C u  c ă r ţ i l e  p e  f a ţ ă 

3.Cheile culturii române

            Urmare scrisorii mele prin care ceream subvenţionarea traducerilor din Tudor Arghezi şi George Bacovia, Preşedintele Institutului Cultural Român, domnul Horia-Roman Patapievici, mi-a trimis următorul răspuns:

Stimate domnule Darie Novăceanu

Vă mulţumesc pentru răspunsul dumneavoastră deosebit de prompt. Am studiat  şi bugetul estimativ anexat iniţial şi care scăpase colaboratorilor mei. Desigur, aceste lucruri le-am discutat apoi într-o şedinţă de conducere.

       Aveţi însă în vedere că noua strategie culturală a Institutului Cultural Român prevede editarea de volume traduse de vorbitori nativi, mă tem că interesul nostru pentru tipul de proiect pe care ni-l propuneţi, indiferent cât de meritoriu ar fi, este în acest moment foarte mic.

          Vă mulţumesc totuşi pentru oferta dumneavoastră şi că aţi ales Institutul Cultural Român.

                                                                                              Horia-Roman Patapievici

                                                                                                          Preşedinte

             

           N-am rezistat ispitei şi i-am trimis Preşedintelui Institutului Cultural Român opinia mea despre traduceri şi traducători nativi. Astfel:

            Stimate domnule Horia-Roman Patapievici,

           

       După scrisoarea dumneavoastră de azi, consider „dialogul” dintre noi încheiat. Este şi ceea ce îmi şopteşte Blaga însuşi, spunându-vă câteva adevăruri - nu toate - pe care nu le cunoaşteţi, pentru că nu a-ţi avut timp pentru aşa ceva, şi e bine să reveniţi asupra lor. Suntem două lumi, două epoci, două vârste, şi dacă mergeţi pe maidanul pe care văd că vă place, nu vom putea sta de vorbă niciodată.

Îmi îngădui mai întâi să observ că absolut nimic din ceea ce îmi spuneţi în prima scrisoare nu se mai regăseşte în cea de a doua. O atât de promptă determinare e de admirat şi nu pot să nu-i răspund.

Totul, ca să nu lungim vorba, se reduce la opţiunea dumneavoastră de a susţine volume de literatură română „traduse de vorbitori nativi”, astfel că traducerea poemelor lui Blaga de către mine nu vă interesează. Este o opţiune ideală dar, deloc paradoxal, cea mai nefericită din toate cele posibile. Dacă îmi oferiţi un exemplu, îmi recunosc eroarea, îmi cer scuze şi renunţ la chei definitiv. Le arunc, dar nu voi considera  adevărat exemplul respectiv.

Eu vă pot oferi, în schimb, exemple contrarii, pe care nu le puteţi suspecta de nelegitimitate. Şi ca să le înţelegeţi exact, vă amintesc gândul unui filozof al cuvântului “casa fiinţei”, spaţiul unde sinele se dezvoltă şi se afirmă. Numai în cuvintele limbii tale - spunea acesta - se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Eminescu l-a tradus pe Kant, dar nu şi-a tradus în germană nici măcar Lacul sau Peste vârfuri, pe care, cu un dicţionar obişnuit, orice grădinar le poate traduce foarte exact. Exact, adică fără fidelitate şi, mai ales, fără sensibilitatea semanticii poetice.

            Treceţi la Caragiale: ştia germana - limbă în care a murit - ca şi româna, dar nu şi-a tradus o replică din O noapte furtunoasă şi nici un rând din Kir Ianulea. In schimb, se întreba cu mofluzìe : Şi ce căuta neamţul în Bulgaria? Daţi-mi un vorbitor nativ în măsură să spună pre limba laptelui său curat murdar, fără sa strice laptele românesc.

            Amintiţi-vă de Arghezi: ani mulţi în Elveţia franceză şi mulţi alţii în franceza de la Paris. Şi nici un cuvânt, din Cuvinte potrivite, tradus de el în franceză.

            Nu-l uitaţi pe Barbu. Studii în germană, soţie germană nativă. La catedră vorbea în română, când scria Joc secund  folosea bizantina. E singurul poet mare al Bizanţului şi singurul care se putea „traduce” în germană. Nu  s-a tradus.

Mi-l mai amintesc pe Rebreanu : maghiara, rusa, germana. Şi nici o pagină din Ion tradusă de el. Si nu pot să-l uit, mai ales, pe Blaga: germana, poloneza, ceha, franceza, sârba, italiana, portugheza, greaca statuilor şi latina cimitirelor. Şi nici un vers din Poemele luminii.

¿A fost o pierdere faptul că nu s-au tradus? Pentru noi, imensă. Pentru ei, un câştig  pentru a se realiza pe deplin în română. Pentru alţii, nu interesează aici, nici una nici alta.

