Cu cărţile pe faţă

5. Cruciada Corupţilor

            Din cele spuse până acum s-ar crede că am pornit într-o cruciadă împotriva Institutului Cultural Român şi a fostei conduceri executive, demisă în aprilie 2013.

Nu, nici vorbă de aşa ceva. Într-o cruciadă nu se merge de unul singur. Iar dacă e să ne amintim de cele opt din istorie, nici una n-a terminat ceea ce şi-a propus să termine. Prima n-a ajuns să elibereze Sfântul Mormânt, fiind îngropată de turci în deşerturile Anatoliei.

Cruciadele

Cea de a Patra, crezând că o răzbună pe Prima, s-a oprit la Constantinopol şi l-a jefuit în toate felurile, pregâtind înmormântarea Bizanţului. Singurul Imperiu care ar fi putut să împace multe imperii, mai vârstnice sau mai puţin vârstnice, până în zilele noastre.

Visul Galei Placidia, fiica lui Teodosie cel Mare, de a salva Bizanţul, aducându-l la Ravenna, a fost o suferinţă de câteva secole. O agonie care i-a redat demnitatea, dar nu şi viaţa. În Ravenna nu încăpea faimosul Hipodrom, nici Apeductul lui Valente.

Amăgitorul „n-a fost să fie” nu-i o scuză. Şi nici o consolare. Mai cu seamă dacă observăm – şi n-avem încotro, pentru că s-a petrecut sub ochii noştri – că după 1990, îndată ce s-a prăbuşit Zidul Berlinului, în Europa de Răsărit şi-a făcut apariţia un imperiu nou, Imperiul imperiilor. Prezenţă agresivă, simţită prin înmormântarea violentă a ultimelor vestigii bizantine.

Balcanii au fost sfâşiaţi metodic şi sistematic. Avioanele invizibile şi bombele îmbrăcate în cămăşi de uraniu, înzestrate cu hărţi electronice şi planul tuturor cimitirelor, au  efectuat o curăţenie etnică şi politică totală şi definitivă. În primăvara aceea, păsările migratoare, cocorii, berzele şi pelicanii, nu au mai ajuns în Delta Dunării, arzând în aerul otrăvit de uraniu, pe malurile Dunării.

Pentru început, ca să nu întunece religia nimănui, Imperiul imperiilor s-a numit NATO, siglă care citită de la coadă la cap, OTAN, duce tot acolo, adică la originea sa, mai concret, la SUA. Siglă pe care o deschidem, ca să nu se creadă că ar fi vorba de o geografie aparţinând unor geografii din altă lume: Statele Unite ale Americii.

Până s-a dumirit toată lumea, NATO a înfiinţat „războaiele preventive” – Da,     l-am pălit pentru că ar fi fost în stare să mă pălească el pe mine. -, „glonţul prieten” – Nu a fost inamicul. A tras unul dintre ai noştri. – şi „daunele colaterale” – Ce puteam face? Erai pe pod şi noi trebuia să distrugem podul.

Trei elemente de strategie eficientă, pe care după re-înhumarea osemintelor bizantine, Cruciada Corupţilor le-a luat cu ea, aplicând pe mai departe tactica lui Clausewitz, revăzută de Wilson Woodrow şi desăvârşită de George W. Bush.  

Astfel, Statele Unite al Americii s-au mutat la Bagdad. Şi încet-încet, lângă  milioanele de morţi nevinovaţi, a pulverizat Mesopotamia, leagănul civilizaţiei omenirii şi originea tuturor imperiilor civilizate.

Hipodromul

Uneori istoria e cinică: luni de zile, militarii polonezi înrolaţi în trupele Nord-Atlantice, au dormit şi şi-au făcut nevoile în incintele de argilă ale Babilonului, distrugându-le. Polonezii, descendenţi din sarmaţi. Ai căror străbuni, înainte de Crimeea, ar fi ridicat multe edificii în Babilonia...

Iată aşadar, în cinci paragrafe scurte, raţiunea de a nu porni de unul

Madrid, februarie 1989

singur într-o nouă cruciadă câtă vreme se află în plină desfăşurare Cruciada Corupţilor. Gândită, desenată şi pusă în funcţie, aceasta dispune de legiuni extrem de puternice în toate ţările, începând cu România. Pentru că România – nu spun o noutate - ocupă locul doi, între ţările cele mai sărace din  Uniunea Europeană, şi primul loc în ceea ce priveşte Corupţia.

 Cu un prim ministru după gratii, însoţit de 17 miniştri şi secretari de Stat, care aşteaptă – unii de 12 ani ! – acelaşi tratament de recuperare morală. Cu peste 1200 de poliţişti care deja privesc răsăritul soarelui printre zăbrele; alături de nu se mai ştie câţi hoţi de buzunare şi din naştere, judecători, procurori, grefieri, consilieri guvernamentali, primari, preşedinţi de consilii municipale, pantofari, negustori en-gros şi cu ridicata.

Nu inventez şi nu falsific nimic. Toate „măsurătorile” sunt făcute după baremuri omologate de Uniunea Europeană. De la acoperişul casei, la numărul caprelor. Şi toate statisticile sunt oficiale; unele neactualizate. Şi nu pot să nu recunosc că, măcar în acest caz, ni se face dreptate. Că merităm acest loc de frunte în Cruciada Corupţilor.

Sigur, vă veţi întreba ce rol are Institutul Cultural Român în acest peisaj şi de ce am insistat – poate prea mult – asupra sa. Are! Şi nu unul oarecare. El nu vine să pună o tentă de verde sau roşu, ci un element de structură, de compoziţie intelectuală.

Cruciadele de altădată aveau nevoie de nobili de viţă veche, de conţi, viconţi, marchizi, ofiţeri de carieră sau simpli carierişti. Cruciada Corupţilor are nevoie de intelectuali, de erudiţi, de filozofi cu ora şi de politicieni iluştri, ilustraţi prin nesăbuinţe, care pot suplini cu brio intelectualii. Cu condiţia ca totul să fie bine organizat. Şi este.

