viernes, 5 de julio de 2013

O sută de ani de poezie galiciană




 O sută de ani de poezie galiciană


Rosalia de Castro
1837- 1885

[Nimic nou sub cer]
Ben sei que no hay nada

Nimic nou sub cer, ştiu bine
nu există. Ştiu că alţii
au trecut de mult cu gândul
pe acelaşi drum cu mine.

Şi atunci pentru ce scriu?
Pentru că aşa ni-i scris
să fim ceas care repetă
orele, la nesfârşit.

[Lasă ca în paharul]
Deixa que en esta copa

Lasă ca în paharul din care bei acuma
dulceaţa vieţii, doar o picătură
din multul meu amar să-ţi torn, amarul
inimii mele să îl simţi pe gură.

Vei înţelege-astfel cum poate
durerea să înmoaie piatra, cât de tare,
dar nu poate topi gheaţa
ce creşte din trădare.

Sapă, sapă adânc
Cava leixero, cava

Sapă, sapă adânc,
Gândule fără margini;
Sapă adânc, să-ngropăm
Amintirile de altădată.
Pământul e plin cu morţi!
Sapă, sapă adânc!
Peste piatră se va aşterne uitarea
Şi peste dimitir tăcerea.

Du-mă la fântâna cu apă cristalină
Levame a aquela fonte cristalina

Du-mă la fântâna cu apă cristalină
Din care-am băut împreună
Răcoarea care-mi alina
Setea de iubire şi jeratecul dorinţei.
Du-mă de mână, precum atunci...
Dar nu pentru că mi-e teamă
Să văd în oglinda ei
Umbra acelui chin negru,
Fără leac şi alinare,
Pusă de vreme-ntre noi.


Luís Pimentel
1895- 1958

Ultima rugăciune
Oración derradeira

Doamne,
nu-ţi cer să păşeşti
peste ape.

Vin şi m-aşez lângă tine.
Armele mele
stau pe nisip.
Lasă marea
să le vegheze...
Sunt obosit!

Îţi cer
să fereci auritele
porţi ale depărărilor.

De-acolo veneau versurile mele.
Aceasta pasăre de lumină
mi-a obosit fruntea.
Fă să fie numai o umbră
pe-ntinderea mării.
Sunt obosit!

Crinii somnului
să cadă peste pleoapele mele.
Nu mă întreba nimic,
m-ai obliga
s-o iau de la capăt.
Ca atunci când împărtăşania
scurtează drumul şi lungeşte tăcerea,
eu vreau tăcerea aceea acum,

tăcerea pe care au luat-o din Sagrariu
rămas câteva clipe
închis şi pustiu.

Marea e potolită,
pe ţărm
armele mele umile
încep să se piardă-n nisip.

Nu vreau să mai visez
tainicele mele depărtări.
Alungă, Doamne, pasărea de lumină.
Ce dulce răcoare simte fruntea mea
aşezată sub mantia-ţi sfântă!

Doamne, Dumnezeule,
închide cartea mea pentru totdeauna.

Galicia
Galicia
 
Caravela îngheţată.

Oh, mute uneltele unui vis
şi verzi naufragiaţii în picioare!
sprijinite mâinile la tâmplele livide
când se deschid peşterile
(peşterile în aşteptarea tezaurelor
şi cele săpate adânc
pentru picioarele unui mort divin).

Nici un poet nu a ştiut să poarte pe umeri
povara strigătului tău,
pentru prima oară
eu fac să sune corzile mute.

Caravelă îngheţată fantasma:
eu îţi cunosc tezaurele,
îţi ştiu peşterile şi morţii.


LUÍS SEOANE
1910- 1979

Podul din Brooklyn
A ponte de Brooklyn

Se căutau oameni voinici care să lucreze
la podul din Brooklyn.
O leafa
de şapte dolari pentru două ore la strâns
de moloz. Numai două ore pe zi,
sub un clopot de fier aşezat
pe fundul noroios al râului, cu aer comprimat
să nu dea voie apei să-l inunde.
Un pod care lega Brooklynul cu Manhattanul.

Treceam prin camera de compresie
înainte de a intra sub clopotul de fier,
un dulap în care se deschideau robineţii de aer.
Un cutremur care-ţi pătrunde-n auz, ca un cuţit.
Cursa de şoareci în care ne acopeream urechile,
să nu ni se spargă timpanele,
cum se întâmpla cu alţii, din cauza aerului.
Clopotul era uriaş, să fie loc pentru a excava
temeliile podului din Brooklyn.

Lucram tăcuţi, dezbrăcaţi până la brâu,
cu lopeţi, cu sape, cu târnăcoape, taciturni,
plini de sudoare, scufundaţi în noroi,
lovindu-ne de pietre, alunecând în apa de gheaţă,
luptându-ne cu râul.

Durerea ne exploda în creier,
Neajutoraţi, adunam grămezile
de pământ, de nisip, de prundiş.

