VI. Ce-i de făcut, când nu mai e nimic de făcut?
Am
cunoscut nobleţea şi ticăloşia, dezinteresul şi parvenitismul, loialitatea şi trădarea,
şi
am înţeles cât de complexe şi delicate sunt relaţile personale în politică şi
consecinţele
alegerii
greşite a colaboratorilor pentru a rezolva o problemă sau alta.
Îmi
pare rău că n-am izbutit să cârmuiesc corabia şi s-o aduc în portul cel mai
bun.
Mihail Gorbaciov.
Luni, 4
decembrie, la orele 9 ale dimineţii, Mihail Gorbaciov şi-a făcut apariţia în Sala Congreselor din Palatul Kremlin,
deschizând sesiunea semestrială a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului
de la Varşovia. Ultima avusese loc la Bucureşti, în iulie, acelaşi an, când
Ceauşescu a făcut oficiile de gazdă, reuşind să-l lase pe Gorbaciov fără cele
două limuzine blindate, aduse de la Moscova, pentru o comodă şi elegantă Dacia 2000. Pe străzile Bucureştiului, degajate de securişti deghizaţi în măturători, au rămas doi morţi despre care nu s-a vorbit niciodată.
Acum Ceauşescu
se afla în sală, iar Gorbaciov la tribună, având în faţă un dosar voluminos,
legat în piele de capră de culoarea nisipului. Televiziunea a transmis
crâmpeie, pe care mi le amintesc, completând sunetul de atunci cu cel cules
după aceea, din textele oficiale, uşurate cu grijă de intervenţiile spontane şi
nepotrivite.
Iaugurând
sesiunea, preşedintele sovietic a informat asistenţa despre convorbirile din
Malta, începând cu fraza convenită - „O
singură Europă, de la Atlantic la Urali”-, trecând de îndată la necesitatea revizuirii Tratatului
de la Varşovia. Cu stânga pe dosarul de piele de capră, a scos cu dreapta
câteva pagini – Să vedem, asta da, asta
nu – subliniind că pentru revizuire trebuiesc recunoscute şi condamnate
prin vot deschis, intervenţiile forţelor militare ale Tratatului în
Cehoslovacia (august, 1967). „Trecem la
vot. Cine-i pentru? (...) Cine se
abţine? (...) Cine e împotrivă?”. Un
singur vot împotrivă: Ceauşescu. „- De ce
sunteţi împotrivă? – a întrebat Gorbaciov. „ – Pentru că noi nu am intrat în Cehoslovacia – a răspuns
Ceauşescu. Şi nu putem să ieşim de unde
n-am intrat.”
Stupefiere.
Tăcere scurtă, semnificativă. „Cu
dumneavoastră – a reacţionat
Gorbaciov - nu se poate înţelege omul.
Nu se ştie niciodată când spuneţi nu şi
când spuneţi da.” „- Da, aşa este”,
a replicat Ceauşescu, reaşezându-se în fotoliu. Nu înainte de a privi
asistenţa, descoperind că în sală nu se mai găsea niciunul din bătrânii lideri
comunişti, foştii săi tovarăşi de drum.
Şi a înţeles că revizuirea Tratatului
însemna sfârşitul acestuia şi deci şi al lumii socialiste. Prin urmare şi
sfârşitul lui. Şi pe neaşteptate, l-a încercat senzaţia că se află la un
priveghiu macabru, cu morţii încă în viaţă.
Ştia că
moartea lui fusese hotărâtă la Malta. Oricât de sigilate, secretele acestea se
află uşor. Ştia că Bush şi Gorbaciov îi hotărâseră sfârşitul, lăsându-le
românilor libertatea să aleagă locul şi data execuţiei. Pusă în scenă de Mitterrand, sincronizând-o cu
 |
| Mitterrand - scenarist |
cu execuţiile
din Panama. Poveste pentru
sfârşitul textului, unde am mai adunat şi altele.
Chiar dacă nu
i-ar fi spus iscoadele – se mândrea cu spionii săi – lui Ceauşescu nu i-a fost
greu să-şi presimtă sfârşitul. După Malta, fiind vorba de o singură Europă,
ştia că Bush nu vroia să mai existe, în dispăruta Europă de Răsărit, nici urmă
de ţări socialiste şi lideri comunişti. Dorea terenul liber, curăţat cu grijă; să se poată desfăşura în voie.
