Nimeni nu poate opri o pasăre să cânte
Cuvinte pentru Fănuş Neagu şi despre vremurile noastre
Ne plimbăm şi noi, străini, pe această plută de viaţă
ancorată de amintiri de vechea Rusie. Parcă am dormi
pe o carte de Bunin şi am visa un capitol necitit.
Abia în aceste
rânduri începem să-l auzim pe Fănuş. In unele locuri pare chiar el. Şi cred că dacă ar fi invitaţi la un
extemporal – recunoaşteţi autorul -, mulţi dintre criticii literari ar
răspunde: Fănuş Neagu. Nu, nu-i Fănuş. Este, presupun, debutul literar al Ştefanei
Velisar Teodoreanu, publicat în Bilete de
papagal – No.18, vol.I., revistă de buzunar pe care am luat-o cu mine aici,
la Madrid, să
fiu mai aproape de Mărţişor. Ştefana Velisar, un nume uitat astăzi, ca şi cel
al soţului, mort la începutul lui februarie, 1954, pe un ger cumplit, stând la
coadă într-o Alimentara să cumpere
cartofi.
Curios, cel puţin pentru mine,
e faptul un alt condei se opreşte la
Vâlcov pentru a vedea Veneţia României: Pe seară vaporul ajunge la
Vâlcov, pe care-l bănuieşti între copaci, pe limba de nisip a
grindului marin Jibăreni...Strada pe care mergi e întretăiată de numeroase
canale mari şi mici. Pe cele mari le treci
peste poduri înalte şi curbate, ca Rialto din Veneţia. Pe sub aceste poduri
pot trece bărci mari. Dar sunt şi canale mici, acoperite în dreptul străzilor
cu punţi joase, pe supt care la nevoie poate trece o flotilă de raţe...Canale
care pornesc toate dintr-un fel de Canal Grande, Belgorodski, pe care se afla
cherhanelele Statului, nişte magazii care nu au nimic impozant, deşi reprezintă
capitala icrelor negre în România... (George Vâlsan – Pământul românesc şi
frumuseţile lui - 1940)
Nu ştiu cui aparţine
„patentul” Veneţiei româneşti. Cred că lui George Vâlsan (1885-1935), volumul
din care citez fiind alcătuit postum de Emanoil Bucuţa, din articole publicate
în periodice. Cea ce ştiu cu certitudine e că Veneţia noastră aparţine acum ucrainienienilor;
ca şi Ismailul. Şi mai ştiu că Fănuş a scris o parte din Frumoşii nebuni... în Braseria de la Athenee, când icrele nu
mai veneau din „capela peştilor” de la Vâlcov, dar existau: ...viaţa era mai ieftină decât azi. Pentru a vă stârni pofta, vă anunţ ca
în lista de bucate figurau zilnic icre de Manciuria - 5 lei suta de grame şi
icre negre – 6 lei...O baterie de vinul casei costa 12 lei şi una specială 17
lei. Era vremea când încasam pentru un articol 400 de lei. (Jurnalul
naţional, ianuarie 2011)
Şi revenind la George Vâlsan: lui
îi datorăm dezlegarea misterului care a însoţit Buzăul sute de ani: pe schiţa
lui Herodot, după memoria greco-sciţilor de la Olbia, Buzăul (Araros) curgea direct în Dunăre (Istro), precum Ialomiţa (Naparis), Prutul (Porata)
şi Siretul ( Tyarantos). Mult mai
târziu, marele astronom Ptolomeu a aşezat curgerea Buzăului în Siret. Amândoi
avea dreptate. Timpul lucrase: Dunărea, de la cinci braţe, avea doar trei, iar
Dobrogea îşi ridicase umerii, desenând orografia de azi.
În acelaşi loc, aşa cum a văzut-o
Herodot, rămăsese Leuke (Insula Şerpilor).
Aşa a văzut-o, cinci ani mai târziu (445 a.C.), Pericle, care a ridicat aici un
altar închinat lui Achile, continuându-şi drumul spre Marea de Azov sau, după
Herodot, lacul Mayatide.
