Cronica trecerii noastre de la socialismul totalitar

la capitalismul postcomunist globalizator

A doua ascensiune a marinarului

Insistenţa mea asupra unor date şi amănunte care-l privesc în mod nemijlocit pe Traian Băsescu, poate crea impresia că am ceva personal împotriva sa, ori încerc să pun în mai multă lumină imaginea lui Adrian Năstase, căruia i-a închis drumul spre Cotroceni, eliminându-l, treptat, şi din viaţa politică activă.

Nu, nu am absolut nimic cu domnia sa – nu ne-am  văzut niciodată -, nici ca persoană particulară, nici ca preşedinte. Nu am nici o calitate oficială ca să mă împotrivesc calităţii sale de preşedinte al ţării. Decât ca simplu cetăţean. Mai mult, îi recunosc unele iniţiative bune, în mersul nostru, cu paşi mărunţi şi şovăielnici, spre statul de drept şi valorile imuabile ale democraţiei. Fără să uit că în 2001, când l-a detronat pe Petre Roman, coborându-i statura la mărimea naturală, printr-o declaraţie solemnă a partidului uzurpat a ţinut să-i reafirme „identitatea socialdemocrată, deschiderea spre economia de piaţă, dar nu şi spre o societate de piaţă.” Ideologie părăsită puţin după aceea.

Mai departe, nu pot să nu-i recunosc meritul de a fi ştiut să-şi urce statura, astfel că după primele întâlniri de la Bruxelles, ca şef de stat, când nu-l cunoştea nimeni şi nu cunoştea pe nimeni, a reuşit foarte repede să se îmbrăţişeze cu toţi, vorbindu-le cu degetele şi bătându-i pe umăr, în stilul caracteristic celor din cartierele mărginaşe ale marilor oraşe. A reuşit chiar să-şi găsească locul, în centru, pentru fotografia oficială.

De asemenea, nu pot să nu admit, parţial, învinovăţirile de „marele corupt al ţării” şi de înavuţire aduse lui Adrian Năstase, dar, imparţial, păstrând mărimea corupţiei, îl invinovăţesc pe Traian Băsescu pentru a fi ştiut să nu rămână sărac, trecându-şi averea pe numele rudelor, mai ales pe numele celor două fiice.

Astfel, Ioana zburdă pe pe un teren de 100 de hectare, din Călăraşi, şi are un etaj întreg, în imobilul situat pe strada Ştefan Mihăileanu, pe care, fiind primarul Capitalei, primăria i l-a vândut, cu tot garajul şi casa scărilor. Intrebat de un jurnalist de la Capital, dacă are casă, a răspuns uşurat: - „Nu mai am. Am avut. Casa de la Otopeni am trecut-o pe numele fetei mele.”

Cât timp Ioana îşi îngrijeşte terenul, cumpărat cu un un credit de 1 milion de euro, acordat de directorul de la CEC-Bank, Radu Gheţea, înainte de a fi demis, Elena (Eba), cealaltă fiică, ne reprezintă în Parlamentul European, unde merge să se odihnească, fără să deschidă gura, măcar odată. Renate Weber, fostă consilieră a preşedintelui, a spus despre Eba că este „O formă fără fond, făcând parte din masa europarlamentarilor tăcuţi, care ocupă un loc degeaba.”

În sfârşit, trebuie să recunosc că, străduindu-se să rămână sărac, i-a procopsit pe alţii, fabricând mai mulţi multimilionari decât Adrian Năstase. Dacă furi pentru tine, eşti un borfaş. Dacă o faci pentru alţii, eşti un haiduc generos. 

Traian Băsescu a făcut haiducie prin toţi codrii patriei. Şi a fost un om de cuvânt: şi-a îndeplinit toate promisiunile faţă de găştile de partid înfiinţate pentru a distruge alte partide, înzestrându-le cu funcţii de stat şi responsabilităţi politice, instalându-le pe posturi importante, dar nu oricum, ci în acord cu interesele personale şi păstrându-şi un control absolut asupra lor.

Amănunte, toate verificabile, peste care, fiindcă s-au petrecut şi în alte case, le pot trece cu vederea – iert, dar nu uit-, considerându-le treburi de bucătărie, unde ţi se mai arde friptura, castraveţii acri nu sunt dulci, ori îţi dă laptele-n foc.

