E p i l o g   l a   P i a ţ a   U n i v e r s i t ă ţ i i

Balanţa Politică - Stampă din ziarul francez Le Nain Jaune - 15 mai 1815

- Ce faci aici, Creţule?

- Stau de streajă, cucoane.

- Singur, singurel?

- Ba, cu astă ghioagă.

- De ce n-ai luat mai bine o puşcă?

- Ce să fac cu ea? Să trag odată şi-apoi

să-mi pierd vremea cu încărcatul ?

Mai de folos mi-e ghioaga;

când mă întorc într-un picior, 

sfărâm câte cinci tidve cu o lovitură.

( Vasile Alecsandri – Dridri )

                Am ştiut din clipa când haidamacii, care încercaseră linşarea mea în Piaţa Aviatorilor, au venit cu „submarinul” pe sub macadam, în Piaţa Universităţii, că nu era vorba numai de o iniţiativă a opoziţiei politice de la noi. Şi am fost convins că proiectarea submarinului fusese hotărâtă mai demult, dincolo de Atlantic. De unde     ne-au sosit întotdeauna binefacerile democraţiei tuturor libertăţilor. Corăbiile de carton presat care au acostat la ţărmurile noastre la sfârşitul lui decembrie 1989, încărcate cu promisiuni şi lozinci mobilizatoare, iar după aceea s-au dat la fund, una după alta,  salvându-şi marinarii care s-au întors acasă la ei, în corăbii adevărate, puse la dispoziţia lor, una câte una, de către ministrul transporturilor, domnul Traian Băsescu.

Ceea ce n-am ştiut şi am descoperit când nu-mi mai folosea la nimic, a fost faptul că submarinul a fost adus în ţară, bucată cu bucată, aşteptându-se momentul şi locul potrivit pentru lansarea la apă. Căutându-se şi omul în măsură să-l pună în funcţiune. Vorbesc, desigur, de domnul Ion Raţiu care avea suficientă experienţă în materie. Nu ca proprietar al companiei de transport maritim, Regent Line, diplomat şi ziarist, crainic pentru limba română la BBC, ci ca agent al acţiunilor din umbră.

Palatul Ministerului de Interne. Fost Vama Poştei

O scrisoare, trimisă de la Cluj, mi-a adus primele informaţii. Mi-a ajuns pentru că, prevăzător, îmi ridicam singur, de la Oficiul PTTR nr.33, corespondenţa sosită pe numele meu. Altfel, ar fi  ajuns la Scrisori şi Răspunsuri, unde totul era filtrat cu multă aplicaţie. Pentru orice necaz, oamenii muncii se adresau la Scânteia, iar domnul Manole dispunea de două formulare tip: unul pleca la expeditor, confirmându-i primirea; celălalt trimitea necazul spre rezolvare „organelor de resort”. Treabă de birocrat.

Îmbătrânit din naştere, modest şi adus de spate, pe domnul Manole nu dădeai doi bani. De la ghişeul acela  şi-a construit o avere frumoasă, plus două locuri de veci pe locul unei fântâni din Cimitirul Băneasa.

Dincolo de consideraţie, corespondentul de pe Someş, amintindu-şi editorialul meu Sub echinocţiu, cu nelinişte (Adevărul – 22 martie, 1990), pusese în plic trei articole din Adevărul de Cluj despre mitingul din Piaţa Mihai Viteazu, unde alături de organizatori, urcaseră la tribună numeroşi oratori, între principali aflându-se Doina Cornea, Doru Braia, Leontin Iuhas, Petru Rebreanu, etc., şi, prezenţă semnificativă, „cetăţeanul canadian de origine română”, ziaristul Doru Nicolae Popescu.