Am alte exemple, de o categorie aparte : Cioran. Francezii l-au recunoscut drept un mare stilist (volterian) al francezei. Numai că singurele cărţi ale lui Cioran, care au şi suprafaţă de râu şi adâncime de mare sunt cele scrise în română. Singurele care respiră fără aparate artificiale. Şi el o ştia foarte bine: numai după 12 ani de aer francez, respirat în taină, a scris prima carte în franceză, jeluindu-se că e un ratat şi nu va fi mare în nici una din limbi.

Nu-l adăugaţi pe Tzara : genial, a intuit că nu putea scrie în franceză, la 19 ani, După amiaza unui faun, scrisă de Mallarmé la 34 trecuţi. Şi-a dat seama că stâlcind franceza - adică folosind-o aplicat pe cea învăţată -, va avea faima (nu şi gloria) francezului.

Există şi alte categorii de români „pierduţi”. Ciorănescu. Nu Alejandro, care-i uimea pe spaniolii din Tenerife cu castellana sa, ci George Ciorănescu, poetul care a adus în Franţa din Italia  Divina Comedie, pe care francezii au recunoscut-o drept cea mai bună din multele ale lor.

Puneţi alături pe Blaga şi Doinaş, poeţi de seamă (nu compar pentru că nu pot), traducători ai lui Faust. Dacă trebuie să alegeţi, ¿cu care rămâneţi ?

Don Quijote a fost tradus de Eliade Rădulescu din franceză, după Florian. Nicolae Costin a tradus din latina lui Wanckelius Orologiul principilor, iar un anonim a transpus din greacă Criticonul.

A pierdut Spania ceva? Nu, a câştigat. Şi am câştigat şi noi un secol de literatură spaniolă;  mai târziu decât alţii, dar cu folos.

Vă mai amintesc, în final, traducătorii „vorbitori nativi” de spaniolă. In septembrie, 1968, în Isla Negra, Pablo Neruda a vrut să ştie ce părere am de antologia sa 40 poetas rumanos, traduşi de el. - „Nu sunt români, sunt 40 de poeţi pablonerudieni” - am zis eu, crezând că o sa-i facă plăcere. Nu i-a făcut şi cum opinia mea s-a produs în faţa a peste 40 de scriitori latino-americani - Rulfo, Llosa, Marechal, Onetti etc.-, Neruda a fost agresiv pe loc şi violent după, în presă. N-a câştigat. Si era un mare, uriaş poet; nu un grădinar.

Alt exemplu: prin 60, la Sinaia, cu Alberti, traducând Eminescu. Avea traducere liniară, avea versiuni în franceză şi italiană. Obligaţia mea era să-i citesc corect în română, el asculta, verifica, tăia, adăuga: Deasupra criptei negre a sfântului mormânt - Sobre la cripta negra de la sagrada tumba. Când am ajuns aici, a început să danseze...

Din aceiaşi lume, un alt poet - tot poet! - traduce şi el Eminescu, după cinci ani de zile petrecuţi în România. Echivalează: Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? Prin  Rostro de luto, es importante/ Si soy o no soy más? Retraduc, ca să înţelegeţi: Faţă de doliu, e important/ Dacă sunt sau nu mai sunt? Pentru chip, era mai bun vulto; pentru lut trebuia arcilla, barro, tierra  Idiotul a citit luto, care în spaniolă nu înseamnă decât doliu.  Si tot aşa, un volum întreg şi o profanare rotundă.  A fost plătit cu o căruţă de bani. Si reeditat de trei ori, chiar dacă eu l-am pus pe două coloane, faţă în faţă, pe două pagini din România literară, în toamna lui 1980, cu scandal la Minerva, la Ştefan Andrei şi la „poliţie”. Pentru că era imigrant comunist. Tot el i-a „îngropat”, fără cruce, pe Ion Barbu şi Alexandru Macedonski.

Un ultim exemplu: săptămâna trecută, la Círculo de Bellas Artes, din Madrid,   s-a prezentat numărul special dedicat literaturii noastre de revista Republica de las letras, unde am participat cu Tzara. Prezent şi cel mai bun - şi singurul, cum a fost prezentat - traducător din română, vorbitor nativ de spaniolă, care a insistat mult şi agresiv pe acest merit, care, de fapt, e un moft. Nu am vrut să le stric petrecerea, dar ceva-ceva tot i-am spus.

Plătit şi aici şi de acasă, fiindcă i-a tradus pe Eliade si Sebastian din franceză; căci Eliade a scris respectivele titluri în franceză, iar, în cazul celui de al doilea, folosind originalul (Ed. Humanitas) numai pentru a transcrie notele de subsol, dându-le ca aparţinându-i. ¿De unde atâta erudiţie, cultură, literatură, istorie, gazetărie şi politică românească, la un vorbitor nativ de spaniolă, grădinar şi proprietar de portocale ? 

