Între Finisterre şi maramureş

ÎNTRE FINISTERRE ŞI MARAMUREŞ

Cabo de Finisterre

Dacă s-ar cunoaşte mai bine, românii şi galicienii ar descoperi cu reciprocă uimire cât de multe sunt asemănările dintre ei şi cât de nesemnificative deosebirile. începând cu geografia fizică - în Transilvania, galicienii s-ar simţi ca acasă-, până la cea spirituală - românii şi-ar regăsi în Galicia, aproape nemişcate, multe din miturile, credinţele, datinile şi superstiţiile lor. Dăinuiri şi supravi­eţuiri. Două margini de lume pe care timpul nu le-a înstrăinat, păs- trându-le sub taina aceluiaşi mister. Dincolo de teoria care susţine caracterul mai conservator al ariilor periferice ale unui imperiu - cel roman, în acest caz - pulverizat în distanţa dintre Finisterre şi Maramureş, factori de altă natură trebuie ca au lucrat la definirea apropiată a celor două popoare, făcând ca misterul să funcţioneze. Orizonturi ale unei lumi care vine de dinaintea imperiului şi, tra- versându-1, se aşează cu timpul ei într-un alt spaţiu, unde îşi regă­seşte lumina de la începuturi. Celţii, cu certitudine, reprezintă acest orizont şi, cu aceeaşi certitudine, satul nostru a fost cel care i-a pri­mit lumina, a clădit şi păstrat sub ea marea parte a asemănărilor: până de curând, a şaptea parte din populaţia Galiciei trăia în acest univers, unde uneltele, animalele, arborii şi ritmurile vitale ale existenţei sunt aceleaşi cu ale noastre, instalate dintotdeauna sub armonia aceluiaşi cosmos.

Numai aici, în Galicia, am descoperit că, la fel ca la noi, ţăranii obişnuiesc să pună ntime din calendar, animalelor de pe lângă casă. Astfel, prin botez, câinele sau vaca fac parte din familie, aproape persoane... Numai aici, în marginea drumurilor care unesc singură­tatea satelor, am întâlnit, precum la noi, semnul unic întru credinţă şi încredere în sine, troiţa. înălţată cu evlavie şi umilinţă - în limba locului i se spune humilladero - troiţa de aici, întotdeauna din piatră, are exact semnificaţia pe care i-o dăm noi: luminează amin­tirea celor fără mormânt, dispăruţi departe de casă, în pământ străin sau în apele mării. Nenorocire obişnuită, în aceasta lume de coră- bieri şi pescari, primită cu resemnare mioritică: pornind din Corufia, prin Malpica, Laxe, Camarinas, Muxia şi depăşind Finisterre, până, jos, la Noia, toată aceasta deschidere spre Atlantic se numeşte, simplu şi exact, Costa da Morte (Ţărmul Morţii). Un imens cimitir de vapoare şi naufragiaţi pierduţi sub apele oceanului, nu înainte de a lăsa pe malul abrupt, sub formă de legende, fantezii şi spe­ranţe, timpul dispariţiei lor.

Numai aici, în aceeaşi lume rurală, am descoperit, clădite mai ales din piatră, încăpătoarele horreos, cele care nu folosesc la altceva decât coşarele sau pătulele noastre. Aici, în Galicia, mai există femei care ştiu să facă farmece, să „taie" apa, să alunge deo- chiul, să lege sau să dezlege de cununie, precum vrăjitoarele noas­tre, cele ce-şi spun cu mândrie meigas, pentru a se deosebi de cele­lalte, din restul Spaniei - brujas, lechuzas sau hechiceras - ele fiind cele bune, coborând direct din latinescul magicus. Aici, în Galicia, pentru a-şi aduna într-un singur cuvânt îngândurarea, singurătatea, nostalgia şi melancolia, oamenii au ales la morrifîa, adică exact ceea ce înţelegem şi exprimam noi prin dorul nostru, precum portughezii prin saudade.

Tot aici, în Galicia, ascultând clopotele Catedralei din Santiago, am avut senzaţia că Piaţa de Obradoiro e o paj işte din Carpaţi ninsă de talangele turmelor de oi pornite în zori la păscut. Univers întregit poate, şi de sentimentul depărtării semănată cu multă credinţă şi amintire. Pentru că e suficient să afli că şi în Galicia clopotele bat uneori pentru a îndepărta furtuna, plină cu grindină, ca să nu te mai simţi singur: de multe ori, clopotul bisericii din satul meu a făcut ca norii de gheaţă să se rupă undeva, sus, în văzduhul negru, înainte de a se prăvăli peste noi, peste case, pomi şi animale.

 

Transilvania

Nu sunt, acestea şi multe altele, asemănări de cazualitate sau circumstanţă. Sunt, n-am nici o îndoială, dimensiuni şi caracteris­tici ale unei spiritualităţi care a distilat din spaţiu şi timp numai orizonturile definitorii ale existentei sale, orizonturi apropiate nouă, uşor de regăsit mai ales în creaţie, în primul rând în poezie, cea care exprima cel mai bine sufletul culturii unui popor.

Niciunde, în altă parte a Spaniei, poezia noastră nu a fost receptată mai uşor şi trăită cu mai multă sinceritate şi emoţie. Două antologii, fortuit ale subsemnatului, au fixat în Galicia liri­ca noastră, studiată acum, cu mult interes, în câteva universităţi, în vreme ce Blaga, mai ales Blaga, dar şi Tudor Arghezi, nu mai sunt nişte necunoscuţi.

În cumpănă dreaptă, o antologie a poeziei galiciene s-a întregit treptat, în multa mea singurătate, în iluzia ca un editor român ar risca să nu câştige nimic, dar s-ar convinge că nici nu va pierde.

Mulţi dintre poeţii reţinuţi în aceste pagini fac parte din miş­carea poeziei galiciene din ultimele cinci decenii, decenii care, la nivelul istoriei, ilustrează un proces care pentru mulţi cititori ar putea să pară anacronic: în condiţiile blestematei globalizări, gali- cienii lucrează la recuperarea fiinţei lor spirituale, obligată mult I imp să circule pe dedesubtul timpului, precum apele unui râu care dispar la un moment dat în subteran şi reapar după aceea la supra­faţă, cu izvoare sporite. Şi asta pentru că, deşi el însuşi galician, născut la Ferrol, Franco a condamnat Galicia, declarând-o pro­vincie trădătoare, interzicându-i funcţionarea limbii şi culturii, fiindcă nu 1-a însoţit în cruciada lui împotriva Spaniei republicane. Urmarea: abia după moartea sa, în 1975, printr-un decret regal de „iertare", Galicia şi-a reaşezat învăţământul, tiparul şi timpul în limba locului, recuperându-şi dreptul la cultura proprie.