Mitingul (Duminică, 18 martie), a fost deschis de actorul Călin Nemeş, rănit în decembrie 1989, care a propus un pelerinaj prin locurile martirului, terminat cu un moment de reculegere, când „preotul unit Eusebiu Cutcan a rostit un frumos Tatăl nostru”. Moment neprogramat, a luat cuvântul Ardeleana Lupşa, moaţă din Răchiţele, care cu Biblia în mână a îndemnat oamenii la fraternitate: „ am scăpat de dictatură nu şi de păcate...”. Biblia a fost dăruită domnului Alexandru Şerban, primarul oraşului.

Ştirea despre miting o primisem a doua zi. Scrisoarea de la Cluj sosise după opt zile – ziariştii clujeni erau foarte revoltaţi -, şi nu am revenit asupra noutăţilor, aşteptând reacţia altor publicaţii. Mi-amintesc că l-am scos din „culpă” pe Eusebiu Cutcan, despre care ştiam foarte multe lucruri. Preotul greco-catolic considerat legionar, fusese hăituit prin toate satele şi văile Transilvaniei, iar în cele din urmă prins, torturat şi trimis pentru toată viaţa la Gherla. La miting fusese adus ca paravan pentru ceilalţi oratori şi pentru ca publicul şi presa să nu observe cum se asamblează primele piese ale submarinului.

Am pus documentele în plic, ca şi acum, când citez din editorialul respectiv: Nu putem rămâne naivi în faţa atâtor şi atâtor declaraţii ale doamnei Doina Cornea [care] alături de multul bine pe care l-a făcut până la 22 decembrie, [a făcut] un rău imens şi neaşteptat. În sfârşit, nu putem rămâne naivi şi să nu apreciem că prezenţa în Transilvania, în această ultimă săptămână, a unor personalităţi ale partidelor angajate în mod anticipat în campania electorală, a destabilizat calmul şi frumuseţea primăverii de peste munte. Între aceste prezenţe, neapărat cea a domnului Raţiu, care pe 14 martie a înfiinţat la Cluj Filiala Uniunii Mondiale a Românilor Liberi cu sediul la Londra. Oare noi nu suntem tot români liberi? Şi dacă suntem, trebuie să primim certificatul acestei libertăţi din partea uniunii sale? Las la o parte prezenţa în acelaşi oraş a cetăţeanului canadian de origine română, Doru Popescu, legionar atât de activ în ultimii ani şi lăsat să se plimbe liber prin ţara de baştină.

Opinia Anei Blandiana: suntem ca o maioneză tăiată

Sigur, unora astfel de opinii le cădeau greu la stomac, ca pietrele de caldarâm, din Piaţa Aviatorilor, azvârlite asupra mea, în Ziua Floriilor. N-am intonat atunci, cu mitingiştii, Cristos a înviat, ştiind că, de fapt, se dorea o altă Înviere. N-am scris nici un cuvânt despre ea, deşi citisem, cutremurat, o pagină plină din ziarul Dreptatea şi mi-am dat seama că submarinul fusese adus de la Cluj la Bucureşti pentru ultimele asamblări.

Întitulat Comunismul – un pericol real, fascismul un pericol despre care se discută ( Dreptatea – 26 martie 1990), articolul făcea o „plimbare” istorică prin trecutul ţării, încercând să justifice reapariţia unor manifestări fascisto-legionare de la noi.

Un articol cu mesaj limpede. O emisiune urâtă, de la Televiziunea Română Liberă, prilejuită de vizita unor parlamentari britanici la Bucureşti, anticipase mesajul prin care se resuscita tripleta de aur a spionajului britanic din România – Gardyne de Chastellain, Ivor Porter şi Julian Amery -, trecându-se ştafeta lui Ion Raţiu şi „genialului” George Pop – în unele documente G.T.Pop -  care, îndemnat fireşte, tot de Ion Raţiu, reuşise o performanţă nedoborâtă până acum de nici un spion român. Nici de Pacepa, care a reuşit să rămână în viaţă şi după moarte, nici de Caraman, deţinătorul performanţei de sens contrar, cât timp NATO l-a considerat decedat, lăsându-l la Paris, să-i culeagă toate dosarele ultrasecrete. Nici chiar de Silviu Brucan, cel atât de abil, încât după ce a condus câteva luni, prin ceaţă şi negură fragata revoluţiei din decembrie 1989, a pilotat căteva zile şi submarinul invizibil din Piaţa Universităţii. 
George Pop se lăsase recrutat, în 1957, de serviciile secrete române, care doreau să afle cum o duc românii în Anglia şi să primească informaţii cu caracter politic şi militar, de interes pentru guvernanţii de la Bucureşti.