O stâncă de 17 hectare, la doar 42
de kilometri de Sulina, pe care nu se aşează nici o pasăre, lăsând şerpii să-şi
clocească ouăle în voie. Aflată azi, precum Vâlcovul şi Ismailul în stăpânirea Ucrainei, chiar dacă toate
tratatele – Paris, Berlin, Versailles – ne-au recunoscut dreptul de
proprietate. Un conflict, lângă altele, pe care diplomaţia nu a reuşit să-l
rezolve. Nici Tribunalul de la
Haga nu i-a dat de capăt. Mai ales după ce ministrul
Meleşcanu, cu puţine cunoştinţe geo-politice, a declarat cu un umor absolut
stupid: Insula şerpilor se află bine
merçi, la locul ei, în Marea Neagră. Mai avem, totuşi, o şansă ca insula să
redevină a noastră: Delta Dunării, Veneţia noastră rustică, înaintează în mare
cu, aproximativ, 70 centimetri pe an. În câteva milenii vom fi acolo...
Vlahuţă nu putea să n-o vadă: După două ceasuri de plutire spre răsărit,
zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor...La vreo sută de
paşi vaporul se opreşte. O barcă...Suntem pe vârf, lângă far...Niciodată n-am
văzut atâta lumina, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu
sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune....Toţi tăcem, ca
într-o biserică.
Nu căutaţi textul acesta în România pitorească: lipseşte din toate
ediţiile de după 1918. Până în zilele noastre! Fănuş şi-a cules, presupun,
informaţiile din alte surse. In scrisoarea pe care Sergiu i-o trimite lui Theodor
Zorini (Jderul), însingurat din dragoste la Farul de la Sulina, datele sunt exacte:... priveai probabil spre Insula şerpilor –
altfel de unde atâta venin şi pentru ce?
Ar trebui să ştii că Insula albă (Leuke), pe care vechii greci au
construit un templu în cinstea lui Apolo, apoi unul închinat lui Achile, este
intrată în colindele noastre ca o insulă a fericirii, unde se înalţă o dalbă
mănăstire cu nouă altare. Deci tu extragi venin din câmpiile elizee unde
pluteşte sufletul lui Achile cel iute de picior şi din altarele bisericilor
ortodoxe... Şi mai departe motivul revine cu un adaos nou: Ti-aminteşti, corabia din lemn de lămâi se
sprijinea pe douăzeci şi patru de ghiulele de piatră; mânăstirea albă, cu nouă
altare, din insula lui Achile se sprijină pe imaginaţia noastră erodată de timp
şi cârpită cu solzi scăpărători doar când ne încărcăm de mânie împotriva
ocupantului ucrainean...(O corabie spre
Bethleem)
Nu am zăbovit la întâmplare
asupra acestor pagini, nici pentru a face paradă de cunoaştere. Literatura lui
Fănuş, e departe de ele, dar aceasta-i materia de unde, intuitiv, îşi începe drumurile
lui; prin acelaşi spaţiu, stăpânit de alte orizonturi temporale. Dobrogea, spaţiul narativ al lui Fănuş,
ne-a adus cele mai mari binefaceri şi tot pe atâtea nenorociri. Toată cultura
şi civilizaţia Orientului a ajuns la noi în corăbiile vechilor greci, într-un
splendid proces de „globalizare” spirituală şi economică.
In vreme ce megarezii au
coborât pe Mediterană, fondând cetăţi, oraşe, temple, amfiteatre si, pornind
din Sicilia, formând aproape un imperiu -
Magna Grecia - , ionienii şi milesienii au urcat, prin Bosfor, până în
stepele Caucazului. Din coloniile pontice fondate de ei – Apolonia, Mesambria,
Dionysopolis, Tirzis, Callatis (opera dorienilor), Histria, Halmyris, Tyros –
am primit mărfuri, dar şi filosofia, astronomia, matematicile, arhitectura. Pe Dunăre în sus, iar de aici pe văile
afluenţilor din Carpaţi, până şi dincolo de Sarmizegetusa.
Mai apoi Filip al II-lea,
înfrângându-l pe geto-scitul Ateas (339 a.C.), din hergheliile de iepe – 20.000! –
luate drept pradă de război şi duse până în Tesalia, am moştenit calul
dobrogean. Aceiaşi cai pe care Alexandru Macedon, urmărindu-i pe tribali, a
făcut o incursiune fulger – o noapte şi o zi – peste Dunăre, înaintând pe
pământul geţilor o parasanga – 6 km.- spre vărsarea Oltului,
înfricoşându-i pe localnici cu cruzimea sa nemăsurată. Patru mii de călăreţi şi
zece mii de pedestraşi n-au putut salva oraşul, aflat pe undeva, între Corabia
şi Turnu Măgurele, incendiat şi ars până la temelii Nu s-a retras decât în
clipa în care n-a mai rămas decât cenuşa, astfel că nu i se mai ştie nici
numele. Alături de el, Tolomeo, locotenentul său cel mai credincios, viitorul Soter, satrapul care avea să fondeze
Alexandria şi faimoasa Bibliotecă...