Institutul Cultural Român a fost organizat în acest scop. Şi nu contest buna alegere a cavalerilor. Avea nevoie de un conducător bun, pe măsura scopului urmărit.  S-a găsit în persoana domnului Horia-Roman Patapievici.

Fecalele limbii române

Personalitate în care, dacă săpăm cu grijă, se află Platon, Socrate, Democrit, Dante, etc. Chiar şi Zenon, de la care a învăţat cum să meargă înaintea săgeţii fără să fie lovit, mergând mai repede decât săgeata. Ca ţestoasa şi iepurele. Nu-i contest domnului Horia-Roman Patapievici cunoaşterea, erudiţia, imaginaţia. Deşi eu înţeleg altfel Dialogurile lui Platon.

Personalitatea sa e complexă şi contradictorie. Căci, dacă săpăm şi mai adânc, dăm şi de Zelea Codreanu ( trei ediţii din „gândirea” sa apărute în Spania) şi de un  Stalin întârziat iar , embrionar, de însuşi Adolf  Hitler.

Institutul Cultural Român avea nevoie de un denigrator desăvârşit al istoriei, culturii şi limbii române. Persoana ideală, domnul Horia-Roman Patapievici.

N-a existat nimeni - doresc dovezile!-  înaintea sa care să spună negru pe alb:

 “Numai violenţa, numai sângele mai pot trezi acest popor [român] de grobieni din enorma-i nesimţire. Mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. […] Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a  fecalei, o umbră fără schelet (subl. mea), o inimă ca un [fund] fără şira spinării. Am pus între paranteze drepte cuvântul fund, în locul celui neaoş, folosit de el, pentru că n-am pus niciodată în Fereastră astfel de cuvinte.

Mai departe, Horia-Roman Patapievici defineşte neamul romanesc ca fiind format din „23 de milioane de omuleţi patibulari”, care „ nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă.” Iar limba româna „este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau să o folosim numai pentru înjurături…”

Şi în continuare: „Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară ... tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“

Românii, spune cruciatul Horia-Roman Patapievici,

Lungul drum al României spre Europa

sunt “un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare.” ... „Cu o educaţie pur românească nu poţi face nimic.“... “România are o cultură de tip second hand.

Concluzia concluziilor: Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasam dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.“

Din nou, nu am imaginat şi nu am falsificat nimic. Toate aceste judecăţi şi opinii ale cavalerului cruciat se găsesc în opera sa, întitulată Politice, ediţia 1996, paginile 34, 49, 53, 56 şi 64, publicată de Editura Humanitas, condusă de cruciatul Gabriel Liiceanu. Autor, la rândul său, al unei cărţi de mare succes, Apel către lichele. Titlu trunchiat, pentru că ar fi trebuit să fie apelul unei lichele către alte lichele.

Bineînţeles, legiunea noastră din Cruciada corupţilor e numeroasă, alcătuită din cavaleri unul şi unul, fiecare cu drepturile şi îndatoririle sale. La ce bun Hipodromul lui Teodosie cel Mare, din moment ce avem Casa lui Malaxa, unde s-a aciuiat de la început Institutul Cultural Român?

Instituto Rumano. Catalog, 1993

Ce nevoie avem de Girolamo Savanarola, dacă îl avem, mult mai instruit, pe Andrei Pleşu? Şi de ce atâta bătaie de cap pentru a găsi un Torquemada, când ne ajunge cinismul lui Mircea Mihăieşi? Ce atâta tura-vura pentru Gala Placidia, având-o la dispoziţie pe Tania Radu, de la secretariatul revistei Flacăra, din anii 80, de multă glorie păunesciană? În orice caz, nu gloria aceasta i-a adus una din funcţiile cele mai importante de la Institutul Cultural Român.

Avem nevoie de un Medicis? De un Lorenzo I Magnificul? Mircea Cărtărescu, autorul cărţii Visul, apărută la Editura Cartea Românească, în 1989, şi tipărită după aceea,  în 1993, de Editura Humanitas,  cu un titlul nou, Nostalgia, era cel mai în drept să-l reprezinte. Pentru că, scoţând câte un capitol sau adăugând altul, Nostalgia s-a multiplicat, devenind când Mendibulul, când Orbitor, când Aripa stângă.  Totul în funcţie de anul apariţiei şi de traducerea în 16 limbi străine, editată în 18 ţări şi subvenţionată de fiecare dată de Institutul Cultural Român. Un vis care trece din coşmar în coşmar şi redevine Visul de la începuturi. Visul lui Gabriel Liiceanu de a-l vedea, cât mai curând, înnobilat cu Premiul Nobel pentru Literatură. Deşi iniţial a mizat pe Norman Manea, Institutul Cultural Român plătindu-i 10 (zece) apariţii editoriale.

Iarăşi nu inventez nimic. Îl urmez la „piciorul literei” (pie de la letra) pe Ion Coja, pe care-l pot bănui de orice mai puţin de precizia cu care scade şi adună cifre şi nume în nefolosul său. Nu-mi spune câţi bani a cheltuit Institutul Cultural Român pentru publicarea lui Mircea Cărtărescu în străinătate. Eu ştiu foarte exact că Editura Verbum, din  Madrid, a cerut 7000 euro – 4 pentru Arghezi şi 3 pentru Bacovia. Şi nu  s-au dat, cei doi rămânând în Gara de Nord, fără bilet de tren.

Ion Coja îmi spune în schimb, că Institutul Cultural Român l-a plătit cu 5.300 de dolari  pe Vladimir Tismăneanu pentru o conferinţă de defăimare a lui Emil Cioran. Şi tot Ion Coja a descoperit că falanga românească a Cruciadei Corupţilor, condusă de Horia-Roman Patapievici, a plătit editurii Aimery Somogy, din Paris, suma de 28.500 euro pentru teza de doctorat a lui Andrei Pleşu, Pitoresc şi melancolie, tipărită în 1972 de Editura Univers, Bucureşti.