Amănuntul că mai înainte mulţi dintre scriitori galicieni au „migrat" spre limba spaniolă, înzestrându-i literatura cu nume şi vii lori deosebite - Emilia Pardo Bazân, Ramon del Valle-Inclan, Gonzalo Torrente Ballester sau Camilo Jose Cela - nu i-a determinat pe ceilalţi să facă acelaşi lucru, preferând dialogul cu cititorii lor, exclusiv în spaţiul galician, neispitiţi de universalizarea mai eficientă mijlocită de suportul lingvistic spaniol. Cei numiţi, chiar dacă au scris în spaniolă, au rămas sufleteşte galicieni şi mi se pare nedreaptă şi absurdă ignorarea lor, mai ales în ultima vreme, de istoria literară, în locul unui efort uşor de recuperare prin traducere şi interpretare. Exclusivismele, şi acesta este aşa ceva, nu aduc decât pierdere.

O astfel de recuperare nu ar fî chiar o noutate: începută în anul 1075, Catedrala din Santiago de Compostela (= câmp înstelat), spre care curg de aproape o mie de ani pelerini din toata lumea (Ideea de Europa, scrie Goethe, s-a născut pe Drumul spre Santiago.), a primit pe faţada principala peste 200 sculpturi din granit, opera a unui artist cu origine necunoscută - „meşterul Mateo". între aces­tea, artistul i-a aşezat în partea superioară - Portico de la Gloria - pe cei 24 bătrâni înţelepţi din Apocalipsa după Ioan. Stau faţă în faţă, câte doi-doi, părând că vorbesc, ţinând în mâini instrumente muzicale cu corzi. Dispărute după aceea din Galicia, poate şi dato­rita dominaţiei cimpoiului, aceste instrumente au fost „culese" din relieful de piatra şi reproduse cu fidelitate în materia cântătoare a lemnului de muzicieni şi lutieri pricepuţi. S-au căutat partituri şi texte din vremurile acelea, adaptând u-se cu dăruire şi sensibilitate la timpurile de azi. Astfel, o formaţie de instrumentişti extraordi­nari, purtând veştminte din epoca pierdută, cutreiera Galicia, resti- tuindu-i un timp şi un spirit pe care le uitase. Teritoriu în care bles­temata de globalizare nu va putea pătrunde nicicum şi nicicând.

 

Malpica

 

Poeţii galicieni de azi, chiar şi atunci când nu se întorc în mod manifest în trecut, îşi scriu poemele din interiorul valorilor tradi­ţionale consacrate, reintegrând astfel unul şi acelaşi teritoriu al spi­ritului. Incinta sacră în care, datorită lor, miturile, legendele şi ve­chile credinţe au reuşit să supravieţuiască, în ciuda şi împotriva agresiunii civilizaţiei tehniciste şi utilitariste. Au reuşit, în confrun­tarea cu raţiunea practică şi suficientă a acesteia, să consolideze orizonturile primordiale ale vieţii, făcând ca nevăzutul să devină vizibil. Ce poate să însemne, la urma urmelor, un transatlantic în apele de la Finisterre, pe lângă corabia de piatra care pluteşte, în legenda, uşoară ca o nucă, pe aceleaşi ape? Transatlaticul, oricât de modern, poate să eşueze, precum au eşuat multe altele aici, pe Costa da Morte, pe când corabia de piatră va continua să înainteze în timp, purtând cu ea însăşi legenda care a născut-o. Cât spirit, cât transcendent poartă în el telefonul mobil faţă de Farul maritim de la Coruna? E suficientă o singură vale cu pereţi adânci pentru ca super-mobilul să fie un surdo-mut perfect, în vreme ce, de peste trei mii de ani, Farul va continua să funcţioneze perfect, luminând calea navigatorilor. Legendă vie şi la vedere - amintită de Ptolo- meu, Dio Casio sau Osorio - din care s-au născut alte legende: ridicat, se spune, de regele celt Breogan, de pe înălţimea lui, într-o zi cu cer senin până la transparenţă, unul dintre nepoţi a întrezărit în depărtare, mai mult bănuit, un pământ spre care îşi va îndrepta corăbiile şi-1 va cuceri. De atunci până azi, inversând acele ceasornicului celt, pământul acela se numeşte Irlanda...

Farul din Finisterre

Nu reţin aceste amănunte doar pentru frumuseţea lor, ci pentru a face mai plăcut drumul spre poezia galiciană, vorbind nu de poezie, ca atare şi în mod direct, treabă uşoară, la îndemâna oricui, ci de materia din care poeţii îşi construiesc poezia.

Materie fascinantă, teritoriu în care, în mod firesc, confruntarea dintre ceea ce a fost şi ceea ce urmează s-a instalat ca stare perma­nentă, trăită de fiecare la modul său.

Dintre aceştia, între ultimii care i-au cercetat cu mai multă cu­noaştere dimensiunile, vizibile sau nu, este, nu am nici o îndoială, Cesar Antonio Molina. Spun între ultimii, nefiind singurul, dar fiind cel care, în faţa incertitudinii de mâine, nu s-a sfiit să aşeze certitu­dinea ruinelor de ieri, adunându-şi într-o singură carte poezia de până acum, intitulată chiar Ruinele lumii - „Las ruinas del mundo".

Nu avem de a face, cum s-ar putea crede, cu un titlu-manifest, o proclamaţie lirică adresată timpului, ca o sfidare. Cesar Antonio Molina nu-i un poet de tribună, ci de bibliotecă. De multă biblio­tecă. Iar ruinele, în ultimă instanţă, nu sunt altceva decât biblioteci, cărţi care, sub curgerea timpului, şi-au pierdut multe pagini sau le mai păstrează, prăbuşite, doar pe jumătate. Astfel că numai un ochi erudit le mai poate întregi, redându-le tot înţelesul, făcând ca Icctura să fie cursivă, fără întreruperi.

Şi nu e vorba doar de ruinele fizice, la vedere, a căror geome­trie îţi îngăduie să prelungeşti linii, să limitezi volume şi să des­chizi spaţii în care să readuci, cu trăirile ei de atunci, lumea de altădată. E vorba, mai ales, de ruinele care nu se văd, cele pe care le purtăm în noi, în obiceiuri, în legende şi, mai cu seamă, în mi­turi. Ruinele care se văd ne transmit emoţia unui timp concret, măsurabil, pe când celelalte, legendele şi miturile, sunt timpul în­suşi, „pentru că ele descriu nu numai originea lumii, a animalelor, plantelor şi a omului, ci şi toate evenimentele primordiale, în urma cărora omul a devenit ceea ce este azi." (Mircea Eliade - Aspecte ale mitului, Editura Univers, 1978, p. 11.)

Mai mult decât alte geografii europene, Galicia este una din marile biblioteci ale mitului şi legendelor care îi însoţesc istoria şi-i descifrează sensurile. Şi nu se putea ca, alături de specialiştii în trecuturi - arheologi, etnologi, istorici etc. - poeţii să nu intre în saloanele ei, cu pereţi de aer şi cer, prelungind incertitudinile ştiin­ţei cu bănuiala lor şi reuşind astfel să citească pagini care nu există decât datorită lor, întregite de intuiţie şi imaginaţie poetică. Pentru că omul, atunci când nu mai are timp cunoscut în faţă, se întoarce în mit. Aceasta „eternă reîntoarcere la origine" - ne spune acelaşi Eliade - îngăduindu-ne să trăim din nou timpul în care lucrurile s-au manifestat pentru prima oară, susceptibil, prin forţa ritului, să se repete. Pentru că ritualul supune timpul profan, cronologic, şi recuperează timpul sacru, al mitului.

