D O I N A
Se
cuvine să ne întoarcem din când în când la Doina
lui Mihai Eminescu, aşa cum ne întoarcem cu gândul la malul unui râu sau la
marginea mării. Murmurul apele care trec şi nu se termină, foşnetul valurilor
care se sting sub amurg şi se aprind în zori, ne alintă sufletul şi ne
înviorează trupul în vremuri de restrişte şi speranţă.
Azi i-am avut
în casă ca oaspeţi, pe Eminescu însuşi, pe Octavian Goga, pe Grigore Vieru, pe
Constantin Virgil Gheorghiu şi pe Ion Lazu. Fiecare venea de la un mal de lac
sau de la un ţărm de ape, punându-mi pe masă torentul cu sunet de cascadă al Doinei. Singurul poem, din toată poezia
noastră, în care toponimicile, fără nici un alt cuvânt zidit în jurul lor,
devin metafore revelatorii.
Doina, poemul care merita să ne deschidă prima pagină a
abecedarelor şi toate cărţile de citire, istorie şi geografie.
Doina, care ne-a lipsit mulţi ani din paginile cărţilor
noastre, aşa cum ne-au lipsit icoanele de pe pereţii casei.
Doina, podul nostru de argint dintre cântecele de
dragoste şi doinele de cătănie.
Doina, pe care „elitiştii” noştri de azi – de fapt, nu
sunt ai noştri, nici ai aziului nostru – cată s-o şteargă din memoria neamului,
punând în loc pornografia unor texte pe care Eminescu nu le-a scris niciodată.
Nimeni,
până la Eminescu, n-a fost mai fascinat de lumina sonoră a cuvintelor noastre
şi nimeni nu le-a supus unor încercări continui de gramatică şi prozodie,
stăruind să le pătrundă taina alcătuirii. Necrezând, cum s-a crezut cândva, că un popor de peste zece milioane de
suflete au fost compus numai din nătângi şi că n-au avut nici destul auz, nici
atâta minte pentru a-şi plăsmui o limbă cum se cade, a primi apoi ciudatul
axiom că numai d-nii filologi sânt oameni cuminţi, carii ne pot pune la cale
după teorii pe care le sug între patru pereţi din degetul mic, o asmenea
credinţă este o insultă pentru naţia românească, care a vorbit şi scris bine şi
într-un fel înainte chiar de a fi sămânţă de filologi pe plaiurile Daciei lui
Traian. Ramură mutată în pământ departe de tulpina părintească
(sublinierea noastră), limba românească s-a nutrit în mediul ei nou, prefăcând
nutrimentul în organe specifice ale sale şi rămâind limbă romanică, precum un
Engles rămâne Engles, chiar dacă s-ar fi nutrit din copilărie numai cu grâu
cumpărat din Valea Dunării.
Mâhnit de
teoriile acestor filologi, poetul este la fel de mâhnit şi de apărătorii purităţii limbii, cei care au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc
şi acelea ale limbilor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele
mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţălesul lor
primitiv.
(Notă : textul
cursiv este extras din articolul lui Eminescu – Limba românească e veche şi staţionară, 1877)
Nu
ştiu, cum ştia Titu Maiorescu, dacă poetul a scris Doina, în vara anului 1883, înainte de a pătrunde în suferinţa
întunericului fără sfârşit, sau în zilele premergătoare Sărbătorilor de la
Putna, din august 1871, cum presupune George Călinescu. Ceea ce este sigur e că
poemul a fost citit chiar de Eminescu, în toamna lui 1883, la Junimea, unde Maiorescu a fost prezent;
ca şi Iacob Negruzzi, care îşi aminteşte evenimentul, aceasta fiind ultima
lectură a poetului între junimişti.
La
comemorarea a 400 de ani de la târnosirea mânăstirii, Mihai Eminescu şi Ioan
Slavici s-au aflat la intrarea
templului, în faţa a peste 3000 suflete, reprezentaţi din toate provinciile
romîneşti, splendidă demonstraţie a solidarităţii naţionale.
Înclin
să cred că Doina a fost scrisă în
ajunul sărbătorii, aşa cum susţine George Călinescu. Chiar dacă nu pot
confrunta datarea poemului cu copia unui mansuscris eminescian, pe care mi l-a
pus pe masă profesorul Bazil Munteanu, ultimul dintre oaspeţii mei din această
zi. În cele 23 de versuri se află închisă Doina,
ca o floare necunoscută într-un mugur
gata să se deschidă spre luminile cerului. O reproduc mai jos, aşa cum am
primit-o.
Şi privind spre miazăzi
Dunărea el o zări,
Întruna spre mare-ntoarsă
Şi spre şapte guri se varsă.
De la Nistru pân la ea
Ţară mândră se-tindea
Vede codrii cum coboară
Deal la deal, ţară cu ţară
Resfirându-se pe şes
Unde râurile ies
Şi pe vârfuri de păduri,
Mânăstiri şi-ntărituri.
Vede târguri, vaduri, sate
Pe câmpie presărate,
Vede mândrele cetăţi
Stăpânind pustietăţi,
Vede turmele de oi
Cu ciobanii dinapoi,
Cu fluiere şi cimpoi.
Iară ergheliile
Petreceau câmpiile
Şi de-alungul râurilor
Se-aşterneau pustiurilor.
Dacă ar mai
trăi domnul Noica, sunt sigur că mi-ar spune când a scris Eminescu acest
crâmpei din Doină. În absenţă, îi aud
numai cugetarea :
Eminescu este
conştiinţa noastră cea mai bună.
Şi îi alătur, cugetările altora :
Astfel, se
stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul
românesc. Ape, vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări
pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când
acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a
altui crin de tăria parfumurilor sale. (George Călinescu)
A vorbi de
poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba
până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să
povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă.
