Darie Novăceanu - Poeme

           

 NEÎNDUPLECATA  ORĀ

Intoarce timpu-n arbori ceasul care,

deloc pios, la prima lui bătaie,

ridică-n frunza verii vâlvătaie

de toamnă rece şi neîndurare.

Doar vântul şi tăcerea mai îndoaie,

fără de păsări, crengile uşoare.

Rodeşte nechemată din uitare

singurătatea-ntre pereţi de ploaie.

Neabătută oră, atâta de precisă,

când simţi cum peste suflet şi coline

vin nori şi pleacă doruri. Şi-i tot una

de-nchizi fereastra, ori de-o laşi deschisă

spre codrul stins, prin care numai luna

va mai vâna cerbii visaţi de tine.

            LA JUMĀTATEA DRUMULUI

Iată, părul alb începe să-mi spună

că se va face toamnă şi în pădurea mea.

Am cheltuit până acum o jumătate de lună,

îmi mai rămâne numai o jumătate de stea.

Nu ştiu cum a fost, nu ştiu nici dacă

a fost sau nu a fost. Nimeni nu ştie.

Dar ştiu că, fără frunză, pădurea o să tacă,

atâta timp cât iarnă va fi fiind să fie.

Jumătate de moarte a rămas pe drumuri umblate,

nu ştiu pe unde umblă singură cealălaltă.

Dar nimănui, asta ştiu, nu-i sunt date

trei jumătăţi de lună laolaltă.

Şi or să cadă brume, zăpezile-or să vină,

arse, în ploaie şi vânt, frunzele se vor pierde.

Oh, toamna, pădurea are cea mai frumoasă lumină,

visând cu toţi copacii imposibilul verde.

            PAŞI PE APE

Din nu stiu care parte a timpului s-aude

un pas ce nu mai este, dar care-a fost al meu;

vine desculţ şi singur prin ierburile ude

şi pleacă iar, tot singur şi îndoit mereu.

S-apropie o clipă şi stă pe loc şi piere,

se pierde-n niciunde ca frunza-n întomnare,

murmur timid sub ora umplută cu tăcere,

pas de copil la prima şi ultima plecare

Ecou ce se repetă la nesfârşit în mine,

acu  când nu mai poate nimeni să-i răspundă,

izvor al purităţii grăbit nu ştiu de cine

s-ajungă-n larg, ca toate, şi să devină undă.

Pierdut de mult, mi-e bine când îl aud aproape,

pas neînfrânt de nimeni, străbătând aceste

păduri, izbânzi, înfrângeri, paşi pe ape

şi tot ce timp se cheamă, iar uneori şi este.

                                    ENEIDA, IV

Nu m-am schimbat deloc. Aceleaşi ape

m-aduc din nou la porţile de-aramă,

să-ţi spun cum sufletul mi se destramă

înstrăinat de când nu-mi eşti aproape.

Rana-mi hrăneşte trupul şi dau vamă

la oameni şi la zei, strângând sub pleoape

veacuri şi zări sub cerul în care nu încape

atât blestem lângă atâta teamă.

Acelaşi sunt, şi mă întorc de-acuma,

cu Palinur cel bun dormind la proră,

să-ţi spun ce nu ţi-am spus, cerându-ţi numa

focul să-mi stingi, şi veşnic monotona

viaţă de unul singur, iubindu-ţi aurora

cum te iubeam când te chemai Didona.

                                   PIERDERE

Să ningă doar, ne-am spus, şi prin zăpadă

ne vom tăia pe sub copaci cărare

de nimenea ştiută, nimeni din depărtare,

pe unde am plecat, să ne mai vadă.

Ne-om pierde aşa, ca dintr-o întâmplare,

lăsând luceferi calzi pe noi să cadă,

eroi dintr-o nescrisă de nimenea baladă,

învinşi de-o dragoste prea mare.

Să ningă doar, ne-am spus, şi ne vom pierde

prin alba puritate împreună.

A nins mereu, pe unde-a nins e verde

cărarea neumblată decât poate de lună.

Nu ne-am pierdut, în schimb, deloc uşoare

purtăm zăpezi la tâmple fiecare.

        

 CASA AMINTIRII

Creşte iarba, casa ţi-o inundă;

o să fie-un câmp aici, odată,

şi arbori cu scuturată

de brume frunza rotundă.

Doar pasărea alungată

vine să se mai ascundă

sub streaşina mult prea scundă,

de jur împrejur vegheată.

Numai pasărea priveşte

cum prin pietre răsărită,

verde fir de dinamită,

iarba casa-ţi năpădeşte.

Fiindcă altceva nu ştie

decât să fie câmpie.