Multe dintre poemele din această carte, pentru a fi înţelese au nevoie de o lectură dublă: una la suprafaţa cuvintelor, din care cu­legi obiectele, şi, o a doua, sub această suprafaţă, unde descoperi timpul, adică substanţa care a produs obiectele respective. Cu con­diţia ca acest timp să-ţi fie cunoscut sau cel puţin apropiat.

Meritul poeţilor, în acest domeniu al recuperării unui trecut plin de valori nebănuite ale spiritului - în primul rând cele ce ţin de ori­zontul celtic -, este indiscutabil. Pentru ca numai ei, reconstru- indu-le, pot să vadă ruine care n-au existat niciodată, reuşind să transporte prezentul spre trecut, în vreme ce curgerea firească este exact contrariul acestei mişcări. Poate de aceea, deloc întâmplător, Blaga îl aşează pe Heraclit pe un mal diferit celui consacrat, cu­noscut de noi, întrebându-se cu toata neliniştea: „Vreme, când vrei să iei drumul cel mai scurt, / pe unde apuci?" (.Heraclit lângă lac). Golit de poezie, timpul şi-ar pierde şi mişcare şi sens.

Fără să fie absente din poezia spaniolă, inclusiv cea galiciană, ruinele fizice nu au interesat în mod deosebit niciodată. Con­statare uşor de făcut, dar greu de explicat. Pentru ca nu putem să nu recunoaştem că timpul, ca materie poetica, i-a preocupat dintotdeauna pe poeţii de aici. începând cu primul monument literar spaniol atestat, Cântecul Cidului, trecând prin toată poezia medievală, prin cea a Secolului de Aur, până în zilele noastre, timpul curge peste tot, uneori cu cele mai semnificative sensuri ale sale. E suficient să ne amintim de Jorge Manrique - Nuestras vidas son los rîos/que van a dar en la mar - Vieţile noastre sunt râuri / care vor ajunge-n mare... - pentru a-l recunoaşte în una dintre cele mai sfâşietoare ipostaze.

Exista, totuşi, o explicaţie a faptului că tema ruinelor a fost frec­ventată mai puţin. Mai întâi, e de observat că, spre deosebire de alte geografii, Spania e plină până sus de ruine. Atât de multe, în­cât lumea de aici le-a tratat ca pe ceva firesc, prezente ale unei eternităţi care vine de undeva şi trece spre niciunde, integrându-se peisajului precum oamenii sau arborii. Fie că sunt ale locului, fie că au fost aduse din afară, de către fenicieni, celţi, romani, vizigoţi sau arabi, spaţiul fizic le-a primit ca fiind ale lui, iar cel spiritual şi le-a însuşit la fel de firesc, asimilându-le dimensiunilor şi caracte­risticilor sale. Astfel, oricât de fenician sau roman ar fi Cádiz-ul, în ultimă instanţă, este absolut spaniol. Oricât de multe ar fi monu­mentele arabe din Granada, Cordoba sau Sevilia, ele sunt, în dăinuirea lor, hispane. Şi tot aşa, apeductul de la Segovia, minune a ingineriei şi arhitecturii romane, i Amâne, definitiv, un apeduct segovian, în vreme ce marile amfi­teatre din Merida sau Mâlaga sunt, evident, ale locului unde se află.

A doua parte a explicaţiei ţine de înaintarea în timp a poeziei, deci «le istoria literară, unde se susţine că în Spania romantismul a sosit mai târziu şi a plecat mai devreme, fară a se manifesta în toată plenitudinea lui, făcând loc noilor curente, mai întâi costumbrismului ţi diiprt aceea modernismului, cel atotputernic pretutindeni.

Iiulecată, pe cât de greşită, pe atât de nedreaptă, susţinătorii ei limitând calendarul romantismului european la manifestările mai spectaculoase din Germania, Franţa sau Anglia, şi ignorând amă­nuntul că anumite trăsături ale acestuia, cel puţin în Spania, vin de mai departe şi încă nu şi-au stins toate luminile. Şi-a făcut loc, în acest mod, opinia că romantismul spaniol ar fi un produs de im­port. Opinie falsă, chiar şi în cazul Cataluniei. Falsă în general, pentru că Spania, încă din Secolul de Aur, a fost şi continuă să fie „eminamente romantică", Angel de Saavedra-duce de Rivas, Cadalso, Espronceda, Zorilla, Becquer sau Rosalia de Castro fiind numai exponenţii principali ai unei perioade care, în linii mari, se suprapune cu cea a romantismului din alte ţări, pentru că după aceea să-şi continue drumul propriu.

Dincolo de atitudinea şi caracteristicile specifice, care nu intră în atenţia acestor însemnări, romantismul, o ştim cu toţii, şi-a făcut din ruine o tema predilectă. Astfel că unii dintre marii romantici europeni, atunci când nu le-au avut acasă la ei, le-au căutat în alte părţi ale lumii, mai ales în lumea greco-romană, uneori chiar şi mai departe. Ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul romanticilor spa­nioli, cei care, dispunând de ele cu prisosinţă, le-au cercetat cu mai puţin interes. Că în loc să contemple Farul din Coruna, ducele de Rivas a dedicat unul dintre poemele sale cele mai cunoscute Faru­lui din Malta, nu înseamnă că a mers acolo, căutând motive poe­tice, precum Byron în Italia sau Grecia, ci pentru că în Malta a fost exilat, din motive politice, farul maltez ajutându-1, poate, reîntoar­cerea, prin amintire, acasă.

O a treia parte a explicaţiei aparentului dezinteres pentru această temă ţine de structura intimă a poeţilor galicieni, educaţi de lim­bajul evocator al ruinelor fizice, dar preferându-le, precum poezia noastră populară, pe cele ce s-au retras în legende şi mituri, unde nu există durată, ci numai dăinuire. Spaţiu în care timpul nu ştie să intre niciodată decât pentru a-i da lumină, reîmprospătându-şi propria-i aducere aminte.

Dinlăuntrul acestor incinte, poezia galiciană păstrează unul şi acelaşi univers comun, deosebindu-se doar prin adausul de obiecte despre care vorbeam mai înainte, cele ce ţin nemijlocit de geografia sa.