Şi să se observe: una-i să traduci jurnale sau memorii  şi-i cu totul alta să traduci poezie sau naraţiune beletristică. Blaga nu-i jurnal, când scrie poezie.

Destul de curios, nativii spanioli, când vorbesc româna - deşi evită - se bâlbâie. Absolut toţi pe care-i ştiu. Chiar şi profesorul de limba română, de la Şcoala Oficială de Limbi Străine, se bâlbâie constant în trei limbi: italiană - născut italian -, în spaniolă - a crescut aici - şi în română, învăţată, probabil, tot de la un gângav.

            Strategia dumneavoastră, domnule Patapievici, e un dezastru asumat. Nu sunt responsabil de ce fac alţii. Nu veţi afla, între vorbitorii nativi - vorbesc de spanioli - decât nişte aborigeni. Pentru că scriitorii spanioli nu ştiu româna şi chiar dacă ar şti-o, nu fac traduceri. Nici alţii, din alte ţări. Nu mai fac. Revedeţi, din curiozitate, versiunea italiană din Arghezi, semnată de Quasimodo. Revedeţi Poeţi români, traduşi de Mario de Michelli. Revedeţi Eminescu tradus de Rosa del Conte. Revedeţi versiunile franceze din poezia noastră făcute în Franţa de poeţi francezi cu bun renume, pe vremea Veronicăi Porumbacu.

            Si revedeţi traduceri făcute de Paul Miclău, Duţescu, Mihai Matei, Cornel  Popescu,  Oana Busuioceanu, Michalea Ghiţescu, Ileana Vulpescu, etc.,etc.,  în cea de a doua limbă a lor, nematernă, dar pe care o ştiau mai bine decât aborigenii. Lista e lungă. Impresionantă. Nişte apostoli pierduţi în deşertul financiar al contabililor de până ieri, ignoraţi de intelectualii „subţiri” de astăzi.

Nu vorbesc despre mine. Luaţi şi citiţi, chiar vă rog, Góngora, tradus de mine în opt ani de muncă. Se învaţă limba poeziei spaniole în opt ani. Sunt membru corespondent al Academiei Regale Spaniole, din 1983; Premiul Naţional Spaniol pentru Traduceri, în 1983; Premiul Internaţional „Luís Rosales”, în 1993, pentru volumul de poeme Estado del tiempo, scris în spaniolă; recunoscut cu Meritul Civil, in 1990 şi cu Ordinul Alfonso X El Sabio, în 2004. Toate astea ¿nu înseamnă nimic în ochii dumneavostră? Cereţi din arhiva Institutului şi vedeţi Curriculum vitae, lăsat de mine.

            Cereţi din aceiaşi arhivă manuscrisul meu din Blaga, cu discheta lui. Vedeţi că există şi un Eliade -Mircea Eliade, un retrato desconocido. Iar la Blaga, când am dat cele 10 poeme - pe care le-ţi plătit cu batjocura a 30 de dolari!- am adăugat şi Lucian Blaga, entre el arca de Noé y la barca de Caronte. Puneţi totul aparte, într-un plic. Mă  pregătesc să vin pe acasă şi vreau să mi se restituite, aşa cum le-am dat. Sunt ale mele.

            Vag de tot, îmi amintesc că întreţineaţi o rubrică la Europa liberă, unde vorbeaţi frumos - Să înţelegem împreună - despre gropile din asfaltul Bucureştilor. Nu cred că mai sunt în stradă, dar am sentimentul că aţi venit cu ele în Institutul Cultural Român, care nu-i al dumneavoastră, ci al statului român. Si presupun că vorba „împreună” aţi luat-o de la filosoful de care vorbeam la început.  Acolo are alt înţeles, fiind pusă după un substantiv - cuvânt împreună. In spaniolă numai eu ştiu cum se poate echivala.

            „Dialogul” nostru se termină aici, domnule Patapievici. Îmi pare rău că l-am început eu, deşi era obligaţia dumneavoastră. Pentru că nu sunteţi moştenitorul legal al Institutului Cultural Român, ci numai „preşedintele” acestuia, numit prin consens multicolor de cineva care nu are decât culoarea lui.

Consider opţiunea dumneavoastră, în ce mă priveşte, o mare batjocură. Si-mi rezerv opţiunea de a nu păstra numai între noi acest „secret”.  Îmi iau cheile şi vă las toate uşile la dispoziţie. Mai puţin cele ale culturii române.

Să auzim numai de bine

ss - semnătura

Madrid, 15 aprilie 2005

............................................................

R. Darie Novăceanu - 2014