Arghezi - 4000 euro

Sunt puţini  28.500 euro pentru o teză de doctorat ?  Sunt mulţi 7.000 euro pentru poemele lui Arghezi şi Bacovia?

Nu ştiu şi nu mă pronunţ. Pot aduna şi scădea ca şi Ion Coja, zeci de sume, titluri şi nume. Nici unul, din cele subvenţionate de Institutul Cultural Român, în Spania, nu se va impune, aşa cum s-au impus altele, pe când Cruciada Corupţilor nu exista.

Un Catalog – Libros rumanos publicados en España desde 2006 hasta la actualidad -  elegant tipărit, adună un impresionant număr de titluri şi autori români editaţi în Spania între 2006 şi 2012. Dacă-l scuturi cu grijă, renunţând la Eliade, Cioran, Ionescu, Istrati, Rebreanu, Sadoveanu şi alţii câţiva, publicaţi, absolut toţi, înainte de a fi fost înfiinţat Institutul Cultural Român, rămâi cu foarte puţine nume şi opere, neapărat cu El hombre reciente (Omul recent) şi Los ojos de Beatriz (Ochii Beatricei), cărţile pe care Horia-Roman Patapievici nu s-a sfiit şi, neruşinat, le-a subvenţionat singur, cu banii Institutului...

Şi nici un ban pentru Vasile Voiculescu, Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, Marin Preda, Eugen Barbu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, D.R. Popescu, Augustin Buzura, etc. Nimic pentru poezia lui Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana sau Ileana Mălăncioiu.

Nu avem de a face, cred că v-aţi dat seama, cu o cruciadă oarecare. De data aceasta, Alianţa Nord-Atlantică – al treilea nume pentru aceiaşi instituţie – a gândit şi a programat totul, cu toată cunoaşterea şi rigoarea. Pentru instruirea legiunii noastre, l-a trimis virtual la Bucureşti, pe Vladmir Tismăneanu. Trimişii aceştia nu vin niciodată singuri, ci cu escortă, însoţiţi şi slujiţi de un mare număr de aghiotanţi, fiecare cu specialitatea sa.

Bacovia - 3000 euro

Numai în acest mod îmi explic ubicuitatea şi eficienţa sa. Nu-i cunosc toate victoriile, nu mă interesează. Dar nu pot trece cu vederea faptul că l-a terfelit, cum i s-a poruncit, pe Gabriel García Márquez. Urât, urât de tot, aproape josnic.

Şi tot el, ajutat de un aghiotant, l-a trecut pe Ernesto Guevara, El Che, simbolul libertăţii din America Latină, pe lista criminalilor lumii din secolul al 20-lea. Alături de Mao-Tse Dun şi Fidel Castro. Listă pe care nu se află Trujillo, Stroessner, Duvalier (Papa Doc), Ongania, Videla, Barrientos (complice în asasinarea lui Che) sau Pinochet.

Fireşte, nu aceasta era obligaţia domnului Vladimir Tismăneanu. Privită în timp, precum a privit domnia sa dictatura comunistă din România – un Raport prezidenţial de peste 600 de pagini -, sarcina sa a  fost să adune în acelaşi spaţiu cultural cât mai mulţi intelectuali şi să pună în funcţiune viaductul lui Valente, de la Hipodrom (Institutul Cultural Român) la Palatul Cotroceni (Traian Băsescu). Deschis în ambele sensuri, aşa cum a şi funcţionat: când Traian Băsescu a fost suspendat, peste o sută de intelectuali adunaţi la Hipodrom, au cerut suspendarea suspendării. Şi-au obţinut-o.

Che Guevara

Tot aşa, când Băsescu s-a aflat pe punctul de a pierde alegerile prezidenţiale, Hipodromul, prin filiale sale din străinătate, i-a adus voturile necesare (80% dintre emigranţii români) pentru a rămâne alţi cinci ani ca Preşedinte la Palatul Cotroceni. De unde, cum era logic, când Parlamentul a demis conducerea executivă a Institutului Cultural Român, dărâmând Hipodromul, Traian Băsescu i-a chemat pe toţi cei demişi, recompensându-i, împotriva voinţei guvernamentale, cu tot felul de Titluri, Ordine şi Medalii Naţionale, aflate prin Constituţie la dispoziţia sa.

Viaductul a funcţionat şi Vladmir Tismăneanu a fost satisfăcut: mulţumindu-le şi felicitându-i pe cei demişi,

Apeductul lui Valente, 368 era noastră

Traian Băsescu, politicianul cel mai neintelectual de la noi, a strălucit prin discursul rostit după ce dizolvase sub limbă câteva pastile de glucorom, un generic sintetizat de Patapievici din „fecalele” limbii române.

Ştiu că în aprilie 2013, referindu-mă la cei demişi, i-am scris doamnei Catrinel Pleşu : „Nu mi-a părut rău, dar nici nu m-am bucurat, nu am învăţat să merg pe câmpul de bătălie şi să adun morţii.”

Acum, revăd prima scrisoare trimisă lui H-R.P. şi mi se pare că textul sună ca o declaraţie de dragoste neîmpărtăşită. O reproduc totuşi, sigur de vitalitatea şi mersul înainte al Cruciadei Corupţilor. Cea de a noua şi, probabil, ultima din istorie. Pentru că după aceea nu va mai exista nici istorie.

Madrid, 5-7 iulie 2014

Domnule Horia Roman Patapievici :

            sper să nu vă surprindă prea mult rândurile acestea. Ele  vin în continuarea altora, pe care nu le presupun pierdute dar rămânând fără răspuns, merită să le reiau acum şi să le trec în seama dumneavoastră.