Ne odihneam după fiecare zece minute
şi reîncepeam munca
la picioarele podului din Brooklyn,
sub care puteam fi prinşi pentru totdeauna,
ori puteam muri striviţi,
cum s-a întâmplat cu un tovarăş din echipă,
scoţianul Kirkland,
pe care nu l-am putut ajuta nicicum.

S-a grăbit să iasă de sub clopot şi s-a prăbuşit,
sub buza lui, înfrânt de durere,
s-a răsucit, bătând din mâini şi din picioare,
neputincios, acoperindu-se cu spumă şi sânge.
Scoţianul şi-a lăsat sub podul Brooklyn ultima suflare.

Am rezistat douăzeci de zile de lucru,
câte două ore închis sub clopot.
Până mi-am pierdut auzul. Am câştigat
o sută patruzeci de dolari.
N-am mai putut,
asurzit, numai durere, sângerând.

Cineva ar fi spus: „Doamne, câţi străini
rămân pe veci sub apele galbene al acestui râu,
sub marele pod din Brooklyn,
mândria Statelor Unite!"

Acest pod de oţel ridicat peste New York,
are milioane de şuruburi piuliţe şi şaibe de oţel.
Se întinde peste recele East River, este
cel mai mare pod din lume, se spune,
construit de străini,emigranţii din Europa.

Câţiva, veniţi din Galicia,
am lucrat aici. O muncă, ziceau, bine plătită.
O sută patruzeci de dolari.
Douăzeci de zile
am fost scafandrii sub picioarele podului
construit peste apele puturoase ale râului.

O muncă la care nimeni nu rezistă o lună,
bine plătită, ziceau, şapte dolari pe zi,
o leafă de-mpărat, şapte dolari în două ore,
dacă reuşeam să ne ferim de moarte,
De convulsiile din muşchii fără sânge,
din sângele fără aer,
sub duhorile scârnave care curgeau peste tot
şi ne putea face inutili pentru toată viaţa.

O muncă uriaşă, o muncă să te-mbolnăveşti,
la picioarele podului Brooklyn, închişi sub clopot.


XOSE LUÍS MÉNDEZ-FERRÎN
1938

Întruparea vagabondului

Aparición do vagamundo

Ţi-ai deschis palma mâinii spre mine
ca şi când ai flutura o batistă la despărţire.
Şi mi-ai spus nopţile tale fară somn,
proclamându-ţi cetăţenia de neajutorat.


Am înţeles perfect
că există ceva rău şi urât
care ne face trişti şi tăcuţi.


Nu pot să traduc în galiciană
tăcerea de râu scufundat a glasului tău.


Erai cel din urmă document
din istoria unui râu de nedreptăţi?
Erai fierul curat care ameninţa
universul, spunând adevărul?
Erai ultima înfăţişare a veşnicului
poliţist care ne iscodeşte viaţa?


Ai spus toate astea fară cuvintele
pe care nu le pot spune aici.
Doar cu ridicarea mâinii
visul lua foc în steaguri.
Ai deschis ochii ca nişte braţe de prieten
care te cheamă de departe.

Dar te gândeai
la trădarea

pe care aş fi putut s-o port în buzunar.
Şi te-am văzut plângând,

retras în taina întunericului
care ne orbeşte mereu,

neştiind în ce zi ne aflam.


ANTONIO DOMÍNGUEZ REY
(1955)


Lângă un bătrân
A un viejo

Mâna, străină sieşi, îşi stinge mângâierea
pe lucrurile care, treptat, se-nstrăinează.
Până şi timpul îşi destramă
pe chipul lui înceţoşat de riduri
lumina chipurilor de-altădată.
Şi glasul îşi aduna izvoarele, să tacă.
E numai şoapta peste uneltele mai grele
acum ca niciodată. Chiar dacă ocupă
acelaşi loc, plecarea-i fără leac
şi neplecarea-i una şi aceeaşi.
Numai omul înviorează focul
care-ncălzeşte fiinţa.
Dincolo de jeratec
formele s-aduna în uitare,
cenuşa-n zori, în care mai palpită
hrana fiinţelor fără istorie.

Secetă
Sequía

Cu jind rădăcinile măslinului caută
în tăcerea minerală foşnetul binefăcător
al ploii pe care cerul o refuză.
Oamenii

se duc în zori la marginea câmpiei
şi privesc cum trec orele
peste frunzele veştede.
Galbenul creşte acolo unde verdele
surâdea peste speranţele lor.
Sub pântecul norilor, bătucite
mâinile ţăranilor despletesc negura.
Seminţele încolţeau sub sudoarea lor
promisiuni şi rugi îndeplinite.
Şi munca lor n-a fost în zadar.
Să vină, deci, ploile acestor ceruri
să li se usuce ochii oamenilor.