Numai că
Republica Socialistă România exista, iar „ marele conducător” nu
dispăruse. Şi-atunci? Atunci, nu
are rost să citesc broşura lui Lenin. Mai bine ascult vocea domoală a
filozofului de la Păltiniş: „- Ce trebuie
să faci, când nu mai e nimic de făcut? (Constantin Noica – Carte de înţelepciune – gândul 445).
Ceea ce făcuse
Gorbaciov la Malta, fără să ştie încă, era faptul că-şi trădase ideile. Şi o trădare mai mare decât cea a
ideilor nu s-a mai petrecut până la întâlnirea din apele malteze. Şi nu există
decât în literatură; în tragedia greacă sau în dramele lui Shakespeare, unde
ficţiunea înlocuieşte realitatea, dar nu şi materia. Nici spaţiul şi nici
timpul. Mai precis spus, literatura nu trădează gândirea, lăsând-o să pună în
mişcare viaţa şi stelele.
Nu am căutat
să-ntunec niciodată, în nici un context, chipul lui Mihail Gorbaciov. Şi nu
caut acum, să-ntunec portretele oamenilor politici din secolul al XX-lea, cei
care au reuşit, în conferinţe şi congrese internaţionale, ori pe câmpul de
luptă, să apere intersele şi viitorul ţărilor lor, fără să subjuge sau să-şi
lichideze adversarii.
Gorbaciov rămâne singurul care a încercat să apere altfel de interese, propunându-şi să îndrepte greşelile celor ce guvernaseră
imperiul sovietic până la el. Începând cu Lenin şi centralismul democratic, o absurditate pentru supunerea oarbă a
voinţei umane, de jos în sus, treaptă cu treaptă, până la vârf, bolta cerească
unde cuibăreşte Puterea şi totalitarismul. Bârlogul în care se nasc dictatorii.
Indirect,
trădarea ideilor începe de aici. Imperiul moştenit era imposibil de guvernat,
aşa cum şi-a dorit. Pentru un spaţiu atât de mare, avea nevoie de timp. Şi din
nou auzim întrebarea: ce-i de făcut, când
nu mai e nimic de făcut?
 |
| Gorbaciov şi Bush -Între noi doi |
Reformele
structurale, economico-sociale promovate de perestroika,
începuseră prost. „Trebuia să începem cu
agricultura, cu industriile uşoare, producătoare de bunuri de consum şi cu
industriile alimentare” – va nota Gorbaciov la sfârşitul carierei politice.
Să notăm şi noi: în anul 1989, Uniunea
Sovietică a cumpărat de pe piaţa internaţională 600 de milioane de lame de
bărbierit şi 40 de milioane de tuburi cu spumă de ras. Amănunt găsit în Alvin Toffler – Schimbarea Puterii
– după conversaţiile cu Gorbaciov.
Mecanism extraordinar, perestroika
nu putea să funcţioneze fără mecanismele politice adecvate. Revoluţia – locomotiva istoriei, cum a numit-o Marx
– nu a folosit la nimic, neavând suficiente vagoane în care să transporte
timpul şi oamenii.
Descentralizarea
– contrară centralismului leninist -, provocată de reformele programate de perestroika, ducea inevitabil, la
dezmembrarea imperiului. Proces necunoscut până atunci, cu consecinţe diferite
într-un alt spaţiu decât cel sovietic, cu sute de popoare în denecuprinsul lui.
O prevestise
Roderik MacFarquhar, sinolog la Universitatea Hardward, studiindu-l pe
Confucius. Fiind locuită în cea mai mare parte de un singur popor, scoborâtor
din imperiul Han, China descentralizată va continua să rămână o singură Chină,
dar Uniunea Sovietică, descentralizată, se va dezmembra definitiv.
În cei patru
ani de care a dispus – mult prea puţini pentru ceea ce îşi propusese să facă -,
Gorbaciov a presimţit pericolul împrăştierii imperiului şi s-a preocupat,
exclusiv de împiedicarea procesului, nemaiinteresându-l destinul popoarelor din
alte spaţii.
În biografia
sa, de om politic deosebit, rămân incontestabile prăbuşirea Zidului şi evitarea
pericolului unei confruntări militare între cele două Europe. În dezmembrarea Europei de Răsărit şi guvernelor
socialiste, contribuţia sa răspunde întrebării filozofului de la Păltinişi.