Mă explic: motive care nu interesează aici m-au determinat să mă aşez pentru o vreme în Spania, unde, dincolo de îndeletnicirile strict personale, mă străduiesc să fac ceea ce alţii se laudă că au făcut, chiar dacă nu se vede nimic, în vreme ce eu am făcut, fără să mă laud. Nu mă laud nici acum, dar sunt lucruri care se văd cu ochiul liber: tot ceea ce se cunoaşte în spaţiul hispan din literatura română, chiar şi când poartă al nume, începând de prin 1970, este opera mea. Treabă mai mult decât dificilă: destinul culturilor mici e să sape văi ca să se vadă, sus, culturile monumentale. Noi săpăm de câteva secole şi e posibil ca imposibilul să devină suportabil (Noica), stingându-ne sub piatra de moară a globalizării.

Gabriel García Márquez?  Atâtica..

Patru-cinci nume, care se salvaseră din stânele carpatine, sunt măcinate cu scop şi multă aplicaţie, umblându-se, noaptea, la dosare fabricate pe întuneric. Nimeni nu-i apără, iar eu, de unul singur, nu pot face mai mult, şi am cam obosit. I-a apărat cineva din ţară, pe Ionescu, Cioran şi Eliade în faţa avalanşei de invective plecate din Paris şi perfect distribuite în tot Occidentul?

Publicarea operei lor în ţară - pagini la care generaţia mea n-a avut intrare - nu-i un răspuns, pentru că s-a făcut sub imperiul beneficiului financiar al editorilor. Timp în care cei trei au fost excluşi din sălile academice şi universitare. Intervenţia mea, în cazul ultimilor doi, nu a servit la nimic, fiind trecută în zona senzaţionalului.

Acum, ca să ilustrez ce spun, mă chinuiesc să-l apăr pe Brâncuşi, care nu a avut nici un dosar, dar care e furat peste tot, cu neruşinare. Curând, în Madridul care dă foc la ceea ce  a furat (Edificiul Windsor), se va ridica o coloană de 106 m., care nu-i decât Coloana lui Brâncuşi, de doar 29,33 m. care ispitesc infinitul. Turtite, îmbrăcate într-un şuvoi de apă colorată frumos, romburile brâncuşiene vor deveni un imens prezervativ pentru un sexy-shop în aer liber.

Spania, după binefacerile emigraţiei, unde contribuim din plin şi iresponsabil, avea nevoie de un astfel de simbol pentru a-i stârni libidoul pervertit.

            Culmea e că alţii, nu noi, sunt legatarii patrimoniului brâncuşian. Iar aceştia nu fac decât să-şi reclame drepturile; drepturi istorice, uzurpate culturii române.

           Promovaţi, domnule Patapievici, pe toate canalele posibile, din ţară - preşedinţie, guvern, parlament - şi din afară, o lege a protecţiei culturilor minore, cel puţin la nivelul păsărilor migratorii, pentru a le conserva mediul de spravieţuire, identitate şi afirmare.   

Nu fac secret faptul că în linii generale, la baza actualului Institut se află un material al meu, cu propuneri concrete, mergând până la nume şi pronume, înmânat preşedintelui Ion Iliescu - foarte exact, pe 19 iulie, 2002, când l-am văzut ultima dată, la Cotroceni - şi rămas în răspunderea lui A.I. Zăinescu, pe atunci consilierul său pe astfel de domenii. Material lucrat pe experienţa proprie, după ce repusesem în funcţie Institutul Român de Cultură de la Madrid, fundat prin anii 40 de Aron Cotruş. Fără nici un fel de sprijin din ţară, în afara piedicilor birocratice ale diplomaţiei noastre.           

Am profitat, recunosc, de reformarea fizică a clădirii Ambasadei - căzută tot în sarcina mea!- si am desfiinţat cinci birouri  zis comerciale, obţinând o sală – 120 m.p. - cu întrebuinţări multiple - expoziţii, conferinţe, concerte, recitaluri, etc. - la care am adăugat biblioteca - două încăperi - plus sala de lectură publică - fostul birou, generos, al ataşatului militar.

Timp de aproape trei ani, în toată aripa stânga a clădirii, cu intrare separată - da, mi s-a dat aprobare pentru asta - Institutul a funcţionat, cu două şi chiar trei manifestaţii publice pe săptămână,

Mircea Eliade, 2008

anunţate în presa centrală si pe cele 70 de aviziere electronice ale oraşului. Păstrez casete video de la multe astfel de iniţiative, niciodată difuzate în ţară.

            Şi-i de prisos să adaug că după plecarea mea de la post - februarie, 1997 - noii veniţi au distrus absolut totul, spaţiile respective fiind destinate secţiei consulare. Nu-i nici o bucurie să-ti vezi dărâmată o idee născută din dragoste.

            Am aflat, la a treia mână, că aţi dispus reînfiinţarea Institutului. Nu vă faceţi iluzii, oamenii nu au chef de muncă, ci de câştig ieftin. Eu am moştenit 800 de cărţi şi am lăsat peste 3000, multe dispărute azi, sustrase prin artificiul birocratic al degradării.

            Domnule H.R.Patapievici, dacă regăsiţi în arhiva institutului scrisoare mea către Augustin Buzura, vă va fi de folos. Acolo spuneam foarte limpede: Institutul trebuie să privească în afară şi nu în înlăuntru.  

In cel mai bun caz, să promoveze în exterior valorile noastre mari şi să aducă în ţară valorile consacrate universal. Ruperea patrimoniului Editurii Univers e un sacrilegiu în favoarea dezmăţului spiritual al corupţiei intelectuale, greu de recuperat. Bişniţarii nu produc cultură, o îngroapă. De ce să subvenţionezi edituri de familie, când e mai de folos să dai banii publici la biblioteci publice - azi vestejite - care ar decide ele însele fondul de titluri?