(Tudor Arghezi)
Eminescu este
expresia integrală a sufletului românesc. (Nicolae Iorga)
Doina:
Cea mai categorică evanghelie politică a românismului. (Octavian Goga)
Eminescu era
darul Providenţei, dăruit nouă Românilor. (Antonie Plămădeală)
Eminescu-Sumă
lirică de Voievozi. (Petre Tuţea)
Mihai
Eminescu era o fumuseţe, avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o Icoană
veche. (I.L. Caragiale)
Eminescu mi
se părea un zeu tânăr, frumos şi blând. (Alexandru Vlahuţă)
Eminescu s-a
ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu. (Nichifor Crainic)
Doina
De
la Nistru pan'
la Tisa
Tot
Românul plânsu-mi-s-a,
Că
nu mai poate străbate
De-atâta
străinătate.
Din
Hotin şi pân'la Mare
Vin
muscalii de-a călare,
De
Ia Mare la Hotin
Mereu
calea ne-o aţin;
Din
Boian la Vatra-Dornii
Au
umplut omida cornii,
Şi
străinul te tot paşte
De
nu te mai poţi cunoaşte.
Sus
la munte, jos pe vale
Şi-au
făcut duşmanii cale,
Din
Sătmar până-n Săcele
Numai
vaduri ca acele.
Vai
de biet Român săracul!
îndărăt
tot dă ca racul,
Nici
îi merge, nici se'ndeamnă.
Nici
îi este toamna toamnă,
Nici
e vară vara lui,
Şi-i
străin în ţara lui.
De
la Turnu-n Dorohoi
Curg
duşmanii în puhoi
Şi
s-aşează pe la noi;
Şi
cum vin cu drum de fier
Toate
cântecele pier,
Zboară păsările toate
De
neagra străinătate;
Numai
umbra spinului
La
uşa creştinului,
Îşi
dezbracă ţara sânul,
Codrul
- frate cu Românul –
De
secure se tot pleacă
Şi
izvoarele îi seacă –
Sărac
în ţară săracă!
Cine-au
îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar
inima câinii,
Mânca-i-ar
casa pustia,
Şi
neamul nemernicia! *)
Ştefane
Măria Ta,
Tu
la Putna nu mai
sta,
Lasă
archimandritului
Toată
grija schitului,
Lasă
grija Sfinţilor
In
sama părinţilor,
Clopotele
să le tragă
Ziua-ntreagă,
noaptea-ntreagă,
Doar
s-a-ndura Dumnezeu,
Ca
să-ţi mântui neamul tău!
Tu
te-naltă din mormânt,
Să
te-aud din corn sunând
Şi
Moldova adunând.
De-i
suna din corn o dată,
Ai
s-aduni Moldova toată,
De-i
suna de două ori,
Iţi
vin codrii-n ajutor,
De-i
suna a treia oară,
Toţi
duşmanii or să piară
Din
hotară în hotară –
Indrăgi-i-ar
ciorile
Şi
spânzurătorile!
Doina
Desde
Dniéster hasta el Tisa
Todo
el rumano se me ha quejado
Que
ya no puede andar
Por
tanto y tanto forastero.
Desde
Hotín hasta el mar
Llegan
los cosacos a caballo,
Desde
el mar hasta Hotín
Nos
acechan los caminos;
Desde
Boyan a Vatra Dornii
Cual
orugas todo lo comen,
Que
ya no te reconoces a ti mismo
Por
lo invadido que estás.
Por
los montes y por los valles
Los
enemigos se abren caminos,
Desde
Satmar hasta Sácele
Ya
no hay otros cauces.
Ay,
del infeliz Rumano,
Que
anda como el cangrejo,
Nada
le va, nada le viene,
Ni
el otoño es su otoño,
Ni
es suyo el verano.
Un
advenedizo en su país.
Desde
Turnu hasta Dorohoi
Se
desbordan los enemigos
Que
se asientan entre nosotros.
como
llegan cual turba
Todo
el cantar se muere.
Todos
los pájaros huyen
De
la negrura extranjera.
Sólo
la sombra del espino
Junto
a la puerta del cristiano.
Todo
el país se desnuda,
El
bosque - hermano del Rumano –
Perece
bajo el hacha
sus
manantiales enmudecen.
Pobre
en el país pobre.
Que
se lo coman los perros
A
quien quiso al extranjero,
Que
el vacío llene su casa
Y
la ruinad de su estirpe.
Don
Esteban, Majestad,
No
te quedes más en Putna,
Deja
al archimandrita
El
cuidado del convento;
Deja
el cuidado de los Santos
Al
cansancio de los padres.
Que
tañen a las campanas
Todo
el día y toda la noche,
Hasta
que se apiadara el Dios
Para
salvar a tu pueblo.
Levántate
de tu tumba
Y
haz que oiga tu cuerna
Reuniendo
a Moldavia.
Si
lo tocaras una vez
Juntarás
toda la Moldavia.
Si
lo tocaras dos veces
Los
bosques te ayudarán.
Si
tres veces lo tocaras,
De
punta a punta del país
Todos
enemigos morirán.
¡Ojalá
sean amados
Por
los cuervos y las horcas!
(Versión
española por Darie Novăceanu)
----------------------------------------------
Nota
bene *) Am o mie de motive să cred că după
cele
patru versuri marcate prin asterix, următoarele
zece,
pe care “specialiştii” le adaugă prin diverse
publicaţii
infame nu aparţin lui Mihai Eminescu.
Iată-le:
Cine ne-au dus JidaniiNu mai vază zi cu anii
Ci să-i scoată ochii corbii
Să rămâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prăpădi-l-ar focul jalei
Să-l arză sa-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească.
-----------------------------------
®. Fereastra lui Darie -2017