Dar peste actele sale care au afectat interesele ţării, provocând pagube însemnate econmiei şi siguranţei naţionale sau au perturbat viaţa politică şi relaţiile sociale, nu pot să trec, în ruptul capului.

Nu pot trece cu vederea faptul că, de multe ori, făcând abuz de funcţie, şi-a impus voinţa asupra guvernului, parlamentului şi justiţiei.

 

Nava Comăneşti, azi Alexandro

Astfel, în ceea ce priveşte, exlusiv, persoana sa, nu pot trece peste faptul că Dosarul Flota, deschis în anul 2003, pe care l-am menţionat mereu, a rămas deschis până astăzi. Pentru că, prevalându-se de imunitate, a blocat toate soluţiile defavorabile şi, prin tot felul de fire invizibile, ca de păianjen, a izbutit să obţină documente derutante, precum cel  în care expertiza, privind vinderea a 16 nave (numai 16!), susţine că „Statul român, nu numai că nu a ieşit în pierdere, evitând prin vânzare cheltuielile de întreţinere a acestora, obţinându-se un venit net de peste 17 milioane de dolari”!! Să câştigi, pierzând, depăşeşte orice inginerie financiară. S-o lăsăm aşa pentru alte expertize.

Nu pot să nu observ obiceiul de a pune în seama altora nereuşitele unor iniţiative de importanţă economică pentru ţară, în care ar fi trebuit să se implice cu autoritatea funcţiei, tergiversându-le la nesfârşit, precum ar fi proiectul Roşia Montana, faimoasa cacialma Bechtel sau Gozoductul Nabucco.

Roşia Montana

 

În primul caz, deşi iniţial a sprijinit proiectul, în ultimele declaraţii descoperă că „fenomenul Roşia a generat două abordări - ambele "mincinoase", că „nu există riscul poluării cu cianură, în condiţii normale, cianura fiind distrusă de ultraviolete, de razele soarelui”, consolându-ne că „există un risc şi când te urci în avion şi când mergi cu maşina”... Închipuiţi-vă de câţi consilieri chimişti dispune şi de cât soare avem nevoie pentru ca altravioletele să macine cianura. În continuare, a asigurat presa că nu va pleca din ţară „niciun gram de aur”, dreptul prioritar de achiziţie fiind al Băncii Naţionale. Şi ca să

arate cât de bine stăpâneşte „fenomenul”, a încheiat: „Soros a abandonat interesul pentru Roşia Montană de mult. El nu mai are treabă. În momentul de faţă, din informaţiile pe care le am eu, Soros nu mai trimite ONG-urile în stradă.” În final, după peste zece ani de tras barca pe uscat, crede că soluţia cea mai bună este un referendum.

George Soros

Şi o altă declaraţie năucitoare: „contractul încheiat de stat cu compania Bechtel a fost unul în care ambii parteneri au vrut sa fure". Dar a cîştigat numai unul: „statul român a plătit companiei Bechtel nu mai puţin de 24 de milioane de euro pentru fiecare kilometru de autostradă. Nu au fost însă multi kilometri: 52, în 9 ani, din cei 413 negociaţi”.

                După care compania Bechtel a reziliat contractul, mutându-şi buldozere în altă ţară.

Nu pot să ignor că a comunicat puţin şi prost cu ţările vecine, angajându-se numai în proiecte de cooperare de mică anvergură sau aflate de mult, fără soluţie, pe agenda de lucru. Unele dinainte de 1989, cum e cazul podului de la Calafat-Vidin, unde beneficiile noastre, în funcţie de contribuţia financiară, sunt nesemnificative. Aparte, neştiinţa negocierii pentru atragerea de fonduri comunitare, în vederea construirii autostrăzii în continuarea podului, rămasă până astăzi în condiţii dezastruoase pentru transportul de mare tonaj.