Ce-i de făcut, când nu mai e nimic de făcut? Uneori, tocmai pentru că nu faci
nimic, poţi face un lucru important. Gorbaciov a făcut mult, nefăcând
nimic. Dezmembrarea şi prăbuşirea guvernelor – exceptând România - s-a produs
de la sine; singure şi fără nici un alt ajutor, Gorbaciov încercând să
stăvilească dezmembrarea imperiului său. Gând cu care s-a dus la întâlnirea cu Bush, din apele
malteze. De unde s-a întors la Moscova, cu imperiul fărâmiţat. Doar munţii şi
râurile rămăseseră aceleaşi, la locul lor, întregi şi neschimbate. Caucazul cu
Prometeu înlănţuit; Volga cu baladele dintotdeauna. Gorbaciov a trecut pe sus,,
văzându-le fără să le vadă, în zborul nocturn al avionului care-l aducea acasă.
Bush s-a
întors la Dallas, cu un imperiu în plus, stăpânul Imperiului tuturor imperiilor; sporindu-l mereu prin fărămiţarea
altora. Primul fărâmiţat a fost Mesopotamia,
întâiul din istoria umanităţii. Al doilea avea să fie Balcania, ultimul din câte
se cunosc. Ceea ce nu înseamnă că se cunosc toate. Şi nici Balcania nu se cunoaşte bine, fiind unicul construit şi distrus
ori de câte ori s-a construit.
 |
| Cei trei energumeni din Insulele Azore |
Mai întâi, în
ordinea curgerii timpului, după sciţii
din nord şi tracii din sud, a
fost construit de celţi, pentru a-l lăsa ilirilor,
cei care l-au adunat, în partea de nord a Balcanilor în ţinuturi ce se vor numi
mai târziu Bosnia, Iugoslavia, Croaţia şi Albania.
Au urmat grecii, creatorii Bizanţului, lăsat romanilor,
care l-au despărţit în Imperiul roman de
Răsărit şi Imperiul roman de Apus,
în anul 395.
După aceea, au
venit slavii; pierduţi în sloveni, sârbo-croaţi, bulgari şi macedoneni. Şi odată cu ei, fragmente
etnice fără nume, scoborâtoare din unul şi acelaşi neam. Ramuri desprinse din
trunchiul arborelui din stânga Dunării. Foşnete distincte, alături de atâtea,
recunoscute prin murmurul de acasă. Graiuri suprevieţuind prin memoria sângelui
–singurul organism cu memorie din corpul uman - şi au devenit dialecte. Patru
dialecte – dacoromân, aromân, megloromân
sau meglenit şi istroromân – acoperind cu foşnet, din Salonic până la Triest, toată
Balcania. Denumire dată de mine,
pentru că un imperiu trebuie să poarte un nume la singular, pluralul din Balcani denumind orice, dar nu un
imperiu.
Sciţii
şi tracii. Două mari popoare care
n-au ştiut cum să-şi articuleze într-un singur corp fracturile tribale, pentru
a-şi construi astfel, din regate mărunte, imperiile visate.
Plecaţi din
Mesopotamia, întârzâind în stepele caucaziene căteva secole, altele câteva în
Dacia, sciţii aveau să apună, neştiuţi, în pustele Ungariei.
Din cele peste
o sută de triburi, tracii din nord şi-au văzut iluziile spulberate în Tribalia şi s-au pierdut printre
daco-geţi şi geto-traci. Tracii din sud şi-au clădit, de la ţărmurile Egeei
până în Balcani, efemera Rumelia; înfrântă şi apoi împărţită, în anii 1918-1919, între
Grecia – 8.578 kilometri pătraţi- şi Turcia, aceasta rezervându-şi partea cea mai mare -
23.764 kilometri. Exact suprafaţa pe care o deţine în Europa, unde se străduie
să-şi aducă întreg teritoriul naţional de 779.450 kilometri. Cucerind Bizanţul
– luni, 21 Martie 1453 – Mehmed al II-lea a construit podul, dar turcii din
Anatolia un ştiu cum să-l treacă, iar Europa un ştie cum să-i întâmpine.
(Continuare
în próxima postare)
Madrid,
Martie 2016
__________________________
©
Darie Novăceanu 2016. Fereastra lui Darie