Oricât de puternic, de educat si de generos, un privat nu face ceea ce poate - şi e obligat - să facă statul. Mai avem nevoie de stat ca să nu ne pierdem poporul.

Revin cu astea la ceea ce mă doare pe mine: Lucian Blaga. Avem câteva nume mari care mai pot funcţiona în afară, precum Caragiale care, cred eu, e imens dar foarte greu de scos din tiparele limbii române. Precum Creangă, mai uşor de transportat în marile limbi. La fel Blaga, atât ca filozof al culturii, cât mai ales ca poet.

Un proiect, bun în ansamblul lui, promovat cândva de domnul Constantin Noica şi întreţinut de mine pe zona hispană, a eşuat. Entuziasmul şi dărnicia lui au fost totuşi, de mult folos, pe zona franceză şi germană, unde spiritul e mai deschis. Nu şi în lumea mea, spaţiul hispan apărându-şi cu multă fudulie valorile proprii, uşor încremenite.

L-am tradus pe Blaga, prin 1978, la Editura Minerva.

Blaga, Mexic, 1983

L-am dus în Mexic cam în acelaşi timp şi a fost atât de bine primit, încât acum se tipăreşte în ediţii pirat. E drept, în condiţii modeste, pentru că ediţia mea - 15 mii exemplare!- tipărită la Universitatea Naţionala Autonomă, respecta rigorile unei colecţii - 30 de poeme - de mare succes, având în vedere preţul: un pachet de ţigări sau un Valéry, Montale, Pavese, Pound, Pessoa, Blaga...

Spania l-a receptat cu rezerve, dat fiind amănuntul că Juan Ramón Jiménez a primit, în 1956, premiul Nobel, distincţie care – s-a spus o vreme – i s-ar fi cuvenit lui Lucian Blaga. Meritau amândoi, dar Miron Constantin[escu] (vedeţi Luntrea lui Caron) a vrut altfel.

Ca să-l aduc totuşi, în Spania, am socotit absolut necesar un prolog despre acel an 1956 - 26 pagini - şi un studiu larg, aplicat pe filozofia si poezia lui - 120 pagini - urmat de 100 de poeme, cumpănind bine selecţia. Muncă dificilă, vă asigur. Dificilă şi găsirea unui editor; nu oricare, ci unul care are distribuţie bună şi e dispus să nu câştige, dar nici să piardă. Am ales Prensas Universitarias de Zaragoza pentru că studenţii citesc şi poezie şi pentru că tot aici am publicat un Tristan Tzara - Primele poeme - tipărit în 3000 exemplare. Puteam să caut alt editor, aici, la Madrid, sau la Barcelona, de mai mult prestigiu, dar nu şi de audienţa pe care o vreau.

Am predat manuscrisul în februarie 2004. Suntem după un an şi de-abia mi s-au promis corecturile. In parte, din lentoarea editurii; în altă parte, din pricina mea: în mai 2004, au venit la Madrid Augustin Buzura şi Angela Martin şi s-au arătat foarte încântaţi să fie parte în proiect, subvenţionând jumătate din costuri. Astfel, nădăjduind că desfiinţez lentoarea zaragozană, s-a intrat într-un schimb de scrisori amabile şi sterile. In august, acelaşi an, venind in ţară, am vizitat Institutul şi am lăsat o copie completă a cărţii, inclusiv discheta, sperând să-i zoresc. Nu, cel puţin aşa constat până acum;  pentru că, mare minune, au apărut drepturile de autor Blaga şi s-a invocat „o sumă importantă”.   

            Nu mă pricep la astfel de mecanisme. Vag, am înţeles că Liiceanu e proprietar pe o moştenire însuşită abuziv, că din când în când mai lasă ceva şi pentru Dorli, care, în mod practic, a încasat traducerea spaniolă, în 1978, de la Minerva. Sigur, acum sunt mult mai multe poeme decât atunci.

            Nu se poate fixa nici un nume, domnule Patapievici, în afară, dacă se înaintează pe blocaje şi cupidităţi. Cu cele două romane ale lui Ernesto Sábato -Tunelul şi Abaddon Exterminatorul - traduse de mine, cred că  Editura Humanitas şi-a făcut plinul financiar şi ar fi făcut un gest de generozitate, renunţând la drepturile Blaga.

Madrid, 4 aprilie, 2005

Notă. Toate coperţile de carte care însoţesc textul, reprezintă cărţi care nu au primit nici o subvenţie de la nimeni. Cu atât mai puţin de la Institutul Cultural Român.
................................................

© Darie Novăceanu 2014       

Cu cărţile pe faţă

4.Tudor Arghezi şi G. Bacovia în Gara de Nord

            După ce epuizasem toată gramatica istorică a poeziei noastre, încercând să-l conving să nu facă o tâmpenie, optând pentru traduceri din română făcute numai de vorbitori nativi, nu mă aşteptam ca Horia-Roman Patapievici să facă un gest de mărinimie faţă de Arghezi şi Bacovia. Dar nici la atâta ignominie. Pentru că a făcut exact contrariu a ceea ce-i spusesem că nu-i bine şi nici frumos să facă. A găsit un grădinar spaniol care învăţase limba română fără profesor, pe Joaquín Garrigós, l-a trecut în Banca de date a Institutului Cultural Român şi i-a dat să traducă tot ceea ce a socotit el că merită să fie cunoscut în spaţiul hispanic.

            Omul a fost încântat şi s-a dovedit harnic. A renunţat la copilitul garoafelor şi a trecut la plivitul literaturii române. Cu un rezultat record:  din 14 (paisprezece) titluri (cărţi, nu autori) apărute, în 2008, în Spania, 12 (douăsprezece) au fost traduse de el.

            Ca să-i omologheze recordul, a luat indigenul de mână şi s-a dus cu el la Banca de Titluri şi Medalii de la Cotroceni, unde bancherul intelectualităţii române, Traian Băsescu, i-a conferit şi Titlu (cetăţean român de onoare) şi Ordinul de Cavaler al Literelor Române. Cu cal din Andaluzia şi sabie din Toledo.

