Darie Novăceanu
Păsări de lut
De când îl ştiu,
din apă şi din lut
El plăsmuieşte
păsări cântătoare.
Visează să le vadă
dispărând în soare
În zbor plutit,
stângaci, de început.
Le arde-n foc şi-n
fiecare
Îşi lasă braţul
desfăcut.
Şi-nsingurat, şi
singur, şi tăcut,
Aşteaptă ceasul
când va fi să zboare.
1965
Izvoare
S-ar putea să te caute amintirile.
Să stai să-ţi cumperi pâine
Şi dintro-dată, brusc, din niciunde,
Mireasma de lan înflorit
Să curgă peste tine, râu nevăzut,
Întorcându-te iarăşi la izvoare.
Un foşnet dulce colorat cu maci
Până-n adânc îţi va tăia pupila
Şi limba unui clopot vechi,
Sfărâmând amurguri pe dealuri,
Te va rechema sub umbra
De demult a păsărilor pulverizate.
De peste tot, din vorbe, din gesturi,
Din sunete, din lacrimă şi din surâs,
O mie de chipuri uitate
Te vor privi din nou ca pe-un copil
Stând la coada acea pentru a îmbătrâni.
Te vei întoarce acasă cu o pâine caldă,
Ca şi când ai duce în braţe un cuptor încins,
Ameţit de mireasma lanului înflorit.
O singură pâine din toate lanurile amintirii
Şi sub cerul sufletului
Cântecul absent al ciocârliei.
1964
Epistolă din deşerturi
E din ce în ce mai greu să construieşti arbori,
s-a rărit foşnetul, iar uneori,
mai ales iarna, e foarte scump.
Nici frunzele nu se mai găsesc pe orişiunde,
Nici verdele lor nu mai e atât de frumos,
Îl cotropesc amurgurile mult prea devreme
Şi se spune cî din clorofilă, de obicei noaptea,
Unii extrag un leac pentru tristezi necicatrizate.
Crengile sunt mereu mai subţiri şi mai puţine,
Nu mai pot ţine-n ele nici cântecul păsărilor,
Abia-l rostesc şi putrezeşte-n iarbă.
Până şi trunchiurile sunt scunde, răsucite,
Îndurerate, şi nu mai au busolă spre Polul Nord.
Cât despre rădăccini, dacă le-ai avut, trebuie
Să umbli o viaţă-ntreagă prin şapte văi,
Înşelat de amintirea unui izvor coborât
Sub nisipurile acestea vecine cu deşertul
Pe care-l ţin în palme, ca pe-o epistolă.
1965
Dincolo de ziduri
Frânt de la jumătate, dacă mai sângerează
Un vis, ori dacă vreo iluzie
Îşi caută veştedă perechea,
Dacă diviziile gândului şi-a sfârşit,
Trăgând în pustiu toată muniţia,
Şi nimeni nu te cred
Că tu ai descoperit mările Sudului,
Ori iarba de pe cer,
Dacă peste dealurile copilăriei
Cineva a stins lumina timpului
Să nu mai vezi potecile,
Şi nu mai ai de unde culege cuvinte
Pentru a închide rana
Nevindecată a speranţei,
Dacă un glas nu mai are trup
Şi nu mai vine
Sub foşetul înserării
Pentru a deveni dragoste,
Iar pulberea de pe pantofi
A coborât în suflet, sugrumând
Dulcele murmur al fântânilor,
Acesta-i singur loc
Al regăsirii de sine. Bate şi intră
Fără teamă. Cărările sunt desenate-n cerc,
Iar arborii sunt numai cântec. Bate
Şi intră. Imensă, casa are ziduri de piatră
Şi pe coridoarele nesfârşite se plimbă
Îmbrăcate în alb fantomele anilor
Şi stăpânii lor de odinioară.
Bate şi intră. Tot ce vei afla aici
Ai lăsat, fericit, dincolo de ziduri.
1966
Ev mediu
În turnul cel mai nalt, de nu se ştie când,
i-au amuţit bătăile pe rând,
şi orele s-au şters şi au căzut
ducând cu ele-un timp necunoscut.
O limbă a căzut şi ea.
La ce-ar mai fi rămas dacă n-avea,
În zborul ei rotund, nimic de-aripă?
Rugina doar, clipă de clipă,
l-a năpădit, umplându-l cu nisip.
Azi nu mai are suflet şi nici chip,
Şi stă aşa, prea dulce înşelare,
Mergând cu umbră de la soare,
În vreme ce zidirea, până jos,
E o ruină a timpului frumos.
1966
Pietre şi zei
Pentru
Ion Gheorghe
Nu vom putea face
din fiecare piatră-un zeu,
Nu a mai şti să
facem decât zei pe lume.
Şi ne mai trebuie
ciment, şi ne-ar fi greu
Cu-atâţia zei în
preajmă şi am uita şi cum e,
Fără de zei
înuntru, o piatră-adevărată,
O piatră peste
care, când trece, râul sună;
O piatră-os,
vertrebră ţinând deasupră-i toată
Singurătatea nopţii
în munţi, când nu e lună.
Nisip presat de
raza atâtor ani-lumină,
Piatra e numai
piatră, de timp şi ploi spălată;
De-s zei în ea, e
bine: trecutul nu-i o vină
A nimănui, dar
nimeni, niciunde, niciodată
Nu şi-a durat,
nostalgic, din el nici pat, nici casă,
Căci nu e locuibil,
chiar dacă-n el, uşoară,
Cu zei sau fără,
viaţa a fost. E bun doar ca să
Nu mai greşi, ştiindu-l,
la fel a doua oară.
N-avem, la urma
urmei, cu-atâţia zei ce face,
Tragice chipuri
mute, purtând la umăr scuturi.
O, cât durerea
creşte ca puiul în găoace,
Nu putem fi
cultivatori ridicoli de trecuturi!
Mai trebuie să
cultivăm porumb şi câte alte
Seminţe, chiar de
păsări, de gând şi de fioruri.
Că ne dor ochii,
astăzi, cioplind la zei, pe-nalte
Culmi,cu privirea
roată numai spre viitoruri.
1972
................................................
© Darie Novăceanu -
2015