O mână te mai caută
Una mano te esta buscando

O mână te mai caută şi-acum înfiorată
printre-amintiri răzleţe. Mai cu seamă
când neagră cade noaptea şi-n insomnie numai
absenţa ta aprinde candelabre,
surâsuri şi săruturi, buze
care nu rănesc stinsă lumina
duioşiei mişcătoare.
Ca în nopţile de-atunci ard între degete
orele care-au fost crengi ale bucuriei.
Şi mâna nu ştie dacă va fi forma
ştiută de obişnuinţa cea care-o aşteaptă,
nici dacă gestul căutării o scufundă
în întunericul palpabil al pustiului.

Până şi ne sfâşie chipurile
şi-i inutil în umbră să ne mai căutam.


Claustru în flăcări
Claustro en llamas

               Ceciliei, mama mea, încă în viaţă.

I
 
Ţi-ai dus golită umbra în pulsul slăbit
prin amarantul verde al grădinii
polen căzut pe frunză suflarea ta rămâne
în busuioc sub brumă, ca sămânţa.

II
 
De n-ai pricepe semnul adunat şi mut
din suferindu-ţi chip, atât de îndrăgit,
din liliacul buzei linie închisă,
sfinx zilelor în mine scufundate,
firescul înţeles şi-ar tulbura lumina
lăsându-mă nesigur şi tăcut în drumul
pe care lovitura neaşteptată-1 taie
în modul îndoielnic de a rămâne-n viaţă.

Aud foşnet de flăcări în claustrul tău,
scrâşnet de carne sfâşiindu-se
şi-i fără rost în brazde timpul să-1 opreşti
umbrită porumbiştea când cade în abisuri.

Cu-acest stigmat caut între cedrii
albaştrii din privirea-ţi în penumbră
aripa cu lumină de migdală.
Tu, în cenuşa multă a uitării,

iar eu suflând în jarul chipului ce se stinge.


CESAR ANTONIO MOLINA
1952

Corunia
A Coruña

Au ridicat clădiri atât de înalte
Încât din nici o parte
Nu se mai vede farul copilăriei mele.
Lumina de azi se sfărâmă, lovind
În uriaşele blocuride ciment.
Nu mai există alt adevăr decât
Cel al acestor atotputernice panouri pe faţade.
Am pierdut cinematografele, cafenelele,
Transatlanticele alunecând
Ca nişte zgârie-nori peste toate barierele.
Nu-mi mai găsesc eucaliptul şi bananierii.
Tăiaţi cu toţii. Tăiaţi! Tăiaţi cu toţii.
A dispărut şirul drept al copacilor
Ce-mi ocrotea paşşii până la Poarta Cerului.
Oh, cel puţin dacă-aş afla
Ce-au făcut cu crengile lor!
Zece-douăsprezece ori mai puţine lovituri de secure
Au retezat fără milă locul copilăriei mele.
Unde mă aflu?
Mă trezesc şi nu mai văd decât vălătucii de ceaţă,
Iar lumina nu mai ajunge
Să-mi lumineze sufletul rătăcit pe străzi.
În timp ce undeva, departe, un dragor
Culege, însângerată, remuşarea aducerii aminte.

Toată greutatea lumii
Todo el peso del mundo

Toată greutatea lumii
Nu poate fi mai grea decât această
Pisică plimbându-se pe umerii mei
Ca un doblon de aur
Între degetele unui cerşetor.

Să mori într-un oraş antic
Morir en una ciudad antigua

Să mori în acest oraş, un chimval.
Colonişti călări. Hăitaşi înconjuraţi de garduri.
Câini dresaţi.
Suliţe. Pietre uriaşe.
Prăjini cu pene strălucitoare legate în vârf.
Scuturi. Făclii aprinse.
Să mori în acest oraş răzvrătit, părăsit în nisipuri.
Sătul de ceea ce nu s-a consumat, să aluneci
De pe pajişte în apele mării,
Să spinteci dantele de spumă
De pe fruntea statuilor.

Visez că mă întorc acasă
Sueño que vuelvo.

Visez că mă întorc acasă
Şi învăţ să trăiesc.

Pentru ce să dai atâtea ocoluri,
Precum cel ce caută ce n-a aflat?

Cineva gândeşte în visul meu.
Mâine voi pleca să-l întâlnesc.

Precum negura spânzurând de tavan
La niebla colgada del techo

Precum vântul care face ca fumul
Să se întoarcă în coşul casei,
Precum negura spânzurând de tavan,
Aşa sunt gândurile noastre
Când se întorc în cuvinte.

Despre nemurire
Sobre la inmortalidad

Armele eroului nu trebuie vândute,
Doar să fie duse în templu,
Să li se facă slujba de pomenire.
Trebuie să fie aşezate cât mai sus,
Santiago de Compostela - Catedrala
În turnul plin cu păianjeni,
Pentru ca rugina să roadă fierul,
Iar pe El, cât de curând, pământul.

...................................
© Darie Novăceanu. O sută de ani de poezie galiciană -
Editura Elion – Bucureşti, 2004. Extrase