Emoţii şi atitudini, sentimente şi stări, într-un cuvânt trăiri in care s-a recunoscut şi pe care le-a cultivat dintotdeauna, înce­pând cu faimoasele cantigas de amor y de amigo - cânturi de iu­bire şi prietenie-de la sfârşitul secolului al Xll-lea. Operă a truba­duri lor (Bernal de Bonoval, Pedro Gonşalves, Ayras Corpancho, Xoan Nunes, etc.,etc.), ilustrată însă până şi de un rege, precum a lost regele Alfonso X el Sabio, prin cele 120 de „piese" scrise în galiciană, celebrele Cantigas de SantaMaria. Născut la Toledo, în 1221, rege în Castilia şi Leon, autor al celui dintâi „corpus" de legi, Las Siete Partidas - Cele şapte pravile - extrase din dreptul roman, al primelor studii aplicate de istorie, astronomie, alchimie, jocul de şah sau vânătoarea cu şoimi (cetrerîa) Alfonso X cel înţelept, fără să fi fost poet, în sensul strict al cuvântului (inclusiv prin ceea ce a scris în castiliană), a impus şi consolidat cu erudiţia şi înclinaţia sa orizontul liricii galaico-portugheze, moştenire aşe­zată de istoria literară, cu suficient temei, la originile întregii poezii peninsulare.

Nu susţinem prin aceasta că în alte părţi din Peninsulă, precum Catalunia sau Andaluzia, calendarul înregistrează atare manifestări mult mai târziu, ci doar ca pe o perioadă de timp importantă limba galiciană a fost limba poeziei prin excelenţă, aşa cum latina, prin voinţă papală, a fost o vreme limba oficială a religiei catolice. Astfel că ostentaţia celor ce caută primele izvoare ale liricii hispane în Sud, merita tot respectul, dar nu poate fi avută în vedere. ( a formă lirică, deci ca poezie în sine, zejel-ul e o specie maură rudimentară, las harchas, scrise, de obicei, în araba vulgară şi loarte rar în românce, sunt adausuri modeste la compoziţiile se­mite muwassahas sau moaxajas, elaborate de poeţi culţi arabi sau evrei, iar casidele, în totalitatea lor, sunt doar nişte umile monorime persane.

Abia înfiripate, aceste izvoare dispar curând, sub rigoarea şcolii nivstvr de clerecîa, prima şcoală cultă de poezie spaniolă (Gonzalo de Berceo, Juan Ruiz Archipreste de Hita, între alţii), afirmată la începutul secolului al XlII-lea, cea care împrumută date din mester de juglaria (juglar - cântăreţ popular), dar consacră versifica­ţia „măsurată" şi introduce strofa cuaderna via care grupează 4 versuri alexandrine cu o singură rimă, desfăşurate pe accentele stricte ale celor 7+7 silabe.

N-a fost, totuşi, o dispariţie pentru totdeauna: aceste prime iz­voare lirice ale Sudului, deşi nimeni nu le-a recunoscut sub aceasta înfăţişare, reapar foarte târziu, niciodată mărturisite. Opinia ne aparţine şi, risc asumat, susţinem că „aerul" sonor al cântecului arabo-andaluz, cultivat şi transmis de Yosef el Escriba şi, mai înainte, de Muqqadam ibn Muafa (m. 912), supranumit Orbul din Cabra, explica, măcar în parte densitatea specifică a poeziei Su­dului în context spaniol general.

Din anul 711, spaniolii i-au avut pe pământurile lor pe arabi şi s-au luptat cu ei până în 1492. Dar lupta aceasta de recucerire - la reconquista - n-a însemnat numai moarte, ci, în primul rând, convieţuire, înţelegere, comunicare şi cunoaştere, „în toata aceasta perioadă, arabii fiind poporul cel mai cult din Spania" (Friedrich Bouterwek - Historia de la literatura espanola - Ed. Verbum, Madrid, 2002, pag. 12). Crede cineva că un război ce durează opt secole este, într-adevăr, un război, în sensul real şi nefericit al cuvântului?

Chiar dacă procesul în sine, în durată şi desfăşurare, este mai complicat decât se poate crede, în unele dintre motivaţiile şi explica­ţiile lui, lipsa de sinceritate istorică este evidentă. Pentru că, exact în intervalul acesta, Europa a învăţat filozofia, astronomia, algebra, şi multe alte ştiinţe, toate aduse aici de lumea arabă, care le învăţase puţin mai devreme, din multe geografii, inclusiv cea grecească. în califatele care au fiinţat la Cordoba, Sevilia sau Granada, arabii şi-au adus din deşert bibliotecile lor, fertilizând până târziu nu numai Sudul peninsular, ci întreaga peninsulă şi, mai sus, tot Evul mediu european. Amănunt pe care Europa, îndată ce Regii Catolici l-au a- lungat, în 1492, pe Boabdil din grădinile Alhambrei, 1-a uitat sau 1-a considerat ca ceva firesc. Cum firesc i s-a părut Spaniei ca unul din fiii ultimului calif să devină episcop la Santiago de Compostela...

Deloc paradoxal, în acest răstimp se afirmă marea poezie epică spaniola, baladele şi celebrele romances. Adunate, în 1445, de Juan Alfonso de Baena, şi sporite mai apoi de Fernando del Castillo - 136 poeţi, peste 600 poeme - aceste compoziţii marchează trecerea definitivă, în poezie, de la limba galiciană la cea castiliană, conside- tându-se că prima nu ar fi putut să exprime sentimentele eroice...

în acelaşi segment de timp, cântecul galaico-portughez şi-a continuat curgerea firească (Macîas, Garci Fernăndez, Arcediano de Toro, Isabel de Castro-Contesa de Altamira, Tristân de Teyxeira ctc., etc.), până când apele râului Mino, din raţiuni strict politice, au despărţit Galicia arhaică, fără să devină şi frontieră a spiritului.

Nu ignorăm, fireşte, incrustaţiile sonore provensale din poezia galiciană, ajunse aici, credem noi, pe acelaşi Camino de Santiago şi nu, indirect, prin canal arabo-andaluz, cum susţin promotorii Su­dului, anulându-şi astfel o buna parte din credibilitate. Drumul cel mai scurt între două puncte rămâne linia dreaptă şi, în acest caz, între Provenza şi Galicia nu exista un altul decât cel ce duce Ia Compostela, unde se află mormântul apostolului Santiago (lacov). Fiul lui Zevedei, frate cu Ioan, după înălţarea la Cer (Ascension), apostolul Santiago a devenit unul din capii bisericii de la Ierusa­lim, a îndurat martiriul şi a trecut în Iberia, propovăduind peste tot Evangelia şi devenind Patronul Spaniei. O stâncă din Padron, ve­nerata şi azi, i-ar fi servit pentru a-şi lega barca, fireşte din piatră, în care a ajuns aici.

Pelerini din toata Europa şi de mai departe sosesc la Santiago de Compostela, în Piaţa Obradoiro, precum alţii la Ierusalim sau Mecca, astfel că, din Evul Mediu până azi, pe acest drum nu se lasă noaptea niciodată.

în distanţa lui s-au împlinit multe din poemele epice franceze, cunoscutele chansons de geste, urmate numai la un pas de cele spaniole, los cantares de gesta. Tot în acest parcurs, la Roncevaux, adică la Roncesvalles şi, în toponimie mai precisa, la Orreaga, s-a „clădit" capodopera franceză La chanson de Roland, unde Carol ccl Mare trăieşte peste de două sute de ani, timp suficient pentru a umbri gloria lui Bernardo del Carpio şi capodopera spaniola ( untar de Mio Cid...