Boceşte cineva ca o chivuţă –
regăsibilă-n propriul său nume -, într-o revistă care pretinde că observă
cultura şi vede numai ce i se spune : Cine
n-ar fi vrut să avem un realism magic al nostru? Şi ca să probeze că nu-l
avem, se dezlănţuie: Fănuş Neagu a făcut
dintr-o formulă literară destinată, aş zice, oricând şi-n orice literatură,
unei bune audienţe ...o reţetă previzibilă care şi-a pierdut prin
suprasolicitare orice savoare. Ca în anecdota populară, în care ţiganca,
apucându-se să facă cozonac, a tot înlocuit ingredientele (făina cu mălaiul,
zahărul cu sarea, etc.) din zgârcenie, dar şi dintr-o lipsă de chemare spre
culinar, încât până la urmă, nu i-a ieşit decât o mămăligă mai roşiatecă. Textual. Aidoma unchiaşului cu pârţag: un mare talent care se repetă...
Ia, onorabile, ia şi citeşte Acasă şi neapărat, Doi saci de poştă. Acceptă
că urma potcoavei, pe care Gherghina o mângâie, sfâşiată de tristeţe, era
semnul magic al norocului pierdut. Acceptă că Maud, venită a treia oară la
cherhana, de fiecare dată cu alt bărbat care se pulverizează, este una dintre ielele care trăiesc în văzduh,
prin păduri, la margini de ape, ademenind oamenii prin magia frumuseţii lor. Şi
fii de acord, măcar odată, că avem un realism magic al nostru; şi un realism
fantastic, tot al nostru.
Sigur, ar trebui să ştii că
potcoava e o moştenire scitică. Pentru că sciţii, având mulţi cai, aveau şi
potcoave, semnul norocului. Pentru asta ar trebui să-l citeşti pe Vasile Pârvan
– Getica. Măcar paginile despre
pieptenele de bronz , având mâner un trunchi de copac, o fântână, un scit –
pantaloni strânşi, să reziste vântului, şi un cal alipit de stăpân, cu coamă
prelungă, să-l ajute când galopează, precum înotătoarele peştilor.
Şi să-l ascultăm pe Fănuş: O dorinţă irepresibilă, de-a o lua razna
prin stepe, mi-a robit toate gândurile. Uscat ca furca unei fântâni cu cumpănă
( aşa m-ai descris într-o familie) sau ca un spărgător de buturugi, am suit la
un ceas după răsăritul soarelui, pe Gorganul cumanilor. Lacom de tăcere şi
singurătate. Mirosea a pelin, a grâu pârguit şi a cânepă tăvălită de inorog ( e
voie?). In aerul fierbinte plutea ceva dureros, un fel de rană făcută mătăsii
din orizont. Parcă cineva nevăzut tăiase, într-o clipă de rătăcire, un măr tânăr
şi suferinţa lemnului stăruia în văzduh, zeul minor care cutreieră stepa înaintea secerişului, îmi bâiguia la ureche
ceva despre un vişin, o luntre, un râu...un docar, purtându-mă la un han din
podgoriile Vrancei ....sânge prelins din venele Asiei... Docarul era negru, cu
felinare licărind, caii violeţi, murgi şi portocalii. Omul din câmpia Brăilei iubeşte fără măsură calul. Şi imediat: Cred că problema se pune şi invers... (O corabie spre Bethleem, prima pagină!)
Fireşte, onorabile, dacă nu
desluşeşti aici pieptenele lui Vasile Pârvan –de fapt, era o copie, descoperită
în nisipul adus în Bucureşti de un căruţaş din Bolintin –, mi-am răcit gura de
pomană. Şi nu-şi mai are rostul să-ţi spun ce-i cu inorogul, cu suferinţa
mărului, cu vişinul, cu podgoriile, cu caii portocalii. Să ne întoarcem,
totuşi, la Doi saci de
poştă şi să ne-amintim că ielele din folclorul nostru au izvorât din
legendele legate de Alexandru Macedon, cel ajuns aproape de Corabia. Doi saci de poştă e o povestire
uluitoare, în toate colţurile, pe care ar fi fericită s-o aibă, cum bine zici, oricând, orice literatură. Dar trebuie să ţeşi mult, multă pânză, ca
să-ţi face o cămaşă cu mâneci...