George Pop lucrase eficient, în noiembrie 1963, fusese adus în ţară, de la Budapesta, cu un paşaport diplomatic fals, pe numele de Ardeleanu Gheorge. Primit cu toate onorurile, găzduit într-o casă conspirativă (unde-şi revăzuse părinţii, Teodor şi Florica Pop), iar după aceea lăsat să zburde în voie prin văile copilăriei.

Serviciile noastre credeau că-şi găsiseră prostul, i-au „uitat” legăturile cu Garda de Fier şi înrolarea ca voluntar în forţele hitleriste plecate, în 1942, în Germania. Mai  mult, i-au înlesnit tot felul de relaţii la nivel superior, până la Emil Bondăraş şi Ilie Ceauşescu. Timp în care prostul racolat a compromis şi racolat mulţi diplomaţi români acreditaţi la Londra – Pretor Popa, Stan Soare, Vasile Gliga, Ion Vulpe, etc. –, ultimul numit rămânând în Anglia, în 1971, ca angajat la compania maritimă de transport a domnului Ion Raţiu. S-au făcut afaceri pe picior mare, România a cumpărat cinci avioane Bac-1-11 şi a semnat un contract de cooperare cu British Aerospace Company, când am început să fabricăm primele avioane Rombac şi când George Pop, Ghiţă pentru prieteni, şi-a încasat comisionul şi s-a stabilit la Intercontinental, cheltuindu-l ca şi când n-ar fi fost al lui.  Plutind pe deasupra norilor cu Rombac-ul, în timp ce colegii lui se pregăteau să navigheze pe sub pământ, cu submarinul.

Aşa a vizitat Emil Bondăraş Anglia şi aşa a venit la Bucureşti Julian Amery, „pentru contacte politice”, fiind primit chiar de Nicolae Ceauşescu.

Acelaşi Julian Amery, care lăcrima nostalgic în emisiunea de la Televiziunea Română, iar o clipă mai târziu, era numai surâs, regăsindu-şi limba română. Acelaşi Amery, ginerele primului ministru Harold Mac Millan; acelaşi care, parte din tripleta de aur, se aflase în excelente relaţii cu Iuliu Maniu. Acelaşi Iuliu Maniu, care în februarie 1941, la retragerea Legaţiei Britanice de la Bucureşti, primise de la Sir Reginald Hoare, un aparat de emisie-recepţie, fondurile şi cifrurile pentru a comunica cu rezidenţa spionajului britanic de la Cairo. Acelaşi Iuliu Maniu care îndeplinise, ca pe un testament, rugămintea lui Corneliu Zelea Codreanu, salvând Garda de Fier de la dispariţie.

Pentru ipocriţii ziarişti români de ieri şi de azi, menţionez că în ziua de luni, 10 februarie1941, ambasadorul Reginald Hoare, prezentase o notă verbală de protest, nemulţumit de tratamentul „puţin prietenesc” de care se bucura la Bucureşti şi închisese porţile legaţiei britanice din România. Şi mai adaug senzaţionalul: în după amiaza zilei anterioare, Churchill anunţase prin radio că trupele germane trecuseră Dunărea prin România şi se aflau în Bulgaria. Era prima dată, dar nu fără rost, când Churchill minţea.  

Cert rămâne un fapt: pe 11 februarie, Mircea Eliade transmitea prin cifru, de la Lisabona, o telegramà din care reproduc în spaniolă: En el aeropuerto de Bristol, en la madrugada del 10 de febrero, he sido cacheado durante tres horas, aunque tenía pasaporte diplomático. Mi esposa, aislada y devestida. El forro de los trajes, rasgado, la suela de los zapatos desprendida. El equipaje saqueado, visto por los testigos en el aeropuerto de Lisboa. La valija diplomática embragada y devuelta a la Legación de Rumanía en Londres, bajo pretexto de no haber sido censurada por Foreign Office.