Precum marile fluvii adună în curgerea lor murmurul râurilor inArunte, ştergându-le numele în foşnetul propriu, Drumul spre

Santiago şi-a avut afluenţii săi, drumeaguri şi poteci din care a cules şi a purtat dincolo de distanţa fizică reală, credinţă şi cunoaş­tere. Ca întotdeauna, intuitiv, Goethe nu se amăgea, ştia ce spune, când spunea ca ideea de Europa s-a născut în aceasta curgere. A păstrat însă numai pentru el un amănunt pe care alţii nu au reuşit (sau nu au vrut) să-1 observe niciodată: pelerinii au ajuns (şi ajung) aici, fiecare cu timpul sau. Orizonturi temporale diferite, însumate în mod pasager sub unul şi acelaşi cer, al Galiciei. Şi tot astfel, s-au întors (şi se întorc) sub cerul lor, poate fără să-şi dea seama că, în durata consumată pe Drumul spre Santiago, au primit şi au împărtăşit credinţa şi cunoaştere, adică exact ceea ce îi trebuie spiritului pentru a nu se simţi singur, lipsit de referinţe externe, cele ce-i dau măsura valorii sinelui, păstrându-1 în comunicare cu lumea din afara sa.

Europa, cea gândită de Goethe, când pleca prin Bavaria spre Italia, nu există, nu poate exista dincolo de idee, în afara spiritului european, fluviul în care se revărsă timpul şi spaţiul popoarelor care o locuiesc şi-i trăiesc geografia.

Forme ale sensibilităţii umane, în definiţia lui Kant, spaţiul şi timpul - va veni Blaga, nuanţându-1 - îşi repetă orizonturile în spi­ritul nostru ca într-o oglindă. Dublete dactiloscopice pe care le purtăm cu noi pretutindeni, întreaga viaţă. Fiind „o zonă mai largă decât conştiinţa", spiritul îngăduie înscrierea vremelnică şi chiar definitivă a dubletului temporar într-un alt spaţiu, fără să-i altereze structura şi determinantele stilistice. Exemplul, cel mai convin­gător şi la îndemâna de care a dispus filozoful român, este aşezarea caselor săseşti în peisajul transilvan, cele ce par „venite pe sus, prin aer, gata clădite", nederanjând timpul caselor noastre.

Fără să intram în mai multe amănunte ale acestui proces-feno- men - nu-i locul potrivit - reţinem doar observaţia că între geo­metria sobră, solidă şi strict utilitaristă a caselor săseşti, instalate aici cu timpul lor, şi geometria explozivă, plină de podoabe a caselor noastre, s-a purtat de la început un dialog tacit, în folosul amândurora şi lără nici o pierdere individuală. Mărturisind nu nu­mai prezenţa unui simt artistic aparte, („horbota de inutilităţi", notează Blaga), ci, în primul rând, „o pornire nativă a sângelui care se vrea cu orice preţ statornicit într-o lume de pitoresc", casele noastre au avut libertatea de a respinge sau nu sugestiile venite de aiurea, condiţia receptării fiind sancţionată, la nivelul spiritului, de cea mai rodnică, generoasă şi nescrisă lege din lume: împrumutul fără nici o datorie. Pentru simplu motiv că, atunci când se produc, aceste împrumuturi îşi pierd rostul originar, dobândind un sens şi o funcţie nouă: „ In ansamblul arhitectural al bisericilor maramure­şene, verticala turnurilor completează în mod fericit doar „pito­rescul" întregului, funcţia estetică originară fiind asimilată unei viziuni diferite". Altfel spus, săgeata goticului de piatră din Occi­dent îşi pierde aici şi materia şi sensul. în goticul de lemn din Maramureş, ea nu transportă spiritul spre transcendent, ci face ca acesta să coboare pe pământ, în peisajul nostru. Acoperişul însuşi, din şindrilă de brad, măruntă şi uşoară ca o pană de pasăre, al acestor biserici, se „desprinde" din vârful săgeţii, şi coboară în trepte - etaje cu pridvor -, până jos, la firul ierbii, închizându-şi timpul şi zborul ocrotitor peste întreg edificiul.

Fiind timp în trecere, timpul care a intrat în Galicia, adus de pelerini, nu a influenţat substanţa timpului propriu, stăpânit de ritmurile definitorii ale spaţiului dat, inamovibil în caracteristicile sale. Dar o comunicare s-a produs, totuşi, în zona spiritului, des­chis întotdeauna ispitirii departelui. Una dintre dovezi aflându-se în universul liric, unde, cum am văzut, accentele provenzale (şi nu numai) au dominat o bună bucată de vreme. Peste secole, la o loctură atentă - şi una mai atentă decât este procesul de traducere, orice s-ar spune, nu există - putem descoperi teme şi motive poe- tlce venite de mult de mai departe, chiar şi modalităţi de tratare, impuse aceleiaşi legi, a împrumutului fară datorii, precum săgeata goticului din Maramureşul nostru. Pentru că, insistăm, înscrierea lor in alt spaţiu decât cel ce le-a creat se împlineşte sub rigorile m mantice ale acestuia din urmă. Un cuvânt, acelaşi ca obiect pod ic, rostit sub alt cer, transmite lumina cerului sub care se află. Spune acelaşi lucru, dar îl spune altfel, emoţia receptării lui fiind şi cn diferită.

Nu-i putem atribui timpului intrat pe drumul spre Santiago, vorbind numai de poezie, mai multă prezenţă directă, dar nu putem să nu-i recunoaştem un rol aparte în dezvoltarea acesteia. Truba­durii (provenzali sau nu), începând cu Guillaume de Pottiers, nu au fost pelerini. Nici juglarii, cei care le-au „difuzat" opera, alte­rând-o, adaptând-o circumstanţelor în care o rosteau - în pieţe sau la curţile nobililor - nu au întârziat prea mult, în călătoriile lor, pe acest drum, ale cărui începuturi, din cu totul alte motive decât cele culturale, au fost stabilite spre anul 830, când Teodomiro, episcop de Iria, a mers după lumina stelelor care l-au condus până la mor­mântul presupus a fi al sfântului apostol, unde a ridicat un sanc­tuar. Modest, aşa cum erau şi vremurile. Pe locul acela, în 1075, s-a înălţat catedrala venerată azi de toata lumea.

