Fără titlu
Mulţi poate cred că-n mine, nerostite,
Au adormit ca nişte hoarde celte
Pe-un câmp de bătălie prea devreme
Pierdut, cuvintele ce, potrivite,
Ar fi putut , cu suflet şi unelte,
În şir să stea, ca plopii, în poeme.
Dar ei nu ştiu, nu pot să ştie,
Cât de frumoşi sunt plopii înainte
De a-i lovi securea lângă rădăcină.
Ei nu-i aud, nu-i simt când din hârtie,
Tot mai foşnesc, înalţi, printre cuvinte,
Visându-se pădure şi lumină.
Şi pentru că nici au văzut vreodată
Un câmp de luptă semănat cu moarte,
Nu-şi pot închipui cum, din tranşeie,
Câmpie-i şi tăcerea abia însămânţată,
Cuvintele dat fiindu-i să le poarte
Până-ncolţesc şi redevin ideie.
Ei nu pot şti că lângă fiecare
Os de silabă rupt, am stat cât poate
n-a stat nici Hercul lângă Hidră,
să-l simt cum sună iar, privighetoare;
nici cât târziu şi ce singurătate
mi-a curs în palme din clepsidră.
Sahare de-aşteptări, de-atâta veghe,
s-ar fi întis deasupra lor, rotunde,
de n-ar fi ars, liturgici, palmierii
memoriei aprinşi, din leghe-n leghe,
cuvintele chemându-le din niciunde,
oarbe cămile-ale tăcerii,
pentru ca iar în şir desfăşurate,
cât mai există – vai, şi mai există!-
câmpuri de bătălie, să se bată,
să-nvingă ori să piară, dintre toate,
albă neavând să se predea, batistă,
nici unul, doar tăcerea de ţipăt sfăşiată.
1969
Bate şi intră
Frânt de la jumătate, dacă mai sângerează
Un vis, ori dacă vreo iluzie
Îşi caută veştedă perechea,
Dacă dviziile gândului şi-au consumat,
Trăgând în deşert toată muniţia
Şi nimeni nu te crede
Că tu ai descoperit mările Sudului,
Ori iarba de pe cer,
Dacă peste colinele copilăriei
Cineva a aplicat o ştampilă,
Interzicându-ţi întoarcrea,
Şi nu mai ai de unde culege cuvinte
Pentru a-i închide rana
Necicatrizată vreodată a speranţei,
Dacă un glas nu mai are trup
Şi nu mai vine sub lumina înserării
Pentru a deveni dragoste,
Iar noroiul de pe pantofi
A coborât în suflet, sugrumând
Dulcele foşnet al fântânilor,
Acesta-i singurul loc
Al regăsirii de sine. Bate şi intră
Fără de teamă. Cărările
Sunt desenate-n cerc, iar arborii
Sunt numai cântec. Bate şi intră.
Imensă, casa are ziduri de piatră
Şi pe coridoare nesfârşite se plimbă,
Îmbrăcate în alb fantomele timpului
Şi stăpânii lui de odinioară.
Bate şi intră. Tot ceea ce vei afla aici,
Ai lăsat, fericit, dincolo de ziduri.
1969
Seneca şi Neron
Şi poetul le-a spus senatorilor: păstraţi cuvintele,
n-o să mai aveţi cu ce să-l îngropaţi. Luaţi seama,
au mai rămas doar câteva. Gândiţi-vă la clipa aceea.
Până atunci mai cresc altele, i-au răspuns ei,
Şi au distrus templele şi statuile, înfricoşaţi,
Căutând cuvinte să-l învăştmânte pe împărat.
Iar atunci când cuvintele nu le-au mai plăcut,
Au incendiat Roma să-i lumineze gloria.
Apoteozică nenorocirea acelui foc! Iar el, pe corabie,
Cu cel mai desfrânat din tinerii Cetăţii.
La moartea lui, continuă ghidul, nu s-au mai găsit
Cuvinte destule, nici marmură. Statuile acestea
Sunt singurele care ni l-au păstrat.
Ceea ce tace ghidul, spune istoria: statuile
Au fost cioplite pe când poetul ami era în viaţă.
Cu trei ani înaintea împăratului,
s-a sinucis pentru că nu mai avea cuvinte.
Pe-un cer făcut de
mine
Pe-un cer făcut de mine te roteşti uşor,
Zăpadă, flacără şi nor;
Îmi cercetezi fereastra şi fruntea, căutând
Pe dincolo de vorbe şi de gând,
Un drum cu vişini albi, în floare,
Să mă aducă iar din depărtare.
Te las să te roteşti, te las şi parcă
Eşti o plutire lină de la cer la barcă,
O pânză care strigă, un ţărm care aşteaptă
Precum un om cu mâna dreaptă
Streaşină lângă ochi, sub cer senin,
Şi mă chemi azi,
Când nu mai pot să vin.
1974
Cântec vechi
Plec cum pleacă din oglindă
Câte-un chip neluat în seamă,
Ori cum dă să se desprindă
Luntrea de la mal cu teamă.
Pas ori vâslă e tot una
Când plecarea-i despărţire;
Marea-i drum veghiat de luna
Plopilor din amintire.
Să rămân, îmi spui, dar glasul
Nu mai face flori şi ape.
E cenuşă timpu-n ceasul
Care ne mai ţine-aproape.
Şi-i târziu acum în toate
Câte-au fost şi-n cele care
Vor veni. Singurătate
Va cunoaşte fiecare.
Şi acelaşi lucru-nseamnă
Tot ce-a fost altfel odată,
Chiar de-n plopii noştri toamnă
n-o să fie niciodată.
1978
....................................................
R - Darie Novăceanu - 2015
