua care avea cer înainte,

acum stă copleşită

sub firme comerciale.

Astfel se întîmplă şi cu frumuseţea

ca şi cînd nu am vrea s-o cumpărăm

şi ne-o împachetează

după gustul şi simţirea lor.

Trebuie să lăsăm frumuseţea să danseze

cu cei mai inacceptabili flăcăi,

între zi şi noapte : să n-o obligăm să ia pastila adevărului ca pe o doctorie.

Şi realitatea ? Binenţeles, şi ea.

Dar să ne sporească,

Să ne facă puternici, să ne facă frig,

Să ne exprime

Atât ca pâine, cât şi ca suflet.

Murmuraţi! Ordon

Pădurilor pure,

Spune-vă-ţi în taină tainele voastre

Şi adevărului: nu şovăi atâta

Că te pietrifici şi devii minciună.

Nu sunt stăpân pe nimic,

Nu conduc nimic,

De aceea îmi tezaurizez

Greşelile cântecului meu.

Isla Negra

NUMAI MOARTEA

Există cimitire singure,

morminte pline cu oase fără sunet,

inimi trecând printr-un tunel

întunecat, întunecat, întunecat;

murim ca într-un naufragiu ce se petrece-n noi,

ca şi când ne-am îneca în propria inimă,

ca şi când ne-am duce

căzând dinspre piele înspre suflet.

Există cadavre,

există tălpi lipite pe lespedea rece,

există moarte în oase,

ca un sunet pur,

ca un lătrat fără de câine,

moarte ce iese din anumite clopote,

din anumite morminte,

crescând în umezeală ca ploaia ori ca plânsul.

Eu singur am văzut uneori

sicrie cu luminări desprinzându-se din oră,

cu defuncţi palizi, cu femei cu pletele moarte,

cu brutari albi ca îngerii,

cu fete visătoare căsătorite cu notari,

sicrie urcând râul vertical al celor morţi,

râul cenuşiu,

în sus, cu lumânări umflate de sunetul morţii,

umflate de sunetul tăcut al morţii.

Sunetul este cel în care soseşte moartea,

ca un pantof fără picior,

ca o haină fără om, vine şi ciocăneşte

cu un inel fără piatră, fără deget,

vine şi strigă fără gură, fără limbă, fără gîtlej.

Şi totuşi, paşii ei s-aud,

veşmintele ei sună tăcut, ca un copac.

Eu nu ştiu, cunosc prea puţine,

abia văd, dar cântecul ei

cred că are culoarea violetelor umede,

violetelor obişnuite cu ţărâna,

pentr că faţa morţii e verde,

pentru că privirea ei e verde,

ca ascuţita umezeală a unei frunze de violetă

în sobra ei culoare de iarnă exasperantă.

Uneori moarte trece prin lume

ca o mătură,

linge ţărâna, căutând defuncţii,

e chiar în mătură

în limba morţii, căutând morţii,

în acul morţii, căutând firul.

Moartea-i pe laviţă;

în saltea, în pernele cernite;

trăieşte întinsă şi deodată suflă:

suflă un sunet întunecat

care umflă cearşafurile.

Există paturi care plutesc spre portul

unde-i aşteaptă moartea îmbrăcată în amiral.

POEMUL XX

Pot să scriu versurile cele mai triste-n noaptea aceasta.

Să spun, de pildă : „noaptea-i înstelată

şi tremură, sub gheaţă, în depărtare, aştri".

Vântul nopţii se roteşte prin ceruri şi cântă.

Pot să scriu versurile cele mai triste în noaptea aceasta.

Da, am iubit-o şi, uneori, şi ea m-a iubit.

In nopţi precum aceasta am avut-o în braţele mele.

Sub cerul fără margini am sărutat-o de atâtea ori.

Ea m-a iubit şi, uneori, şi eu am iubit-o.

Cum să nu fi iubit nemişcarea ochilor ei ficşi !

Pot să scriu versurile cele mai triste în noaptea aceasta.

Să mă gândesc că n-o mai am. Să simt că am pierdut-o.

