viernes, 7 de febrero de 2014



  DARIE NOVĂCEANU                      

CODALBA



Mama i-a luat funia din coarne,

i-a mângâiat obrajii, a sărutat-o

şi s-a rugat de ea: - să mă ierţi...



Impietrit, mă priveam pentru ultima oară

în ochii ei. Casa şi grădina dispăruseră.



Oraca. Toate cuvintele

mureau într-un poem nescris. Tăcerea

ne învăluia, sfâşiindu-ne carnea.



- Dă-i porumbul, am auzit-o pe mama.

Era ultimul. Ca un ban de argint.



S-a urcat singură pe cântar: cu scăzământ,

368 de kilograme, categoria a doua...

Atât cântărea izvorul nostru cu lapte.



Oraca. Turtă de urzici cu tărâţe. Nefericită

alianţă între copilărie şi speranţă.



N-am putut privi înapoi. Acasă,

cumpăna fântânii se rupsese-n două.

Muget de-atunci absent din faţa porţii.



Grădina şi-a mâncat singură iarba,

iar în bătătură, mult timp, până azi,

toate amintirile s-au numit Codalba.

















CODALBA



Mi madre le había desatado la soga de los cuernos

y, acariciándole el moro, la seguía besando

e implorando : perdóname por abandonarte...



Atónito, me miraba por última vez

en el blando espejo de sus ojos. La casa

y el jardín se habían sumergido en sus miradas.



Oraca. El silencio nos cubría

y nos desgarraba la carne. Todas las palabras

morían en un poema sin escribir.



- ¡Dále la mazorca!, me había dicho mi madre.

Era la última. Como si fuera moneda de plata

enfriada en la palma del muerto.



Se ha subido por sí sola en la báscula :

- “Con la pérdida, 368 kilos de segunda...”

Tanto pesaba nuestro manantial de leche.



Oraca. Pan de ortigas con salvado.

Infeliz alianza

entre la niñez y su ilusión.



No hemos podido mirarla una vez más.

En casa, el cigüeñal se había partido en dos,

mugido esculpiendo ausencia en el portal.


El jardín habrá de comerse él mismo el pasto,

y en el patio, por mucho tiempo, incluso ahora,

todos los recuerdos habrán de llamarse Codalba.

Din volumul Lumina toamnei.
Notă: Nu-mi aminteam deloc ce însemna Oraca.

Am recitit Marin Preda (Cel mai iubit dintre pământeni)

şi am aflat în volumul al doilea, la pagina 335 că

Victor Petrini ajunge contabil la Oraca, adică la

Organizaţia Regională de Achizţionare a Cărnii.

Adaug: predarea vitelor la Oraca era obligatorie.