            Am văzut cărţile traduse, vrând-nevrând şi autorii, şi am dat peste tot felul de minuni, oprindu-mă la volumul de poeme Regreso del exilio – Întoarcere din exil -, publicat de editura adamaRamada ediciones, din Madrid, cu sprijinul Institutului Cultural Român din Bucureşti (Obra publicada con el apoyo del Instituto Cultural Rumano de Bucarest  - după cum scrie pe pagina de gardă a cărţii).

Opera unei poetese preţuită, dar care nu se putea întoarce de unde n-a fost niciodată. Care exil? Din ce străinătate? Poate din paturi străine. Începând cu pajiştea din Slobozia, păstorită la începuturi de Mircea Dinescu. După aceea, cum mărturiseşte ea însăşi, în poemul care dă titlul volumului (pagina 15), timp de Unsprezece ani, patru luni şaptesprezece zile, pe unde s-a putut. Până la Constanţa, când s-a dus să-l vadă pe Ovidiu. Un poem frumos, Ars Amandi (pagina 65), încheiat printr-o invocaţie - Tu care treci pe-aici, / dac-ai iubit vreodată, / roagă-te pentru dânsul / să-i fie somnul lin -, tradus corect dar aiurea de Joaquin Garrigos: Tu que pasas por aqui, / si alguna vez amaste, / ruega por el  / que tenga un dulce suenio...

            Aici grădinarul se-ncurcă: din pioşenie, poeta îi cere trecătorului să se roage pentru dânsul. Evident, doreşte o rugăciune, nu o cerere administrativă. Şi aici spaniola e deficitară: nu are pentru dânsul, un pronominal de politeţă. Dar pentru evlavie, are mai multe, începând cu rezar. Aşadar, traduse în afara conopidei, versurile ar fi trebuit să fie Tu cuando vayas por aqui, / si alguna vez amaste, /  reza por su persoana / que tenga un suenio apacible.

Nu dulce, căci dulce suenio  găseşti doar pe noptieră, la hotel, lângă un baton de ciocolată. Şi dacă merg mai departe, nici treci nu-i bine tradus: trebuia vayas, conjunctiv de la verbul ir şi nu de la pasar. Patru greşeli în patru versuri e mult. Foarte mult. Dar ce importanţă mai poate avea tărăşenia asta când e vorba de literatura română, de poezie, titluri, cărţi şi autori?  Şi edituri, precum adamaRamada, care nu are nici un  titlul în catalogul ei editorial şi presupun că nici nu există.

           

Eram obişnuit de mult cu astfel de mişmaşuri. Dar nu vroiam să renunţ şi să nu-i aduc pe Arghezi şi Bacovia în Spania. Îl adusesem pe Blaga, în 3.000 de exemplare, în Antologia general (Prensas Universitarias de Zaragoza, 2006), punându-l alături de Tristan Tzara cu Poemas rumanos, în acelaşi tiraj şi la aceiaşi editură, în 2002. Fără ca Institutul Cultural Român să pună o unghie de ajutor financiar. Mai înainte, îl adusesem pe Blaga cu alţii 11 (unsprezece) poeţi români, la Barcelona (Barral Editores, 1972). Şi pentru care, ca să nu fie singuri, adusesem 17 (şaptesprezece) prozatori români, la Madrid (Alianza Editorial,1974), când Institutul Cultural Român nu exista nici măcar în visele mele.

Şi pentru ca nici eu să nu fiu singur,

adusesem 42 (patruzeci) de poeţi români la Madrid (Editorial Verbum, 2004). Nu am mers mai departe: editurile s-au scumpit peste poate, s-au comercializat. Dacă vrei să mănânci conopidă, trebui s-o aduci tu însuţi.      Şi ca să fi bine servit, ai nevoie de un ospătar bun, adus de acasă. Şi acasă, numai Horia Roman Patapievici are conopidă.

N-am vrut să cred. Mai ales după ce am aflat că la Bucureşti, funcţionează şi Consiliul Naţional al Cărţii, condus de Catrinel Pleşu. Aşa am început un schimb de mesaje cu domnia sa.

Pentru că aveam cu cine sta de vorbă şi peste tot, am simţit trăirea sinceră a cuvântului şi interesul de a face un lucru de folos pentru cultura română. Fireşte, asta vine din gena oltenilor şi nu din hrubele neoliticului.

 Fără să ştiu, n-aveam de unde, aici la Madrid, că Şeful mare al acestui Consiliu era acelaşi Horia Roman Patapievici, înstăpânit pe toată cultura română.

Am crezut că trenul în care vroiam să-i aduc la Madrid pe Arghezi şi Bacovia pleca de pe alt peron de gară. De la Gara de Nord şi nu din Aleea Alexandru, 38.

Oricum, mai ales că mi-a îngăduit acest lucru, reproduc acum câteva dintre ele, convins că nu dăunează nimănui şi mai pot face bine, acolo unde s-a făcut mult rău.

Stimată doamnă Catrinel Pleşu,

M-am uitat în calendar şi am observat că pe data de 5 aprilie v-am trimis un mesaj, un text - Literatură si uitare - plus alte câteva anexe. E drept, vă promiteam solemn că nu o să vă mai deranjez. Şi m-am ţinut de cuvânt.

Dar am o nedumerire care vine din mai multe direcţii: nu v-a ajuns textul, a ajuns la altcineva, poşta dumneavoastră poate fi deschisă şi de alte persoane şi, în sfârşit, că nu s-a întâmplat nimic din toate astea, deci textul v-a ajuns si nu a meritat nici un răspuns. Nici măcar acel de demult şi sănătos "am primit".