Dar pelerinii n-au fost poeţi, şi n-au devenit poeţi, fiind ca au fost pelerini. Pe acest drum - amănunt esenţial - nu ei au câştigat, ci poezia în sine. Pentru ca lumea aceea era construită altfel, mai bine decât cea de azi. Pe atunci exista mai multă poezie şi mai pu­ţini poeţi. Pelerinii, vorbim de cei adevăraţi, au pornit (şi pornesc) la drum din credinţă şi iluzie, călătoria neînsemnând neapărat peni­tenţa, ispăşirea unei „gresale", ori de-a dreptul a unui păcat, ci împlinirea unei dorinţe, a unui gând căruia, prin promisiune, i se deschide o fereastră cu mai multă lumină. Invers, aproape invers, stau lucrurile în cazul unor nume de răsunet din istorie, regi, viceregi, nobili de toate spiţele, feţe bisericeşti şi cavaleri de toate gradele, cei care au călătorit nu ca să vadă lumea, ci mai degrabă pentru ca lumea sa-i vadă pe ei şi să-şi reconfirme propriile cre­zuri. Culese cu date precise din calendar, cu distanţe şi locuri de popas, şi prezentate drept opere de neînlocuit, aceste cărţi nu sunt decât nişte registre modeste de onomastică medievală. Să ne amintim că, atunci când şi-a terminat Jurnalul de călătorie al unui filozof, contele lituan Keyserling a notat: „Cel mai scurt drum pentru a te cunoaşte pe tine însuţi este acela împrejurul lumii." Dar să nu uităm că dintre toţi conţii a fost singurul filozof nobil, con­ştiinţa lui devenind, la un moment dat, conştiinţa întregului pă­mânt. Registrele de onomastică despre care vorbim sunt folosi­toare, totuşi, pentru cine are răbdarea parcurgerii - am avut-o - ca srt dea la o parte vanitoşii, chilipirgii, hoţii şi tâlharii, pentru a ră­mâne cu păcătoşii, inocenţii, curioşii, melancolicii şi sentimentalii. I awrence Sterne, între autorii Citiţi de noi, se înscrie între cei din urină, cei care se aştern drumului la fel ca acum o mie de ani. Pentru că pelerinajul presupune parcurgerea distanţei pe jos, pas cu pas, şi ocolirea condiţiilor oferite de practica turismului modern. N -au înmulţit, de o parte şi de alta, refugiile şi locurile de odihnă, • Iar, dincolo de serviciile de care dispuneau parohiile de altădată, nu s-a schimbat nimic esenţial, localnicii înşişi impunându-şi păs­trarea acestor rigori, singurele în măsură să asigure funcţionarea timpului propriu. Cărările prin păduri, potecile peste dealuri şi colnicele pe coama munţilor sunt aceleaşi, cele dintotdeauna. Pă­mânt bătătorit de picior, fără prăvăliile, benzinăriile şi motelurile dubioase ale autostrăzilor cenuşii, care împânzesc Europa de azi, otrăvindu-i priveliştile.

Singurele construcţii care au grăbit timpul şi, în cele din urmă, au uzurpat şi spaţiul, sunt mănăstirile, schiturile şi micile spitale i idicate de ordinele monastice, cele care, în mod firesc, şi-au făcut ltic pe toate traseele, împărtăşind evlavie şi un spor de comoditate bine plătită. De regulă, mai toate derivă din benedictini reformaţi - i luniacense, cistericences, clarisas, franciscanos, dominicos, irapenses etc. - şi au fiinţat mai întâi în teritorii vecine, în Franţa sau Italia. De regulă, toate, urmând pilda abatelui din Cluny, au i eclamat mai apoi (şi li s-a recunoscut) dreptul de jurisdicţie totală, instăpânindu-se astfel pe „terenuri cedate credinţei". E adevărat, observând cu stricteţe canoanale şi regulile întemeietoare, ducând o viaţă simplă, austeră, dedicată rugăciunii, contemplaţiei, şi muncii câmpului. Cultivând, altfel spus, o trăire sinceră a locului unde s-au aşezat. Sentiment care, în cercetarea blagiană, include factori şi date ale unui proces sufletesc de multă şi delicată complexitate, solidaritatea organică cu un spaţiu, neimplicând întotdeauna şi o solidaritate pe podişul valorilor acestuia sau sub unghi axiologic (Jfrllogia culturii - Editura Univers, 1969, p. 71). Ipostază greu de dovedit, în mai toate cazurile, dar nu în cel al Galiciei, unde se mărturiseşte aproape singură: în drumul spre Santiago, etnicul s-a retras în plan secund, lăsând în prima linie, să se afirme nestinghe­rite şi împreună, valorile universale europene şi de mai departe. Atitudine de mare frumuseţe, asupra căreia merită s-a întârziem puţin, pentru că ţine nemijlocit de materia poeziei, întregind-o într-un mod aparte.

Retragerea etnicului nu a însemnat absenţă, nici renunţare. Din linia a doua, etnicul a fost substanţa catalictică, absolut necesară pentru ca aceste valori, sosite din toate zările, să se înţeleagă şi să comunice între ele. Să-şi integreze, altfel spus, în mod trecător, orizonturile lor într-unui singur şi să funcţioneze ca atare, fără să-şi anuleze identitatea. Acest orizont unic este însuşi drumul spre Santiago, observat de Goethe că orizont al ideii de Europa. Şi do­vada ca înţelegerea şi comunicarea au fost reale constă în existenţa drumului, în durata lui fără timp limitat.

Astfel, în judecata noastră, Drumul spre Santiago rămâne, până azi, prima instituţie universală a spiritului. Prima şi singura care s-a dovedit posibilă. Pentru că, din fericire, în lumea credinţei şi a culturii exclusivismele au apărut târziu şi, tocmai de aceea, până de curând n-au avut forţa distructivă a mesianismelor de toate felu­rile, a căror unica natură este deşertizarea spiritului. Culturile recu­noscute mari au fost mari cu adevărat cât timp, din motive care nu interesează aici, nu au devenit agresive, considerându-se culturi monumentale, acordându-le celor mici tratamentul de culturi minore şi mutând dialogul cu acestea într-un plan artificial, de vasalitate imperială.

Deşi din orizonturi diferite, trăirea împărtăşită astfel, a uneia şi aceleiaşi geografii, în ultimă instanţă a unuia şi aceluiaşi peisaj, de către cele mai diverse lumi, rămâne singura comuniune reală dintre credinţă şi cultură. Implicit, dintre acestea două şi poezie. Confir­mând şi ilustrând în mod desăvârşit, observaţia blagiană: „Prea mult s-au întrebat cercetătorii, de la teoreticienii mediului, până la morfologii culturii, care sunt efectele peisajului asupra sufletului omenesc. Şi prea puţini: ce dobândeşte peisajul din partea sufle­tului omenesc? Disocierea întrebărilor se impune totuşi. Căci, una e peisajul - punct de plecare a unei serii de efecte sufleteşti; altecva e spaţiul matrice ca orizont al inconştientului; şi iarăşi altceva e acelaşi peisaj iniţial, asupra căruia se revarsă, ca un conţinut într-o formă, un anume sentiment al fatumului. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e integrat într-un angrenaj sufletesc. Devine receptacolul unei plenitudini sufleteşti; se întrupează în el un sentiment al destinului [sublinierea noastră] ca vântul în pânzele Unei corăbii."(Op. cit. p. 131).

