domingo, 28 de junio de 2015

ANTOLOGIE PERSONALĂ

























EXISTĂ NOPŢI

 

IV



ROSTIREA PATRIEI

Şi dacă peste noapte din apele somnului
se desprinde cineva şi-ţi spune
nimic nu valorează cântecele tale
dar îţi dau  floarea acesta să te apere
şi-a doua zi trezindu-te în mână
se arcuieşte sceptrul unui lujer

e semn că trebuie să pleci a doua oară?

I

Cel ce v-a vorbit despre flacăra de spirt
            a liliacului adolescent
asediind dimineţile
sau despre înclinaţia arborilor peste suflet
cu toamnă de păsări
            despre veninul de cobră al umbrei
sau despre timpul putrezit
            în ceasurile din sălile de aşteptare

trebuia să v-arate-ntr-o zi şi ţărmul acesta
pe care mă întorc mereu
            căutându-vă
obosit de-alegoriile predicatorilor ambulanţi
sătul de agonia dilatată a cuvintelor
            de-alungul fluviilor Europei
ţărmul ce ni s-a dat să construim pe el
un timp al nostru şi să ne ridicăm
            pâinea şi steagurile
binecuvântatul ţărm pe care
ostenesc toată noaptea privighetorile

Trebuia să v-arăt într-o zi şi ţărmul acesta
pe care-aş fi putut îmbătrâni
            frumos şi fără îndoilei
necunoscând vicleana împărţire
            a-ntregului prin doi şi netrăind
absenţa coarnelor de plug
căci pentru ele-am fost dorit („să are
în locul nostru”...) şi de-aceea
braţele-m cad adesea despărţite
lemnul absent simţindu-l
            şi ţarina visând-o
şi căutându-le în somn asemeni celor
fără de mâini cei care numai
            când dorm mai pot culege flori

Un ţărm e patria întotdeauna-ntâiul
            Pe care gol şi nevăzut
spărgând un vis rotund
un dor în doi de unu
            de arbore ce se rămâne
continuat cu frunza din vârful rădăcinii
soseşte într-o zi un ţipăt
            şi-şi cere dreptul lui
de lacrimă şi partea lui de steag
intrând ca-ntr-o armură de zeu necunoscut
            în trup de carne şi miracol

Zidit cu varul alb al braţelor pereche
            ţărmul primeşte valul
de sunet nou în arbori
restituind tăcerea şi cuvântul
să lege echinocţii şi lucruri între ele
            şi să dezlege gândul colorând
cu aştri ţipătul rostit
în către ţărmul transparent de punte
            să-şi împlinească semnul şi rostirea

Nici o tăcere nu seamnănă cu alta
chiar dacă nemişcat rămâne aerul
            în jurul lor
liană surdă
iar sunetele nerostite trec
din neştiut către uitare

Ca peste-o mare fără de corăbii
fantome moi plutesc deasupra
            ideilor pe-ndepărtate
ţărmuri ajungând
numai acelea care anulează
odihna gândului rătăcitoare

Uşoare clipe lungi de îndoială
ne pun pe limbă mai întâi cenuşa
            bănuitului foc din adâncuri
clare tăceri ce nu ne vor
justifica nicum absenţa

din faţa vorbelor nespuse

(1973)
...........................................................................
R. Darie Novăceanu - 2015