P â n ă  l a  c a p ă t u l  l u m i i

1. Doi paşi înainte, un pas înapoi

-Vreme, închide-ţi aripile.

            Mă întorc, uneori, la cărţi pe care le-am citit cândva, foarte de mult, şi le deschid mai întotdeauna pentru a-mi confirma un gând, o idee, o rostire frumoasă care răsare pe neaşteptate, uitarea nefiind o lespede sigilată, ci o lapidă pe care nu scrie nimic, sub care s-ar putea afla oricine, îndreptăţit s-o dea la o parte şi să revină acasă, între ai săi.

            Acum doresc să recitesc un paragraf din Ghepardul, despre somnul sicilienilor şi lipsa lor de iluzii, dar între timp  îmi amintesc de Mircea Eliade care spune undeva, că într-un sat african, nemaiaşteptând nimic bun de la ziua de mâine, oamenii şi-au părăsit toate ocupaţiile, îngrijind numai drumurile ce duceau spre cimitir pentru ca străbunii lor să se poată întoarce în sat fără a se rătăci. Caut cartea, o  pun  alături de romanul lui Lampedusa, o răsfoiesc şi aflu că întâmplarea s-a petrecut în Congo, unde aceiaşi oameni, în anul 1961, când şi-au dobândit independenţa, au dat jos acoperişurile colibelor ca să lase să treacă ploaia cu monezi de aur, pe care strămoşii aveau s-o facă să cadă din cerurile nimănui.

      Închid cartea, Aspecte ale mitului, observând că s-a tipărit în 1978, la Univers. Şi-n legătură directă, mi-amintesc că într-o altă carte, tot Eliade spune că altundeva, în Asia, când le murea cineva, băştinaşii se suiau pe colibă şi deschideau o „fereastră” pentru ca duhul defunctului să poată urca liber, spre aceleaşi ceruri ale tuturor.

Duhul părăseşte trupul prin cel de al optulea orificiu – deci n-avem doar şapte! -care se găseşte, invizibil, în creştetul capului. Amănuntul acesta nu-l pot verifica. Nu am la îndemână cartea. Probabil am lăsat-o la Bucureşti, când dintre moarte şi viaţă, am ales bejenia. În biblioteca de aici, din Madrid, am adus cât am putut, cărţile şi morţii cântărind foarte mult.

Aşadar, am putut citi cartea despre mituri abia în 1978, când nu-mi mai era de mare folos. La patruzeci de ani se presupune că ai citit şi ai aflat cam tot ce-ţi trebuie. Dar în cazul meu nu a fost chiar aşa: am citit şi cărţi mai puţin importante, în locul altora care  mi-ar ar fi prins mai bine. Lecturile târzii sunt totuşi, necesare (completezi „golurile”...) şi binevenite, ajutându-te să uiţi altele, care mai mult te-au încurcat. Pentru că există o pierdere involuntară de amintiri, dar există şi o opţiune conştientă a uitării.

Sigur, Plutarc, Platon, Aristotel şi Biblia mi-ar fi fost de mai mult folos decât cei patru „evanghelişti” ai marxismului, pe care i-am avut mereu în faţa ochilor, pe pereţii şcolii. Nu ştiam, n-aveam de unde să ştiu în anii aceia, că Nadejda Krupskaia, comisar pentru educaţie, scotocise toate bibliotecile din Rusia, interzicând nu numai cărţile filozofilor greci şi germani (Kant, Schopenhaurer, Nietzsce, etc.), ci şi pe cele ale lui Puşkin şi Tolstoi; deşi în adolescenţă, ultimul fusese idolul şi pasiunea ei.

Nu ştiam că şcoala anilor mei era copia fidelă a învăţământului şi pedagogiei fundamentată de ea şi, între alţii, de Anton S Makarenko, al cărui roman, Steaguri pe turnuri, fusese Biblia noastră obligatorie; livada în care au crescut, înalţi şi frumoşi, pomii cei mai rodnici ai proletcultismului, îngrijiţi cu sârg şi pricepere de un Nicolae Moraru, Mişa Novikov, Horia Liman, Savin Bratu, Vicu Mândra, Traian Şelmaru, Milo Petroveanu, Paul Georgescu, etc., ca să nu reţin aici decât profesorii şi criticii literari, ucenici ai lui Makarenko, cultivatori ai totalitarismului şi marxismului deformat.

Nu susţin, totuşi, că marxismul, chiar deformat, nu mi-a folosit la nimic, atât mie, cât şi colegilor mei de generaţie. Dimpotrivă. Pentru că, în ágora tuturor lipsurilor, din materialismul istoric al lui Marx şi din cel dialectic al lui Engels - buni cunoscători ai filozofilor greci şi germani -, am ştiut să alegem valori  etice, morale şi socio-politice, la care nu am renunţat niciodată. Lucruri pe care cei de după noi nu le mai frecventează, necunoscându-le sau ignorându-le, punând în locul lor acte antisociale, precum furtul, minciuna, înşelăciunea, violenţa, etc., lecturile lor preferate reducându-se la  astrologie, romane poliţiste şi la literatura erotică proastă, pe care o consideră drept ideologie.

Azi cucul cântă pentru ultima oară în 2014

Fascinat de universul acesta de latrină portabilă, un scriitor bucureştean de astăzi, înzestrat cu mult har, a „evadat” dintre noi, şi-a pus sex până şi-n urechi, dedicându-se pornografiei şi obscenităţii. Când îi mai rămâne timp, face dragoste cu chiuvetele sparte, cântă robinetele, burlanele şi canalele sau şterge de praf statuile poeţilor suprarealişti   şi-i înjură pe toţi ceilalţi, convins că i se va conferi Premiul Nobel. Precum îl asigură, punându-se chezaşi, obscenii săi admiratori, elitiştii, cei care au reuşit să-l publice în toate limbile pământului. Pe banii statului. Dar mai există stat ? Al cui şi pentru ce?

Madrid - februarie - mai 2014
Poşta Ferestrei, 25 iunie. Certându-mă pentru că am omis să-l numesc pe viitorul Premiu Nobel de Literatură, unul dintre puţinii vizitatori ai Ferestrei mele, vrea să afle de la mine care a fost cel mai judicios premiu din domeniu acordat vreodată. 
Nu-i spun numele viitorului Nobel pentru că nu vreau să greşesc. Cât priveşte partea a  doua a rugăminţii sale, e foarte simplu: cel mai judicios premiu Nobel de Literatură a fost cel din 2009, când s-a acordat în avans, urmând ca opera să fie scrisă ulterior, într-o limbă care nu se vorbeşte decât în Niţichindorf, un sătuc din Banat, de către şvabii de Jos.
Pentru asta, autoarea trebuia să fie fiica un ofiţer din trupele Waffen SS, iar după aceea camionagiu. A îndeplinit toate condiţiile.
Că uneori pretenţiile sunt mai puţine, e adevărat. De aceea Irlanda are 5 (cinci) laureaţi ai acestui premiu. Bineînţeles, James Yoce, tot irlandez, nu se află printre ei. În 1922, când ar fi trebuit să i se confere, l-a primit Jacinto Benavente. Excelent vorbitor al limbii spaniole, autor al unor piese precum Ciubul străin, Mâncarea fiarelor, Trandafiri de toamnă sau Interesele create - piese de teatru pe care le interpreta singur, cu voce tare, lângă o masă de piatră din grădina casei.

..............................................................

R. Darie Novăceanu - 2014