Sunt, am fost toată viaţa un naiv. Dar am neliniştile mele pe care încerc să le aduc la ţărm. Accept nemeritul textului şi-mi recunosc toate nemeritele. Va cer, de aceea, îngăduinţa - textul v-a fost trimis dumneavoastră - să-l fac public, ridicându-l pe blogul meu pe care-l ţin de câţiva ani şi am unii vizitatori fideli. Spuneţi-mi, va rog, daca acest lucru va supară cu ceva.

Madrid, 22 iunie, 2011

ss. Semnătura

Stimate domnule Novăceanu,

            In aprilie am fost în concediu, dar aş fi primit oricum mail-ul dacă ar fi ajuns. Intre timp am avut si o operaţie la ochi, aşa că evit ecranul computerului cât pot, dar şi aşa aş fi citit textul printat dacă ar fi ajuns.

Nu mă supăra cu nimic dacă îl puneţi pe blog-ul Dv. Cu un zâmbet oltenesc adaug că nu mă îndoiesc de talentul Dv. nici o clipă, dar mi se pare că de naivitate nu aţi dat dovadă niciodată.

Cu cele mai bune gânduri,

ss. Semnătura

Stimate domnule Novăceanu,  

Mă bucur (chiar dacă e vorba de un context încâlcit) să am veşti bune despre Dumneavoastră – sunteţi tot aprig, îndrăgostit  de literatură şi fidel vocaţiei minunate de traducător.

Sigur că am fi extrem de bucuroşi dacă un traducător de rangul Dumneavoastră ar publica Arghezi, Bacovia ( şi, sper, cândva, Barbu) în Spania cu sprijinul programelor ICR.  

Vă amintesc, însă, că suntem o instituţie de stat, cu buget aprobat de Parlament, obligată să respecte legile statului nostru aşa cum sunt ele şi că, în consecinţa, sprijinul (generos) pentru traducere îl putem acorda numai editurii care urmează să o publice şi care apelează în acest scop la unul dintre programele noastre de finanţare (în cazul acesta, TPS) 

La orice bombăneala din partea noastră – eu personal urăsc hârţogăria şi birocraţia de care avem parte tot timpul - juriştii institutului ne răspund sec, aşa o cer legile noastre. Pe de altă parte, când mă uit la ce nebunie de hârtii, limba de lemn, etc. înseamnă orice „aplicaţie” la UE pentru diverse proiecte culturale, mă cuprinde jalea fiindcă vom cădea din lac in puţ.

Daca aţi găsi (şi sunt sigură ca o veţi face) o editură care  e de acord să ceară finanţare prin TPS, aşa cum au făcut multe, de la Gallimard, Suhrkamp la Artec ( Spania), etc., ar fi o bucurie şi o onoare să sprijinim apariţia lui Arghezi şi Bacovia în traducerea Dumneavoastră.  

Cu cele mai bune gânduri,

ss semnătura

 

Literatură şi uitare

Stimată doamnă Catrinel Pleşu,

            Nu v-am mai scris de pe vremea vuvuzelelor, când eram furios pe o catedrală a Neamului, rămasă în picioare, ca toate batjocurile. Mi-ar fi făcut plăcere, atunci, un semn de la Andrei; l-am aşteptat, mi s-au împăienjenit ochii, mulţumindu-mă să-l citesc.

            De-atunci şi de mai înainte – foarte exact, din 25 martie 2010 – Arghezi şi Bacovia stau in Gara de Nord, fără bilet de ţug, pentru că nu am dat peste un casier generos, iar la  Zug-ul suiz n-am trecere. Acolo e unul, Marc Rich, care are şi bani de ai noştri (mulţi), şi n-ar ce face cu ei. Presupun că-l mai ciupesc parlamentarii noştri. Nu, nu cei care votează bugetul ICR, fiindcă mai sunt şi alţi parlamentari. Intre timp, aud că domnul Baconski trage 50 de mii de euro din bugetul ICR, pentru un film de desene animate despre un român care n-a fost reanimat la timp şi a murit în Polonia.

Nu-i rău, dar nici bine. Am văzut câteva secvenţe şi cred că nu-i bine deloc: e o auto-defăimare perfectă. N-are sens să ne batem singuri cuie în talpă. Pentru că are cine şi nu mai avem tălpi...

           Dar nu de asta vă scriu.

Nici ca să mai cer îndurare pentru cei doi. Acum, că se vor face cireşele, Arghezi, ca mai demult, are ce vinde, iar Bacovia poate să cânte la vioară. Să cumpere guvernanţii, să urce în tren şi să scuipe sâmburii pe fereastră.

            Intre timp mi-am făcut şi eu socotelile mele. Pentru că trenurile pleacă şi vin, dar este unul care se duce şi nu se mai întoarce. De aceea, rugămintea mea de acum nu mai are în vedere peronul ICR, din Aleea Alexandru, ci pe cel de alături, cel al CNC-ului, unde,   m-am gândit eu, cercetându-mi bagajele, s-ar putea să am o primire mai bună.

            Sincer până la capăt, nu ştiu dacă fac bine; nu vreau să vă supăr, dar nu am, nu mai am la cine să mă adresez, de la distanţă, pentru a-mi uşura din bagaje. Mai ales că, din pricina distanţei, câteva dintre ele (pe alese) au plecat cu alte trenuri, fără să ştiu.

            E vorba, Doamnă Catrinel, de cărţile mele. Scrise, traduse, bune sau mai puţin bune, dar care sunt (au fost) ale mele şi au început să nu mai fie deloc. Una după alta, în absenţa mea, au dispărut şi le-am regăsit în librării, sub alte nume. Istorie lungă şi urâtă, dar nu-mi propun să vă plictisesc cu ea. Poate, altfel şi altădată.

Din cele încă numai ale mele au mai rămas unele, pe care as vrea să le salvez. Şi ştiu că mă puteţi ajuta.  Mă gândesc, pentru început, numai la traduceri. Şi nu la toate.