... he protestado y me he negado viajar, pero he sido amenazado con que tendré que pagar 700 libras a la compaña aérea, daños por la demora ocasionada por la perquisición. No se me ha permitido telefonear a Londres. Se me ha impedido quemar el correo”. (Mircea Eliade – Bajo el signo de Zalmoxis – Obra rescatada, estudio introductorio y notas por Darie Novăceanu – Prensas Universitarias de Zaragoza, 2008).

Transcriu textul în spaniolă pentru că Vladimir Tismăneanu ştie spaniola, dar o foloseşte prost sau când nu trebuie. Reuşind totuşi, în ultima vreme două mari victorii.  În plan spiritual, un succes imoral neobişnuit: Gabriel García Márquez, înnoitorul limbii spaniole şi al romanului universal, a fost aruncat în neant. În plan politic, simbolul libertăţii Americii Latine Che Guevara a devenit un criminal (criminal!) ordinar din secolul trecut.

Nu vorbesc despre Vladimir Tismăneanu ca persoană, ci numai ca instituţie. Ca persoană nu poţi repurta astfel de victorii. Ai nevoie de un corp de armată bine pregătit şi un Stat Major care ştie ce trebuie. Acum, temându-se că aş fi în stare să mut Piaţa Universităţii din locul stabilit de Statul  Major al Infamiei Internaţionale, a dezlănţuit împotriva mea un război mediatic fără precedent şi-i posibil să aibă o nouă victorie. Pentru că eu nu vreau să duc Piaţa Universităţii în altă parte, ci s-o readuc pe locul ei dintotdeauna. Teama că aş reuşi imposibilul e mare, alarma s-a dat la toate eşaloanele. În fiecare dimineaţă îmi găsesc grădina devastată de soldaţii săi, înfometaţi de orice mai puţin de mâncare, pentru că au marmitele pline.

Miron Cozma, Chico Dumitrescu, Iosif Boda

Ştiu că e mai uşor să întorci apele Dunării, decât să torpilezi un submarin care nu mai există, dar continuă să funcţioneze. Dovezile prisosesc, dar se cuvine să fie ilustrate. Ţi-ai rupt un picior, dai fuga în Piaţa Universităţii şi ceri piciorul ministrului Sănătăţii. Sătenii de la Roşia Montana nu mai prididesc să-şi cheltuiască banii prin birturi, se constituie o societate civică ad-hoc, se duce în Piaţă, şi cere stoparea activităţilor neîncepute. Localnicii de la Pungeşti vor să bea apă fără gaze de şist, altă ad-hoc apare în Piaţă, cu izvoarele desfundate şi pancartele gata pregătite.

Tot aşa, dacă eşti Horia-Roman Patapievici şi ai fost demis din funcţia de Preşedinte al Institutului Cultural Român, te duci în Piaţa Universităţii şi ceri demisia guvernului. Iar dacă te cheamă Andrei Pleşu, iar Antena 3 a descoperit că ai slujit trei preşedinţi ai ţării, unul după altul, convoci un miting pro-Pleşu, ceri pedepsirea celor de la Antena 3 şi schimbarea CNA-ului. Submarinul nu mai există, dar funcţionează. Miracolul se repetă ori de câte ori e nevoie.

Ştiu că submarinul a fost adus din Transilvania pentru a i se monta tabloul de comandă, cu toate cele necesare, la Bucureşti. Ştiu că treaba aceasta a fost făcută în văzul lumii, în emisiunea de la Televiziunea Română, şi că abia după aceea, pavoazat cu mult sârg de o anume presă, a fost lansat la apă.