Ceea ce n-a observat nimeni
(ori poate da?) e faptul că Fănuş întrerupe legenda, taie firul şi-l înnoadă
altfel, pe răspunderea sa, de alte mituri, încărcându-le cu simboluri aduse din
cine mai ştie de unde. Astfel, cine le-a auzit pe ăle sfinte cântând printre nouri şi n-a rămas pocit, e scutit de acum încolo de
acest pericol. Ielele (nu vor fi fiind, oare, surorile sirenelor?) pot face
orice năzdrăvănie, mai puţin să se îndrăgostească de un pământean. Şi Maud
exact asta face. Nu, nu-i o variantă la Luceafărul.
Ar fi prea simplu. Maud, nu suspină în somn, precum Cătălina,
ci plânge înăbuşit sau aşa crede Mihai. Nu e vorba de „cercul strâmt” în care
trăiesc pământenii, ci de o spirală magică ce trece, volbură peste apă,
trăgându-l în adânc pe Ezaru, ultimul
pocit.
Nu mă întreba, onorabile, ce se mai întâmplă.
Multe, foarte multe, pe care te las să le descifrezi singur; liber, independent
şi necenzurat de nimeni.
Cât despre realismul acela
magic, la care se referă toţi neştiutorii, el se afla în spaţiul sudului
american de câteva mii de ani, în stare naturală, cultivat precum porumbul în
Atitlán, de populaţiile indigene. Multe, atât de multe popoare indigene, încât
spaniolii n-au avut timp să le extermina pe toate. Au supravieţuit şi, odată cu
ele, au supravieţuit miturile, legendele, magia şi miracolele lor. Pentru că e
un miracol cum au domesticit porumbul, existent şi azi, în stare sălbatică, pe
care nici un genetician n-a reuşit să-l „îmblânzească”, pornind de la aceiaşi,
unică, rădăcină, hărăzită cu 10 cromozomi. Nici manipulatorii de gene, care nu
ucid oamenii, dar le omoară sănătatea.
Pune burta pe carte,
onorabile. Citeşte Popol Vuh (Casa
Comunităţii.) Nu Casa Parlamentului Român, fostă a Poporului; parlamentarii noştri nefiind
români decât în paşaport. I-a şi citeşte Chilam
Balam – cartea itzailor despre prorociri – sfârşitul lumii e foarte aproape
! - , iar dacă eşti prea ocupat, observând cultura română, există o carte-sinteză,
Precolumbia, a unui autor uitat –
dacă mă uit în oglindă, ne salutăm de fiecare dată -, unde se află, frumos
ordonate, toate miracolele şi magiile culturilor precolumbiene, inclusiv
realismul magic de azi.
Dintre scriitorii sudamericani,
primul care l-a cultivat cu grijă şi cunoaştere, în pământul de origine, fără
să-i spună cum i se spune astăzi, se numeşte Miguel Ángel Asturias, guatemaltec,
descendent din neamul mayaşilor, care, în 1949, a publicat Hombres de maíz (Oameni de porumb), cu
toata mitologia (de sus ancestros) străbunilor săi. E drept, mai înainte, în 1927, a tradus în spaniolă Popol Vuh, cartea sacră a indienilor
quichés, iar în 1930, a
publicat uluitoarele Legende din
Guatemala, tradusă imediat în Franţa, cu o prefaţă de Paul Valèry, şi puţin
mai târziu în Anglia.
Nu-mi amintesc, în zilele când i-am stat în
preajmă, la Sinaia,
să-l fi auzit vorbind de realism magic, dar foarte des de realismul social şi,
absolut deloc de realismul socialist, prezent pe masa de lucru de la Pelişor prin opera unor
scriitori români pe care nu vreau să-i numesc şi pe care el nu vroia să-i
includă în antologia de proză pe care o pregătea pentru Argentina, alături de
alţii; între aceştia, Fănuş Neagu, pe care-l aprecia în mod deosebit, deşi
Fănuş se afla la începutul carierei sale.
Da, îmi amintesc de o
întâmplare magică, pe care mi-a povestit-o şi nu am mai regăsit-o niciunde în
opera lui: vara, obişnuia să meargă la Salamó, unde bunicul dinspre mamă avea o fermă
bine îngrijită. Stătea şi scria, iar un prieten pictor – prima lui vocaţie –
picta după natură, ajutat de un localnic săritor, priceput la serviciile casei.