Iată: cu ani în urmă, Humanitas a publicat două traduceri  ale mele din Sábato, Tunelul şi Abaddon Exterminatorul. Şi am fost fericit. Nu pentru bani - nici nu ştiu câţi

 au fost -, ci pentru Sábato, care se află pe pragul a o sută de ani... Nici el nu s-a uitat la bani. Mi-a dat o hârtie prin care dorea drepturile în lei, într-o bancă românească. Să-i cheltuiască în timpul unei vizite. Ne iubea pentru vârfurile culturii noastre, pe unde umbla de multe ori, ca la el acasă.

            Nici Gonzalo Torrente Ballester, pentru Bucurii şi umbre, n-a vrut bani verzi. Au rămas lângă cei ai lui Sábato, la Fondul Literar, de unde, ştiu sigur, i-au şterpelit doi moldoveni, care, ca să nu li se ia urma, au plecat cu bancă cu tot...

            Ştiu ca Humanitas a publicat alte titluri din don Gonzalo - l-am iubit mult - şi  m-aş bucura dacă ar reedita Bucurii şi umbre, romanul tradus de mine şi Miruna. M-aş bucura şi fără bani. Numai să-l ştiu din nou în librării noastre. Pentru că e o carte uriaşă. În personaje, în spaţiu, în istorie; în rostirea gândului, care nu se mai opreşte. De unde şi multele pagini – 3 volume - şi, poate de aici, rezerva editorilor de azi.

Tot atâtea erau şi atunci şi era mai greu ca acum : cartea a primit Bunul de Tipar în septembrie ’88 şi a apărut la sfârşitul lui octombrie ’89, puţin înaintea Schimbării la Faţă. Şi-mi amintesc bine: domnul. Coman (fratele...), Directorul Poligrafiei, stătea, disperat, cu paginile culese în două camere, până la tavan. Blocat şi spaţiul şi zincul.  M-a sfătuit să merg la Letea, mi-a spus la cine şi cu ce, să obţin hârtia. Şi-am obţinut-o. Tiraj: 40 de mii...

            Nu cred că Humanitas – prestigiu, titluri, autori, etc. – mai are nevoie de astfel de demersuri. Numai că eu nu am uşă deschisă la Domnul Gabriel Liiceanu. Am încercat de câteva ori şi am găsit-o mereu ferecată. Presupun că tot de cei care m-au alungat din ţară. Cu gloanţe (adevărate). Pentru că nu stau aici din alte motive.

            Pentru mine, prin Bucurii şi umbre, don Gonzalo îi reprezintă, la un loc, pe Rebreanu, Pavel Dan şi, în capul mesei, Voiculescu. Iată trei argumente în favoarea sa. Şi mai sunt: cartea a fost ecranizată, destul de bine şi cu mult succes. Un serial pe care televiziunea îl repetă, ori de câte ori se satură de idioţenii. Vag de tot, cred că s-au dat câteva episoade şi la noi. Şi s-ar putea relua, ajutând desfacerea cărţii. Care ar putea avea drept prefaţă elogiul lui José Saramago, Sunetul soarelui căzând în mare. O pagină desprinsă din cer, pe care v-o trimit alăturată acestor rânduri. Cândva, povesteşte lusitanul, la o întâlnire, un specialist în chiţibuşuri l-a întrebat: - Credeţi în Dumnezeu? Şi don Gonzalo, cu cele 11 dioptrii, l-a privit curios: - Şi pe dumneata ce te interesează?  

            Ediţia din Bucurii şi umbre e uşor de găsit, iar tehnica scanării uşurează zaţul la greutatea aerului. La nevoie, am în casă, la Bucureşti, întregul text dactilografiat de Anca Teodorescu, cunoscută sigur de dumneavoastră.

           

Al doilea titlu pe care vi-l supun judecăţii, e un vis: GÓNGORA. Un vis în trei părţi: Călătorie spre Góngora – Traduceri din opera poetică – Comentarii. Trei cărţi la care am lucrat opt ani, adunându-le într-un singur volum, de 750 pagini. Apărut în 1982, tot la Univers. Tiraj 8500 exemplare, 80 de lei din anii aceia. Premiul Naţional, aici; iar la noi, frecatul la ochi, invidia verde-crudă şi mânia (universitară) fără culoare.

            M-am gândit mult şi cred că e bine să ajungă şi la cititorii de azi. Au ce învăţa: o istorie a poeziei spaniole (binişor scrisă) de la începuturi (secolul al XI- lea) până la Góngora, un poet nepereche în poezia universală şi o interpretare critică aplicată, în afara vicleniilor semiologiei.

            Ştiu, e o carte dificilă pentru orice editor şi nu-mi dau seama dacă Humanitas    s-ar încumeta la aşa ceva. Şi cine, atunci? Chiar dacă eu aş renunţa la opt ani (anii de atunci...), cu frig şi tacâmuri de pui albaştri? O subvenţie? Cine mai dă subvenţii pe degeaba? Mai există filantropi generoşi, care nu ştiu ce-i camăta?

Doamna Catrinel, cărţile care mi s-au furat, s-au furat pentru că furtul e singura profesie care nu cere muncă şi aduce câştig sigur, neimpozabil, garantat de imoralitate.

Nu cred că aş mai putea salva ceva. Mai ales că unul dintre editori a fost măcelar în Piaţa Amzei şi se pricepe la oase, iar altul nu vinde decât pere de plop. Din plopii de pe Copou. In faţa judecăţii, perele acestea nu există, dar cumpărătorii fac coadă la ele.

            Şi n-o să credeţi, dar şi Góngora mi-a fost răpit. Pe jumătate: o aia, de la Universitatea de Vest, şi-a dat doctoratul, înghesuind între virgule, fără ghilimele, tot textul meu. Nu şi traducerea poemelor. Pe acestea le-a preluat, menţionându-mă. (....)

            Termin, doamnă Catrinel. Şi promit să mă ţin de promisiune. 

Cu toată preţuirea

(ss) semnătura