Nimic n-a fost făcut la întâmplare. Adus în piaţă, primii urcaţi la bord au fost haidamacii. Lest absolut necesar pentru a-i asigura plutirea. După aceea, s-au numit Căpitanul şi Secundul acestuia, în persoana rectorului de la Universitate, Emil Constantinescu şi a lui Marian Munteanu, preşedintele Ligii Studenţilor. Nu se ştie cum au fost numiţi sau dacă ei înşişi, de bună credinţă, s-au lăsat aleşi, însufleţiţi de idealuri pentru care milita şi militează şi azi întreg poporul român.

S-au găsit şi reprezentanţi sinceri ai acestuia, în persoana unor intelectuali de prestigiu, apreciaţi şi  cunoscuţi de toată lumea. Nu şovăi, numind câţiva: Ana Blandiana, Victor  Rebengiuc, Stere Gulea, Mircea Dinescu, Octavian Paler, Petre Creţia, Mihai Şora, Gabriel Andreescu, etc. Cer iertare celor nenumiţi, mult mai numeroşi, dar egal îndreptăţiţi la recunoaştere. Nu la certificate, precum cele vânturate pe la casieriile statului de revoluţionarii care au văzut revoluţia pe fereastră sau mutând televizorul din sufragerie în dormitor.

 Certificatele din Piaţă n-au costat nimic, confecţionarea lor a fost gândită de Ion Iliescu, iar doamna Doina Cornea, cum era firesc, a primit certificatul de Golan nr.1, următorul şi următoarele fiind încă în discuţie. Chiar dacă Ion Raţiu şi-a dorit numărul doi, declarând în faţa propriei opere, cu papionul sub bărbie - şi eu sunt golan! –, punându-şi pe piept insigna respectivă.

Toate acestea se ştiu de toată lumea. Mai rămân totuşi, câteva amănunte care, încep să cred, nu se vor afla niciodată; din nefericire, cele esenţiale. Că Piaţa a fost plină cu  agenţi ai serviciilor secrete occidentale şi est-europene, se acceptă ca ceva normal, dar nu se ştie rostul fiecăruia nici, măcar cu aproximaţie, care dintre aceste servicii au avut un rol decisiv în desfăşurarea dezastrului, atât de bine calculat, din zilele de 13-14 iunie 1990.    

Câtă vreme nu se va stabili cine i-a chemat pe minerii din Valea Jiului şi din alte zone miniere din ţară la Bucureşti, se pot presupune trei variante, la fel de valabile: că au venit singuri, cum au declarat mai târziu unii dintre ei; că ar fi fost chemaţi de preşedinţie şi guvern, cum s-a încercat să se aducă dovezi, ori că - deşi pare absurd — au fost aduşi cu însăşi contribuţia unora dintre  orga­nizatorii Pieţei.

Trei ipoteze ce nu se pot verifica şi la care, tocmai de aceea, nu se va renunţa niciodată, deşi s-au avansat şi altele, mergându-se până la descalificarea sau recalificarea loviturii de stat, unde a precumpănit ideea unui jurnalist pe care nu-l numesc, pentru că a renunţat la numele său, transformându-l în meseria de jurnalist. Reproduc textual: .. după toate cele, lovitura de stat a devenit „o diversiune pusă la cale chiar de Ion Iliescu”. Şi, evitând părerea unui berindei de serviciu, adaug opinia unui istoric adevărat, Andrei Pippidi, căruia noaptea aceea i-a amintit de „Noaptea de Cristal din Germania nazistă sau de acţiuni ale Cămăşilor negre ale lui Mussolini.”

Eu însumi, în isteria generală din noaptea aceea, am vorbit (Cavalerii apocalipsului) de asaltarea puterii, având drept scop lovitura de stat.

