I O N   N I C O L E S C U

1943 - 2012

L-am întâlnit ultima dată – nu bănuiam că va fi ultima – în vara anului 2005. Plecasem de la Casa Scriitorilor pe strada Nicolae Iorga, spre Piaţa Romană şi în faţa Muzeului Literaturii se instalase un miting de proteste obişnuite, mai numeros şi mai violent decât altele. Cineva m-a îndepărtat de mulţime pe trotuarul opus: - Darie, întoarce-te cu spatele ... ăştia filmează peste tot. Aşa, nu-i bine să ne vadă feţele...

Era el, poetul Ion Nicolescu, colegul de facultate şi de cantine studenţeşti, unde aşteptam suplimentul, ca toţi cei fără cartelă. Dincolo de întrebările şi răspunsurile tipice, dialogul nu a continuat. Elegant în gesturi, mai puţin în îmbrăcăminte, ne-am strâns mâinile şi ne-am văzut de drumurile noastre.

Mi-l amintesc de multe ori şi-mi amintesc crâmpeie de versurile sale, aparent slobode dar de o mare perfecţiune prozodică şi surprinzătoare prin „întorsura” gândului poetic. Aparte, muzicalitatea. Era născut pentru poezie, desăvârşit. Indiferent la partea materială a vieţii, înclinat unei boeme care s-a împuţinat, prelungindu-se prin Tudor George, Tudor Pâcă sau Leonid Dimov şi stingându-se, probabil definitiv, odată cu el. Îngheţat pe o bancă din Gara Buzăului, absolut singur.

Prietenul său, Viorel Frâncu, s-a ocupat de cărţile lui şi a reuşit, lucru rar, să le retipărească la Editura Rafet din Râmnicu Sărat.

De fapt cine este Ion Nicolescu? Se întreabă Viorel Frâncu şi transcrie datele de biografie, de unde le retranscriu acum, amintindu-mi-l.

Născut la 10 ian. 1943, în Buzău, Ion T. Nicolescu, a absolvit Liceul B. P. Hasdeu din localitate (1961) şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1962-1968), obţinând titlul de doctorand. Cu o stare a sănătăţii precară, este obligat să se pensioneze la vârsta de 25 de ani.

Debutează cu volumul Indulgenţe (1969), după care urmează Ironice (1970), Mioritiada (1973), Retorica (1975), Vox populi, Vox Dei. Stilistică (1979), Voi de colo, de la Biarritz - roman (1979), Scrisori de serviciu (1982), Odele pământului pârjolit de iubire (1986), Mioritiada (reeditare, 2010). A murit, în 17 făurar 2012, la Buzău.

.......................................... 

Madrid 15 iulie 2014 

 

Domnul de la Marea Neagră

noi nu tratăm teme - noi suntem trataţi

cu noaptea divină din munţii Carpaţi

cu cea mai nocturnă mare frumoaso

marea lui Publius Ovidius zis Naso

noi ştim să oftăm după soare-n catrene

avem tipărite-n timpane sirene

de sufletul stâncilor noastre pustii

iluzii de valuri albesc elegii

şi nici nu s-ar crede trăim din iluzii

le dăm ce-i al nostru omagii aluzii

luaţi-ne stele şi păsări de mare

în slava aripilor voastre uşoare

putem să şi râdem dar ce e de râs

în zbuciumul mării în munţii de vis

sub noi se sfârşeşte pământu-n ecou

tristeţea e ultimul nostru erou

în ea înnoptează un sfânt vinovat

pe care corăbii pustii îl străbat

la capătul celui mai strâmt continent

un domn stă de vorbă cu marea absent

Cântul XIX

miroase-a sarmale peste munţii Carpaţi

miroase de-ţi vine să mori

de-ţi vine aşa să te-ntinzi peste munţii Carpaţi

ca un aer nepieritor

şi-ţi mai vine să plângi peste munţii Carpaţi

până la ultima picătură

poate că munţii aceştia Carpaţi

sunt sufletul nostru la gură

Cântul XXV

ţara noastră-i ţara noastră

dulce pajişte albastră

aripă sculptată-n dor

de lumina ochilor

dacă-i dor nu-l stingi cu apă

dacă-i gând nu-l poţi străbate

noi suntem români

noi suntem români ca brazii

noi suntem români ca grâul

noi suntem români ca focul

noi suntem români

ţara noastră e a noastră

vârf de jale şi de dor

dulce arşiţă albastră

ca lumina ochilor

Cântul XXVI

ţara asta nu e schweitzer şi nici stână fără câini

dacă dai în ea cu noaptea la lumină ies români

ies luceferii de ziuă cu făclii de sânge sfânt

ca să nu le calce nimeni de cu seară pe pământ

fruntea noastră ară cerul ca un plug din lemn de fag

şi pe dealul veşniciei boii noştri ceru-l trag

noi suntem leagănul lumii noi sămânţa de poeţi

care nu-i de mântuială dacă vreţi dacă nu vreţi

trup avem suflet avem trup şi suflet noi suntem

nimeni să nu-şi taie capul să ne ţină la cherem

pare nimeni dar nu-i nimeni e ceva de pe capul lui

nici n-ai crede că sub haine e chiar pielea omului

şi sub piele o sub piele e istorie e lege

ochii văd inima cere nu ne putem înţelege

numai ţara ne mângâie numai leagănul de sânge

maica noastră România care râde care plânge

Cântul LXXII

m-am visat în redingotă

aveam cal şi-aveam calotă

şi un fluture de flotă

şi era o fluturare

de biserici bisectoare

sub stele imaginare

şi-am avut şi eu un dor

să beau sete din popor

să mă-nec uşor uşor

ca un fluture de flotă

bând un cal dintr-o calotă

de poet în redingotă

E l e g i e

mă cunoaşteţi lume

ăla-s care scrie

ăla ce-ndulceşte

lemnul de sicrie

ăla ca deşteptul

şi ca arabescul

suflet de cămilă

ionnicolescu

fac negoţ cu moartea

ochii mei sunt hoţii

care fură fluturi

din neantul nopţii

ăla spânzuratul

teatrul de paiaţe

de-un simbol de paie

gata să s-agaţe

ăla cu iluzii

trist antropofag

sunt sătul de oameni

şi mă cam retrag

mi-am trăit mumia

şi cred că-i firesc

cu o crizantemă

să vă mulţumesc

am iubit odată

marea şi mareea

m-am ales cu sarea

şi cu de aceea

scriu aceste rânduri

şi vă las cu bine

nu ştiu ce-o să faceţi

însă fără mine

fără ca deşertul

şi ca arabescul

suflet de cămilă

ionnicolescu