Podul Calafat-Vidin

Uneori, prin simple declaraţii inoportune, a deranjat foarte mult, în mod deosebit Răsăritul, unde a păstrat relaţiile cu Rusia la un nivel foarte jos, numai pentru a câştiga capital politic în Occident. Mai mult decât prepotentă şi inoportună este şi cea mai recentă

declaraţie a sa: „Eu i-aş spune lui Putin: 1.Încetaţi orice joc pe teritoriul Republicii Moldova şi 2. Limitaţi-vă la acordul pe care-l aveţi cu Ucraina.”(Duminică, 2 martie 2014). Asta se cheamă amestec în treburile interne a trei ţări, independente şi suverane. Uitând, probabil, că Insula Şerpilor – 17 hectare de piatră, nelocuită -, după un proces care a durat 4 ani, 4 luni şi 18 zile, descoperind că stânca se află mai aproape de România decât de Ucraina, Curtea Internaţională de La Haga a dat o decizie solomonică (9 februarie, 2009), împărţind-o egal: 79,34% pentru noi şi 20,26% pentru ucranieni. Divizarea creând un alt litigiu internaţional. Dar, cu vorba lui Meleşcanu: „Însula Şerpilor se află la locul ei, în Marea Neagră.”

Vladimir Putin şi Traian Băsescu

            Uitând, deasemeni, că ucrainienii, mâniaţi pe Haga, au purces la dragarea Canalului Bâstroe, proiectat să facă legătura între Dunăre şi Marea Neagră, încălcând regulamentele internaţionale. Nu poţi să dai lecţii altora, când Ucraina se află în flăcări care par să nu se stingă. Şi cât timp nu ţi-ai făcut bine lecţiile proprii.

In multe prilejuri, închipuindu-şi că se poate reîncarna în Ştefan cel Mare şi Sfânt, a declarat că e dispus ca după terminarea mandatului de preşedinte al ţării, să ceară să devină şi cetăţean al Republicii Moldova, pentru a-şi dovedi, într-o altă ţară, virtuţile de mare om politic. Timp în care cetăţenii Republicii Moldova stau la cozi interminabile, de multe zile, pentru a obţine cetăţenia română. Uitând, iarăşi uitând, că în condiţiile actuale, după toate estimările, unirea Republicii Moldova cu România, ne-ar costa, aproximativ, 20 de miliarde euro şi am moşteni, în plus, un conflict mereu fierbinte, cu Republica Nistreană, la Tiraspol, unde mergea Lenin pe vremurile lui.

Ştefan cel Mare - Chişinău

În conflict permanent cu Palatul Victoria, unde a tot rulat prim-miniştri, miniştri şi secretari de stat, s-a ajuns la situaţii jenante, când pentru a participa la aceleaşi lucrări ale Consiliului Europei de la Bruxelles, preşedintele şi şeful guvernului s-au deplasat, fiecare cu avionul său, ca şi când ar fi reprezentat altă ţară. O imagine deplorabilă a politicii externe, unde, deasemeni, a rulat mulţi miniştri – opt, în total, între 2004 – 2014 -, ignorând faptul că aceştia se impun şi sunt consideraţi ca atare în raport de durata exercitării funcţiei.

Atribuţii şi responsabilităţi consfiinţite prin Constituţie, în domeniul politicii externe şi apărării ţării, i-au îngăduit să-şi impună întotdeauna opinia sa, ignorând opinia altora. Precum s-au petrecut lucrurile, privind retragerea trupelor din Irak, hotărâtă de guvernul condus de Tăriceanu, susţinută de ministrul apărării, Teodor Atanasiu, în Consiliul Superior al Apărării Ţării (29 iunie, 2006)  şi zădărnicită de el printr-o declaraţie de mare frumuseţe: „Vom rămâne cu trupele în Irak, până când guvernul acestei ţări ne va solicita retragerea.” Uitând că cei peste 800 militari români fac parte din trupele Alianţei Nord-Atlantice.

De altfel, fiindcă veni vorba de Irak, trebuie să spunem că relaţiile noastre cu lumea arabă s-au înrăutăţit foarte mult datorită unor acţiuni întreprinse unilateral, de domnia sa. Stimulat, poate, de cetăţenii arabi rezidenţi în România, mai mulţi decât cămilele din deşert.

Exemplul cel mai ilustrativ, cu multe complicaţii şi tot atâtea consecinţe, îl avem în cazul sirianului Omar Hayssam. O moştenire rămasă de la PSD, care, îndeplinindu-şi datoriile de doică bună, după ce l-a legănat şi l-a făcut mare, nu a ştiut cum să scape de el. Moştenire pe care, ca legatar unic, Traian Băsescu a ştiut s-o valorifice, transformând-o în multe, rodnice beneficii, mai ales de imagine. Chiar dacă e vorba de unul dintre cei mai cunoscuţi terorişti, traficant de arme şi om de afaceri foarte bogat. Poveste cu cântec pe mai multe voci, despre care ne vom ocupa în capitolul rezervat testamentului lui Adrian Năstase.