Manipularea a fost desăvârşită, minerii fiind foarte precişi în lovirea „ţintelor" pe care, ei singuri, nu aveau cum să le identifice. Deci, încă un argument solid în favoarea opoziţiei. Privită astfel, Piaţa se înscrie în logica organizării ei: agenţi bine instruiţi — aveam destui foarte buni — i-au împins pe mineri spre Bucureşti, apoi s-au îmbrăcat ei înşişi în salopete de subteran şi după ce distruseseră cu „trupe" proprii Ministerul de Interne, clădirea SRI şi etajul cu documente video de la Televiziune, au distrus imaginea ţării, neizbutind printr-un miracol să distrugă ţara însăşi.

Impresia că au fost mai multe servicii secrete care au luat pe cont propriu degajarea Pieţei, nu poate fi exclusă, dar trebuie dovedită. Nu toţi şefii acestora s-au lăsat fotografiaţi. L-am căutat pe Virgil Măgureanu  peste tot şi nu l-am aflat. Că duhul său transpare în unele declaraţii fierbinţi ale guvernului, nu încape îndoială. Dar nevăzut, chipul său îmi aminteşte azi de cel al îngerului din acuarela lui Paul Klee,

păstrată cu el până în clipa morţii de Walter Benjamin, cel care, privindu-l, şi-a scris teza despre filozofia istoriei.  O legendă talmudică – s-a explicat acesta – ne spune că o legiune de îngeri noi este creată în fiecare clipă, pentru ca, după ce aduc slavă Domnului, să dispară, dizolvându-se în neant. O alegorie – a spus Stèphane Móses – a utopiei mesianice care se opune progresului şi simbolizează catastrofa fără de sfârşit. Fie una fie alta, rămân cu ceea se vede: îngerul e şasiu - unii sugerează bisexualitatea -, iar dacă făcea parte dintr-o legiune, tot legiune au fost şi îngerii catastrofei noastre. Unii era veniţi de mai departe, şi nu putem vorbi despre ei pentru că aveau imunitate diplomatică şi mai mult au privit, intervenind uneori, numai prin gesturi. Alţii, precum Mihai Lupoi şi Chico Dumitrescu, şi-au arătat nu numai bustul de statuie, ci corpul întreg. Iar alţii    l-ar fi dublat pe Marian Munteanu. Generalul Diamandescu, foarte bun criminalist, m-a primit cu un teanc de fotografii pe birou, pe care le mânuia ca pe nişte cărţi de joc, pentru a mă convinge că asul era fals, cu barbă lipită şi lucrată cu zahăr. I-am apreciat cunoaşterea, dar n-am crezut niciodată, că o dublură a lui s-ar fi lăsat bătută, cu toporul gata pregătit ca să-i taie capul.

Nu, pe drumurile acestea nu se va ajunge la adevăr. După cum nici documentele nu vor dezvălui lucruri noi. Oricât le-ar răsfoi neofiţii lui Tismăneanu. Numai două sunt importante: Jurnalul activităţilor desfăşurate de unităţile armatei din garnizoana Bucureşti şi Nota Inspectoratului General al Poliţiei, întocmită imediat după stingere. Notă care pare să fi dispărut. Pentru că nu am găsit nici o referinţă despre ea.

Jurnalul garnizoanei Bucureşti e riguros şi amănunţit. M-am regăsit în paginile lui: „Ora 23,50. Directorul ziarului Adevărul se interesează la Şeful Marelui Stat Major care este situaţia la obiectivele atacate şi cum să se interpreteze acţiunile bandelor de huligani. Şeful MSTM i-a repetat aprecierile făcute de Preşedintele Iliescu, că aceasta e o încercare de rebeliune de tip legionar, că aceştia au asupra lor arme şi muniţie sustrase din localul Poliţiei Capitalei, inclusiv uniforme de poliţie”.

Şapte minute mai devreme: La 23,43 au fost aruncate 2.200 fiole cu gaze lacrimogene. Unele, deşi e greu de crezut, s-ar fi spart în capul huliganilor.

Am transcris şi am publicat ceea ce mi  s-a spus, îngrozit de ceea ce vedeam la televizor şi înfricoşat de ceea ce nu am mai putut vedea, când Televiziunea Română şi-a întrerupt fără explicaţii, emisiunea. Nu puteam să scriu despre cum a fost arat terenul din faţa Teatrului Naţional,  nici despre băuturile consumate în toate birourile de cei care se uitau la televizor ca să vadă meciurile Campionatului Mondial de Fotbal.