S-ascult imensa noapte, mai imensă fără ea.

Şi versul cade-n suflet ca rouă peste iarbă.

Ce importanţă are ca dragostea mea

n-ar mai fi putut s-o păstreze!

Noaptea e plină cu stele şi eu sînt fără ea.

Aceasta-i tot. In depărtare cineva cîntă. în depărtare.

Cu această pierdere sufletul meu nu se împacă.

Ca şi cînd ar dori s-o apropie, ochii mei o caută.

Inima mea o caută şi ea nu e cu mine.

Aceeaşi noapte leagănă aceiaşi arbori.

Numai noi, cei de-atunci, nu mai sîntem aceiaşi.

N-o mai iubesc, e adevărat, dar cît am iubit-o !

Glasul meu căuta vîntul pentru a-i putea atinge auzul.

A altuia. A altuia va fi. Ca mai demult a sărutului meu.

Glasul ei, luminosul ei trup. Ochii ei nemişcaţi.

N-o mai iubesc, e adevărat, dar cît am iubit-o !

E atît de scurtă dragostea şi cît de lungă-i uitarea !

Pentru că în nopţi ca aceasta am avut-o în braţele mele,

Cu această pierdere sufletul meu nu se poate împăca.

Chiar dacă aceasta e ultima durere din pricina ei

şi-acestea ultimele versuri pe care le mai scriu.

Cu Matilde Urrutia  la decernarea Premiului Nobel, 1971

DISPOZIŢII FINALE

Prieteni, îngropaţi-mă în Isla Negra,

în faţa mării, acolo unde ştiu pe de rost

fiecare piatră, fiecare val,

tot ceea ce ochii mei n-or să mai poată vedea.

In fiecare zi, oceanul mi-a adus ceaţă sau pescăruşi,

Imense prăbuşiri de turcoaze,

întinderi fără margini, nesfîrşite ape,

întotdeauna ceea ce am cerut,

spaţiul care mi-a devorat fruntea.

Fiecare pas îndoliat de cormoran, zborul

marilor păsări cenuşii care iubeau iarna,

întunecatele cercuri de iarbă, sunetul

grav al valului descărcîndu-şi frigul

şi, încă, pămîntul pe care-1 păstrez

ascuns într-un ierbar,

fiul brumelor şi sării, ros

de acidul vîntului, minuscule corole

de pe ţărmuri toate cheile

umede ale pămîntului marin,

cunosc toate bucuriile mele, ştiu

că aici vreau să dorm,

între pleoapele mării şi pămîntului.

Vreau să fiu tîrît

în jos de ploile pe care,

sălbatic vîntul mării le fărîmiţează

şi nevăzut, subteran, să înaintez

către primăvara care renaşte.

Deschideţi lîngă mine groapă pentru

cea pe care am iubit-o,

iar într-o zi, lăsaţi-o

să mă însoţească din nou în pămînt.

Poemul V

Ca să mă auzi

cuvintele mele

se subţiază uneori

ca urma pescăruşilor pe plajă.

Colier, clopoţel buimac

pentru mâinile tale suave ca strugurii.

Îmi privesc cuvintele şi-mi par străine.

Mai mult decât ale mele sunt ale tale.

Se agaţă de vechea mea durere ca iedera.

Astfel urcă pereţii umezi.

Şi eşti vinovată de acest joc sângeros.

Ele fug de peştera mea întunecată.

Tu doar le umpli, numai tu le umpli.

Înaintea ta au locuit

în singurătatea mea pe care o ocupi

şi sunt obişnuite,

mai mult decât tine, cu tristeţea mea.

Acum vreau să spună ceea ce vreau să-ţi spun.

Ca tu să mă auzi cum vreau să mă auzi.

Vântul neliniştii încă le mai trânteşte.

Uraganele visului încă le mai pulverizează.

Simt cum se colorează cu dragostea ta cuvintele mele.

Tu ocupi totul, tu stăpâneşti totul.

Voi face din cuvintele mele un colier infinit

pentru mâinile tale, suave ca strugurii.

R. Darie Novăceanu