Nu ştim – autorităţile noastre n-au ajuns la ultimul adevăr – dacă în derularea evenimentelor, prima iniţiativă a fost opera sirianului, care l-a atras în nisipurile deşertului, sau i-a aparţinut marinarului, care l-a lansat la apă, plimbându-l pe mările pe care Omar Hayssam dusese în niciunde (niciunde pentru noi), jumătate din pădurile ţării.

Tot ce ştim cu certitudine e că PSD-ul i-a acordat cetăţenia română, că scriitorul Petre Sălcudeanu l-a primit în partid, la Sectorul 1-Bucureşti, pregătindu-l pentru a deveni parlamentar. Pe parcursul pregătirii, sirianul a intrat în conflict cu justiţia, care a descoperit că are prea mulţi bani – niciundele nostru -, intentându-i mai multe procese.

Ştim,  cu certitudinea spuselor lui, că s-a dus acasă la Viorel Hrebenciuc, să-i ceară ajutor, că acesta l-a primit numai la poarta reşedinţei – unde nu erau camere audio-video – şi i-a cerut un milion de euro, ca să-l scape de toate belele.

De unde avea Hrebenciuc atâta putere, nu vrem să ştim. Ştim că Omar Hayssam n-a vrut să-i dea – investise în altă parte – şi a preferat gratiile. De unde, bolnav (operat de doctorul Mircea Beuran), a părăsit salonul de reanimare, petrecându-şi convalescenţa într-o altă ţară. Ştim, deci, că a fugit. Dar nu ştim cum a trecut frontiera, vehiculându-se trei variante posibile: 1. Într-un vapor, sub burta unor berbecuţi, ca Ulise, când a scăpat din grota lui Polifem; 2. Într-o limuzină, cu farurile stinse, ca orice mare mafiot. Sau: 3. Într-un avion, la clasa bussines, unde călătorise de multe ori, însoţindu-l pe Ion Iliescu.

Intrebat de jurnalişti, la sfârşitul poveştii, dacă ştie cum a plecat sirianul din ţară, Traian Băsescu a răspuns „Ştiu, dar până când nu există o constatare a organismelor abilitate, mă abţin să spun mai mult.” Paradoxul e că la data acestui răspuns, Omar Hayssam se afla în ţară, adus chiar de Traian Băsescu, dar când jurnaliştii au vrut să ştie cum a fost adus, acesta a avut un răspuns genial, rostit pe bucăţi: „Cum să vă spun, când România a efectuat o operaţiune neautorizată pe teritoriul altei ţări? A fost o operaţiune asumată, la nivelul la care trebuia asumată. Şi s-a desfăşurat cu bine.” La insistenţa presei, fiind evident că a fost adus cu un avion, a sporit gradul genialităţii: „Nu confirm că Omar Hayssam a fost preluat din Siria.” Şi mai departe: „Nu confirm că a fost adus în baza unui acord de extrădare.” Şi pentru a pune punct final, s-a depăşit pe sine însuşi: „Nu confirm, nici nu infirm că a fost repatriat cu un avion al Armatei Române.”

În sfârşit, mai ştim – şi ştie toată lumea –  că în intervalul dintre fuga şi aducerea lui Omar Hayssam, s-a petrecut răpirea celor trei ziarişti români în Irak (aprilie, 2005), chiar în ziua când Traian Băsescu se afla la faţa locului, vizitând soldaţii noştri dislocaţi aici. După 55 de zile de la răpire, jurnaliştii au fost aduşi acasă. Tot de Traian Băsescu, cel care i-a întâmpinat la Otopeni, sărbătorind succesul  printr-o horă de mână, o periniţă la modul său. A dansat minunat Marie-Jeanne Ion, care îl cunoştea bine pe Omar Hayssam, frate de cruce cu tatăl sau, Ion Vasile, deputat PSD de Buzău. Ştiind, probabil, de la cei doi, că va fi răpită.