Am păstrat fotografiată, Nota Inspectoratului General al Poliţie. Acum, ca şi în cazul greviştilor foamei,  am citit cu lupa, cele opt capitole. Am adunat, am scăzut şi am confruntat cifrele, convingându-mă de exactitatea lor. Încercaţi singuri acelaşi lucru.    

Amănuntul că în toţi aceşti ani nimeni dintre intelectualii noştri, de probată ţinută morală şi profesională, care au cunoscut în mod nemijlocit Piaţa, nu s-a preocupat de descifrarea adevărului, nu are explicaţii. Poate că cel mai în măsură şi în drept s-o facă este Marian Munteanu. Apărător al non-violenţei, preocupat de etnografie şi folclor, presupun că nu-şi va spori eseurile despre Entologia libertăţii.

Nimeni, ca să nu fim acuzaţi de necunoaştere, n-a scris o carte, precum Thomas Carothers - Assessing Democracy Assistance: The Case of Romania – editată cu sprijinul fundaţiei Carnegie Endowment for International Peace, şi apăruta, în 1996, la Editura Routledge, cu date şi aprecieri demne de a fi reţinute.

Thomas Carothers şi-a făcut studiile de economie şi politică la Harvard College, şi publicase mai înainte o astfel de carte, dedicată  Americii Latine. Deloc întâmplător, pe coperta a patra, lângă recomandarea lui Harry G.Barnes,Jr., se află elogiul lui Vladimir Tismăneanu. Carother e omul cifrelor, Tismăneanu încropeşte cărţi cu basme şi poveşti. Deşi nu-mi pot explica faptul că tocmai el a avut în mâini manuscrisul cărţii înainte de a fi trimis la tipar.

Oricum, cartea lui Thomas Carothers rămâne semnificativă. Pe trei mari capitole, plus concluziile, autorul contabilizează fondurile vărsate de organizaţiile americane neguvernamentale americane pentru instaurarea şi consolidarea democraţiei în România între 1990-1994. Totalul: 13 milioane 552 de mii de dolari ( Tabelul de la pag. 23).

Evident, sunt nominalizaţi şi unii dintre destinatari: România liberă a primit 350.000 plus alţii 800.000 dolari; postul de televiziune SOTI o bagatelă de 1 milion şi jumătate de dolari (pag. 83), iar sindi­catele Frăţia şi-au primit şi ele (pag.77) sumele cuvenite pentru zguduirea ţării prin greve ilegale.

Nu învinovăţim, nici măcar nu reproşăm absolut nimic organizaţiilor americane neguvernamentale pentru faptul că au făcut aceste „investiţii". Suntem convinşi că au dat aceşti bani cu totală bună credinţă, dorind să ajute incipienta noastră democraţie. În acelaşi timp, fiind banii lor, în mod democratic aveau libertatea să-i dea oricui.

Nu putem să nu observăm totuşi, care a fost „orientarea în teren" şi, tot în mod democratic, avem dreptul să apreciem că deşi n-au fost bani aruncaţi pe fereastră, precum subvenţiile de la guvernul român pentru minipartide din februarie 1990, efectul a fost aproape identic.

Mai grav, referindu-ne la anul 1990, observăm că în loc să ajute consolidării democraţiei, „investiţiile" respective au întunecat imaginea României, aducându-i mari prejudicii. Pagube de diverse naturi, neapărat eco­nomice, dar mai ales daune morale şi politice, reuşind să învrăjbească un întreg popor; pulverizându-i istoria.