Am reprodus întreaga observaţie, pentru că Blaga, întregeşte dintr-un unghi fundamental înţelegerea reală şi profundă a fenome­nului universal Santiago şi, în acelaşi timp, explică trăirea de către galicieni a peisajului lor, ca matrice stilistică. Ceea ce pentru noi înseamnă spaţiul mioritic, se poate aplica perfect în universul de nici: purtată de păstori pe drumurile transhumantei, nostalgia pla­iului de la noi este aceeaşi cu cea a galicienilor, aflaţi dintotdeauna pe apele mărilor. Precaritatea vieţii i-a mânat mereu spre pământuri mai mănoase, cu deosebire spre America, atât de mulţi şi într-un ritm continuu, încât, la un moment dat gallego a ajuns să fie aproape sinonim cu emigrante. Peste tot unde au ajuns, cu deo­sebire în Cuba, Mexic, Brazilia sau Argentina, s-au simţit ca acasă, dar nu în casele lor. Sentimentul destinului a dus peste tot, sus, pe catarge, pânzele peisajului rămas pe ţărmuri, privelişti care n-ar fi putut să funcţioneze dacă n-ar fi existat corăbiile. Fără acest pitoresc, oricât de roditoare şi frumoase, galicienii nu au simţit că noile pământuri sunt cu adevărat ale lor. Nici chiar atunci când s-au născut şi au trăit cea mai mare parte a vieţii în ele. Personalitate complexă, pictor, mai ales pictor, muralist şi gravor, dar nu în ultimul rând şi un mare poet, Luis Seoane s-a născut la Buenos Aires, în 1910, unde, exceptând studiile de Drept de la Santiago şi iniţierea în avocatură în Coruna, s-a reîntors, în 1936, fundând şi conducând tot felul de instituţii de care galicienii de aici aveau nevoie - şcoli, edituri, reviste, programe de radio etc., statura sa morală făcand ca pe o durată care include şi primii ani postbelici, culturală a Galiciei să fie metropola argentiniană. Şi totuşi, scris în imensitatea pampei - „organ de promisiuni", i-a spus Ortega y Gasset - un poem al său are un caracter testamentar: „Aici sunt, suntem aici, dezrădăcinaţi, locuitorii galicieni / ai acestor ferme, închisori ale iubirii, în care muncim fără odihnă./... acest pământ nu vafi niciodată al nostru decât ca trist mormânt. " (Eu, Ramon Cernadas).

Filozofi şi esteticieni de pretutindeni, teoreticieni şi sociologi de peste tot, antropologi şi structuralişti de oriunde, îşi pot desfă­şura în tihnă erudiţia privind adăstarea pelerinilor spre Santiago de Compostela, dar dacă nu vor înţelege cum poartă vântul destinului corăbiile de piatră, nu vor înţelege nimic despre Galicia şi nu vor reuşi niciodată să „audă" tăcerea unui dolmen fixat definitiv în peisajul galician. Pentru ca nu pot pricepe că umbra acestuia nu măsoară trecerea zilei, ci permanenta luminii, sămânţa glasului celor care 1-a fixat aici, pulverizaţi după aceea de istorie.

Roci desprinse din tăceri geologice, asupra cărora intervenţia omului nu s-a manifestat decât în alegerea lor, dictată de mărimea verticalei, aceşti menhiri, mai cu seamă în vecinătatea ţărmurilor, sfidează densitatea celor care populează câmpiile bretane sau sudul Angliei, nefiind deloc un fapt neobişnuit să descoperi o atare prezenţă în grădina de legume sau lângă streaşina casei. Dialog pe care lumea celţilor îl poartă fără cuvinte - cuvintele le pun poeţii - şi fără întrerupere cu lumea de aici.

Memorie în afara istoriei, dolmenii din Galicia, chiar şi atunci, mai ales atunci când nu sunt prezente directe, cenzurează discursul poetic, sugerând plăsmuiri lirice, imagini şi concepte, imposibil de obţinut altfel, cele care ne dau iluzia că suntem aproape de mar­ginile de ceaţă ale uitării, ori, cu vorbele lui Cioran, că ne plimbam pe frontierele destinului nostru nocturn. Poate de aceea lumina cea mai potrivită pentru a fi contemplaţi şi înţeleşi este cea din pragul înserării, clipele repezi ale chindiei, când se crede că timpul nu-i nici bărbat nici femeie, dar se înclină mai mult spre aceasta din urmă, lăsând să tremure în zare, la întâlnirea dintre cer şi pământ, focul nedesluşit al promisiunilor.

Nebănuind funcţia estetică a acestei cenzuri, altfel spus pre­zenţă prin absenţă a acestor „fiinţe" de piatră - căci fiinţe au fost la originea lor - critica şi istoria poeziei galiciene citează la nesfârşit un poem al lui Eduardo Pondal, O dolmen de Dombate, istovindu-i înţelesurile presupuse şi considerându-1 cu multă eroare drept „cel mai literal dintre toţi dolmenii galicieni." Nu-i chiar aşa. Mai exact, nu-i deloc aşa. Născut în 1835, în Ponteceso - piaţa centrală îi păstrează numele - adolescent călărind spre Nimina, „pentru a deprinde arta înţeleptului Nebrija" (autorul primei gramatici spaniole), poetul „celtismului galic" se opreşte la Dombate pentru admira dolmenul, descriindu-1 frumos, cu sensibilitate, dar ţinând neapărat să introducă în naraţiunea poetică propria-i persoană din anii de şcoală. Astfel, cu poetul în prim plan, nu avem un mo­nument, ci o fotografie.

Ispitit de multele referinţe literare, plecând de la Carballo (carballo înseamna gorunet, în toponimia adolescentei mele) spre I axe, Camarinas şi Finisterre, m-am oprit în Dombate, constatând _fcă dolemnul de aici nu-şi datorează gloria poemului scris de Pondal, ci lui însuşi, prin neobişnuitul dimensiunilor şi construc­ţiei: şapte pietre înalte şi suple - să reţinem cifra pentru că o vom regăsi, puţin mai încolo, în Transilvania -, ca nişte cariatide sculptate numai de eroziunea cosmică, ţin pe creştet o lespede uriaşă, adăpost pentru o sală poligonală, unde se ajunge printr-un coridor im gust, cu intrare mai mult sugerată. Arheologii au scos din această incintă fragmente bănuite a fi desene scrijelate-n granit şi urme de policromie - roşu şi negru - stinsă sub straturile de cenuşă. Mate­rie asupra căreia n-au avansat nici ipoteză, lăsând tribuna la dispoziţia poeţilor, cei care nu au întârziat să se pronunţe: „...noaptea, luna şi sângele domină piatra sacrificiilor / şi fac să se cearnă, Galicie, peste dolmenii tăi, / sămânţa fecioarei, / sângele fecioarei, / şi al eroului care a ucis şarpele."