La plecare, pictorul, care-şi
ştergea pensulele pe pantaloni, a vrut să-i facă un dar, însă acesta a refuzat
orice, inclusiv banii, lăsând să se înţeleagă că, totuşi, ar dori ceva:
pantalonii...Nici Asturias, nici prietenul să nu a înţeles motivul – oricum,
vroiam să-i arunc, ar fi spus pictorul. Au revenit, împreună, după câţiva ani la Salamó şi pentru localnic
bucura revederii a fost fără margini, prezentându-şi familia, soţia şi trei
copii, unul încă în faşă: - Fără
pantalonii de la dumneavoastră, n-aş fi avut niciodată copii...
De la potcoava-talisman, la pantalonii-fetiş,
la multele fetişuri închipuite de om, înzestrate cu puteri magice, folclorul si
literatura noastră sunt pline cu astfel de vrăji şi nu-i nevoie să le căutăm în
Tropice triste, nici altundeva,
pentru a ne convinge de existenţa lor. Ne poate fi suficient, dacă ştim să-l
citim, Lucian Blaga; mai ales teatru. Şi neapărat pe Fănuş Neagu, Ştefan
Bănulescu, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.
Deloc curios, în acelaşi an, 1949,
când a apărut Oameni de porumb,
romanul lui Asturias, extraordinarul Alejo Carpentier, a obţinut planta din
aceiaşi sămânţă, într-o carte fundamentală, En
el reino de este mundo (În împărăţia acestei lumi), numind noua recoltă realul
minune – lo real maravilloso. Pentru
că asta era.
Termenul de realism magic,
susţin unii, aparţine (?) unui critic austriac, în referire la un grup de
pictori expresionişti. Dar să fim serioşi : există mult realism magic în toată
arta lumii antice şi după aceea, peste tot. Nici la noi n-a lipsit. Priviţi
mânăstirile din Moldova. Să zicem, Judecata
de apoi, de la
Voroneţ. Citiţi după aceea romanul lui Juan Rulfo - Pedro Páramo –, considerat o culme a
realismul magic: e, absolut, una şi aceiaşi poveste; aceleaşi întâmplări spuse
în cuvinte. Şi nu uitaţi un lucru: zugravii noştri n-au pictat realul cum l-au
văzut ei, ci aşa cum credeau că îl vedea Dumnezeu...
Ştiu, onorabile, e greu să ne înţelegem. Pentru că sunteţi
tânăr şi dacă aţi învăţat după manualele noastre de astăzi, sunteţi pierdut.
Ascultaţi: Realismul magic - curent artistic care realizează o unitate a
contrariilor: viaţă şi moarte, trecut postcolonial şi prezent postindustrial Sintetizează
două perspective, care, în mod obişnuit, sunt antagonice: perspectiva raţională
asupra realităţii şi acceptarea supranaturalului ca realitate prozaică...(Literatura universală – Manual pentru
clasa a XII-a, Editura Art, Bucureşti,
2007, pag. 115) O imbecilitate colectivă – patru autori, plus un Minister -, cu
mult peste imbecilităţile lui Nicolae Moraru, interpretând Capra cu
trei iezi...
Să-nchidem, totuşi, concluzionând:
aşa cum circulă în prezent, în referire directă la romanul sudamerican,
realismul magic a fost inventat în Macondo, aşezare inventată si ea de Gabriel
García Márquez , în romanul Cien años de
soledad, publicat la Buenos Aires,
în 1967, şi consacrat puţin mai târziu, la Barcelona, de un catalan cu sclipiri de geniu,
apropiate lui Dalí. Un mare poet care şi-a întrerupt opera, ocupându-se de
opera altora, căutându-i, descoperindu-i, editându-i în colecţii de prestigiu,
alături de nume celebre, dându-le – spanioli sau sudamericani - o circulaţie
universală.
Nu agenţiile literare au
descoperit realismului magic. Acestea nu a făcut decât să lipească alături
termenul de boom literar
latino-american. Ca un timbru poştal, garantând desfacerea produsului. Produsul,
bineînţeles, îl producea Editorul. Iar contravaloarea timbrului revenea
agenţiilor. Nişte căpuşe, folositoare cât timp nu-şi depăşesc statutul de
poştă, trecând la impunerea unui anume nume sau a unei opere, bazându-se nu pe
categoriile estetice ale lui Aristotel, ci pe interese pur comerciale.
Industrie în loc de spirit.
Madrid, Iulie 2012
.........................................................
© Fereastra lui
Darie – 2017