Totuşi, dacă se mai îndoia cineva de existenţa finanţatorilor străini ai Pieţei Universităţii — şi nu au fost singurii ! — după apariţia acestei cărţi, totul devine limpede, distant, rece şi foarte exact. Thomas Carothers nu face nici un comentariu în aceste pagini, ci doar scurte şi nevinovate consideraţii. Cităm: Prin postul de Televiziune SOTI s-a dorit să se afle cât de demo­crat era preşedintele ţării. Dacă aproba funcţionarea postului, era democrat; dacă nu, nu era. Reţinem şi dezamăgirea că România liberă nu şi-a onorat întrutotul factura (pag. 84-85), luând distanţă faţă de unele demersuri sau iniţiative ale Pieţei.

De altfel, la capitolul concluzii, Thomas Carothers recunoaşte fiasco-ul acţiunii. Ceea ce nu ne miră deloc. Singura mirare e că până acum nimeni de la noi nu a tradus şi editat în româneşte această carte plină de învăţăminte, deşi a circulat prin foarte multe birouri înalte de atunci.

De acolo am „împrumutat” şi eu un exemplar si l-am dus la unul din editorii puternici de atunci, care mi-a râs în nas şi a scos din sertar exemplarul lui: - Ce, vrei   să-mi dau foc singur! Se gândea, probabil, la numele declinate în paginile cărţii.

De unul îmi amintesc şi acum, uluit ca şi atunci. Venise decembrie. Greve peste tot. La CFR, la spitale, la transporturi auto, stăpânite de Miron Mitrea, liderul sindicatelor Frăţia, înzestrat pe submarin cu bunuri în valoare de 100.000 de dolari, constând în computers, copyng, machines, fax machines, printers, and newsprint.  
In Bucureşti nu mai exista făină – doar 40 de tone! – şi nici pâine în brutării. I-am amintit treaba asta şefului statului (Interviul – Singurătatea preşedintelui..., publicat în zilele acelea), blestemându-l pe sindicalistul de la Frăţia. Cu surâsu-i bine cunoscut, preşedintele n-a avut nici un fel de rezervă: - Păi noi l-am trimis acolo.
Surâsul şi sinceritatea m-au înmărmurit. Acceptase să-mi acorde interviul după multe insistenţe, numai după ce i-am reamintit de apariţia în ziar a nelinştitorului document anonim, Atenţie!, care ajunsese la mine ca şi scrisoarea de la Cluj, ridicând plicul direct de la oficiul poştal. Îl publicasem după multă şovăială, convingându-mă că nu era o provocare - primeam destule -, ci scenariul unei lovituri de stat foarte posibilă pe fondul agitat al acelui început de decembrie. Atât de posibil, încât serviciile noastre secrete - inclusiv SRI-ul - m-a asaltat cu vizitele, unul dintre agenţi cerându-mi originalul pentru studierea lui în laborator. Se numea - nume fals, desigur -, Nicolae Lascu, care mi l-a restituit, confirmându-mi că nu era un fals, precum numele lui.
În noaptea semnalată, aproape nici un bucureştean n-a ieşit din casă. Numai Anton Uncu, de la România Liberă, atrăgându-ne atenţia ( nu uit editorialul lui Atenţie la ...Atenţie) că de dezechilibrăm climatul jurnalistic. Nu puteam să nu-i răspund şi am făcut-o cu calm ( Sâmbăta miracolelor ieftine - Adevărul - 18 decembrie 1990) dovedindu-i de câte ori ziarul la care lucra dezechilibrase nu numai climatul jurnalistic, ci până şi Podul lui Traian de la Drobeta - Turnu Severin.
Mă gândesc acum, când birourile guvernamentale sunt pline cu fum şi băuturi, căci iarăşi e un Campionat Modial de Fotbal, ce bine ar fi fost dacă în douăzeci şi patru de ani, s-ar fi găsit un alt loc de protest public, să zicem un colţ dintr-un parc, până nu se privatizează,  unde să meargă toţi nemulţumiţii, să strige ce şi cât vor. Şi să lase Piaţa Universităţii, fără submarin, pe locul ei dintotdeauna. 

Madrid, 10-14 iunie 2014

................................................

©. Darie Novăceanu - 2014