Din nou, din Buenos Aires, într-un poem din volumul Cicatrici, galicianul Luis Seoane, ascultă de la distanţă memoria cicatrizată a dolmenilor, distilând într-un singur vers substanţa a două legende: ni vremurile de demult, spune cea dintâi, şerpii au populat cea mai mare parte a Galiciei, numită de aceea, în primele cronici, „ţara

ofidienilor". Tot o legendă, cea de a doua, a transmis până azi o credinţă devenită lege: când părinţii se opun unei căsătorii, tinerii fug de acasă şi se refugiază în locuri protejate de datini, precum dolmenul din Dombate. Urmărirea lor ar fi un sacrilegiu, şi nu se cunosc cazuri când ar fi fost săvârşit. Astfel, când ies din legendă şi reintră în lumea reală, sunt pereche recunoscută, iar părinţilor nu le mai rămâne decât dreptul să purceadă la pregătirea nunţii. Ceremonie plină de fastul luminos al datinilor, primite cu bucuria pe care numai viaţa, într-o astfel de răscruce a ei, poate s-o aducă.

Cunoscut şi la noi, mai ales în satele de munte, recursul la sentinţă fără drept de apel a acestei legende este, nu avem nici o îndoială, unul din multele obiceiuri pe care, împreună cu galicienii, le moştenim de la lumea celţilor. Admitem, bineînţeles, incertitu­dinea care, în acest caz, vine din două direcţii. Mai întâi, poate că nici noi, nici galicienii, nu am avut nevoie să învăţăm de la celţi eficienţa acestui demers. Atâta imaginaţie puteam avea şi unii şi alţii. în al doilea rând, cu aceiaşi imaginaţie, şi noi şi galicienii am fi putut născoci un mit, o legendă cu virtute de lege, situând faptul consumat - iubirea dintre tineri - sub suveranitatea acesteia. Sunt incertitudini pe care specialiştii nu le pot anula decât aducând împotriva lor certitudinea altora, ţinând nemijlocit de unul şi acelaşi univers. Foarte precis, de ceremonialul nuntii, E suficient, în acest sens, să apelăm la don Luis de Gongora (Singurătatea întâia - versurile 705-1091) pentru a descoperi ca întreagă serie de obiceiuri reţinute şi transfigurate de el - împodobirea satului, transformat peste noapte într-un colţ de pădure, cântecele din zori, egale în conţinut cu oraţiile (colăcăşiile) noastre, despărţirea miresei de părinţi şi de grădina cu flori, darurile dintre cele două familii încuscrite, bunătăţile ce se pun pe masă şi toată petrecerea, inclusiv întrecerile tinerilor din cele două „tabere" - trânta, sări­turile şi alte probe care fac dovada îndemânării şi forţei fizice -, absolut toate se repetă aidoma, astfel ca nu mai avem nici un motiv să ne îndoim de comunicarea, la distanţă, dintre cele două spaţii,

Opinie consolidată definitiv de ştiinţa arheologiei, care ne spune CA, deşi sosiţi la noi, în Carpaţi şi pe Dunăre, trei secole mai târziu decât la Finisterre, celţii au mai avut timp să fie cei dintâi care ne-au ndus o unealtă de mare folos productiv, roata olarului, şi un mijloc de mult progres comercial, baterea de monedă, (c.f. Vasile Pârvan - Dacia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979, p. 117-121).

Azi nu mai putem măsura valoarea exactă a acestor daruri, dar dacă ne vom situa la nivelul acelor vremuri, le putem compara ca importanţă, cu foarte multe alte mijloace şi industrii inventate de om până în zilele noastre. Adăugaţi la meşteşugul olăritului lormele noi - urnele, holurile, ceştile, farfuriile, cupele cu picior înalt, oalele mari, pentru prepararea pe foc şi păstrarea alimentelor ele., arta pregătirii lutului, implicit a culorii acestuia - cenuşiu, cafeniu, negru, roşcat - şi veţi avea, completă, imaginea progre­sului adus de darurile celţilor, chiar dacă, încăpăţânaţi, unii dintre meşterii daco-geţi au continuat un timp să-şi lucreze vasele cu mana, în geometrii rudimentare, retraşi în neolitic... E impresio­nant să constaţi pe viu rezistenţa la timp a acestor daruri: trecând prin Artexe sau Buyo, am trăit sentimentul că, de fapt, mă aflu la Arbore, la Marginea sau, undeva, în satele năsăudene: aceleaşi vase de lut, cu aceleaşi forme şi aceleaşi culori... Geografii care, fireşte, se transmit şi rămân astfel în lumea poeziei.

Tot de la celţi am deprins o construcţie aparte a necropolelor şi cetăţuilor - celebrele brâie circulare din blocuri de piatră înfipte în pAmânt, păstrate la Grădiştea Muncelului, sau alinierile megalitice de la Costeşti. Precum şi - în nedumerirea lui Pârvan – enigmaticele cromlech-uri clădite din lespezi spaţiate, unde fiecare a şaptea - iată, regăsim cifra din Dombate - se distinge prin sporul de di­mensiune, întocmai ca în Galicia. (Ramon Villares - Historia de i Uilk ia - Ed. Galaxia, Vigo, 2004, p. 27).

Câteva podoabe din argint sau aur, câteva spade din fier – dacii nu le-au preciat eficienţa -, un coif din bronz, găsit la Ciumeşti, care păstrează încă intact, zborul vulturului cu ochi de smalţ, reprezintă semnătura olografă a celţilor, în curgerea lor prin spaţiul carpato-danubian, pregătindu-1, fără să-şi fi propus aşa ceva, pentru o confruntare demnă cu forţa imperială a romanilor.

Dar dovezile materiale, oricât de multe, trebuie însoţite şi con­firmate de cele spirituale. Un obicei profan sau din lumea credinţei necesită durată pentru a începe să funcţioneze. Revenim astfel la primele pagini, înţelegând mai exact cât de multe sunt asemănările şi cât de nesemnificative deosebirile dintre noi şi galicieni, înrudiţi prin şirul nesfârşit de credinţe, datini şi obiceiuri, ritualuri păs­trate până azi, cu veneraţie, fără să le cercetăm izvoarele. Ca să funcţioneze, misterul nu trebuie cercetat, nici explicat, ci doar recunoscut şi acceptat.

Nici între druizii celţilor şi preoţii daci nu au existat deosebiri, ci numai asemănări. Nici unii, nici ceilalţi n-au ridicat temple pentru divinităţile lor. Au preferat, drept altare de cult, pădurile adânci, ţărmurile mărilor nesfârşite şi înălţimea cerească a mun­ţilor. Kogheonul dacilor (Kogainon, a transcris Strabon, care pre­tinde ca l-ar fi văzut) are în Galicia un frate mai vârstnic, necunos­cut încă. în fond, nici noi, citindu-1 pe Strabon, nu ştim unde se află al nostru. Mutat în legende şi mituri, nu-1 vom afla niciodată. După cum nici galicienii nu-1 vor găsi pe al lor, la Finisterre. Nu se poate scrie istoria unor lumi în care timpul şî spaţiul au fuzionat, devenind, spune tot Blaga, cronospaţiu, univers unde realitatea şi legenda s-au amestecat în unul şi acelaşi adevăr. Singurii care pot să scrie această istorie sunt poeţii.

Bucureşti / Madrid, 2004

© Darie Novăceanu – Memoria del futuro