Până la „constatările organismelor abilitate”, susţinem că Omar Hayssam a fost adus din Siria, cu un avion românesc. Pentru că ştim că a dus ajutoare umanitare la Damasc, şi nu putea să se întoarcă fără nici o pradă, la Bucureşti. Prin deducţie logică, dat fiind că Siria se afla (şi se află) în război civil, „operaţiunea neautorizată” nu se putea realiza decât cu autorizaţia NATO. De aici încolo, puteţi completa povestea singuri, ori căutând varianta mea – „O mie şi una de nopţi de coşmar” - postată pe blog – Fereastra lui Darie – la data de 11 noiembrie, 2011. Menţionez că e numai o variantă. Altele pot cuprinde amănunte la care eu nu am putut să ajung. Nu am fost de faţă la întâlnirile dintre Băsescu-George W Bush, nu ştiu ce conversaţii a avut cu Barack Obama, nici măcar cu generalul George Casey, comandantul Coaliţiei Multinaţionale din Irak. Nici dacă Pentagonul a cumpărat pistoale semiautomate Kalaşnikov, fabricate în România, aşa cum declarase Washingtonul, pentru a înzestra forţele de securitate irakiene. În noaptea care a urmat aducerii în ţară a jurnaliştilor, Traian Băsescu a ţinut o conferinţă de presă de peste un ceas, spunând ce n-a făcut pentru ca totul să fie bine făcut. Şi pentru ca să nu vedem adevărul, mânuind butoanele de la pupitru prezidenţial, a stins lumina şi ne-a lăsat în beznă totală.

Pentru că unul e Traian Băsescu şi nu putem şti ce surprize ne mai pregăteşte.

Marinar de cursă lungă, acum îşi consumă ultimile luni din al doilea cincinal prezidenţial, dovedindu-se un neîntrecut stahanovist inovator: în primele zile din acest februarie, Partidul Democrat Liberal, cel care l-a reinstalat la Cotroceni, a fost dinamitat după sistemul cunoscut, de o nouă gaşcă politică (de aur...) denumită Mişcarea Populară din România; iniţiată, construită şi patronată la vedere, chiar de el. Spre stupefacţia tuturor şi a liderilor pedelişti, ajunşi de izbelişte. Deşi unii, mai slabi de înger sau mai prevăzători, s-au urcat deja pe corabie. Precum ex-premierul Emil Boc, foştii miniştri Elena Udrea şi Theodor Paleologu şi foarte mulţi deputaţi. Când vor ajunge la 15, conform regulamentelor, vor putea constitui oficial, un grup parlamentar, cu toate drepturile.  

S-a lucrat repede, în mare taină: pe 23 iulie, 2013, Fundaţia Mişcarea Populară, de la care emană, a depus documentele necesare, iar pe 15 septembrie, 2013, Tribunalul Bucureşti a aprobat cererea de înregistrare. Sigla PMP reprezintă un măr fără miez, frumos desenat în verde şi albastru. 

Verdele urcă sus, la codiţă, sub forma frunzei, lansată de Elena Udrea ca brand al României. Preşedintele partidului, Eugen Tomac, născut în comuna Babele, raionul Ismail, cândva teritoriu românesc, acum aparţinând Ucrainei.

Intre timp, prin decret, Traian Băsescu a permis eliberarea din funcţie a 8 consilieri. A permis ar vrea să spună că aceasta ar fi voinţa foştilor consilieri, între care se află cuoscuţii Sebastian Lăzăroiu şi Daniel Funeriu. Probabil, viitorul Birou Central al Partidului.

Şi pentru ca presa şi publicul să aibă un subiect nou pentru taifasuri, prin  mijloacele specifice, aţâţând, zgândărind, băgând cărbunii aprinşi ai zâzaniei peste tot, Traian Băsescu a reuşit să spargă coaliţia USL. Astfel, în clipa de faţă, Victor Ponta, ca premier şi Crin Antonescu, ca preşedinte al Senatului, după invective şi ameninţări, îşi numără miniştri şi sunt gata să urce în ring, să se ia la pumni. Intre cei doi pugilişti, Băsescu a pariat pe Crin Antonescu, care, ca interimar, cunoaşte mai bine Palatul Cotroceni.

Avem Traian Băsescu pentru mult timp. Cred că raţiunile care pot explica de ce a construit noua corabie sunt puţine, dar temeinice. Doreşte să-şi păstreze imunitatea şi să urce pe punte luând cu el multele presupuse capete de acuzare, inclusiv Dosarul Flota.

...................................................

© Darie Novăceanu, 2014