lunes, 5 de junio de 2017

Fănuş Neagu






Nimeni nu poate opri o pasăre să cânte

3. Cuvinte despre Fănuş Neagu şi despre timpul nostru


Înalt, subţire, uscat, cu plete scurte şi barbă îngrijită, purtând baston cu măciulie de argint curat. Se îmbrăca mai întotdeauna în haine de culori închise. Parcă-l văd, împreună cu Yvonne, soţia sa, la Sighişoara. Plecaserăm de jos, din Piaţa Lenin (mai există, cu sau fără acest nume, piaţa ?) şi urcam spre Cetate pe o stradă (Caragiale?) îngustă, cu multă umbră, într-o după amiază de vară. Nici un suflet de om. Doar o bătrână adusă de spate, în rochie neagră, sprijinită într-o cârje de alun, care s-a oprit în loc, şi-a ridicat fruntea şi i s-a adresat cu evlavie: săru’mâna, părinte!... Şi Carlos Barral (el era Editorul!), binecuvântând-o cu o cruce de la dreapta la stânga – ne cunoştea până şi religia -, s-a uitat la mine, cerându-mi să-i traduc, deşi ştia perfect toate cuvintele. Realism magic în stare naturală.
 
Carlos Baral şi Jose Hierro
Tot aici, într-o altă vară, l-am dus pe acelaşi drum, până în uliţa Cositorarilor    pe Alejo Carpentier şi l-am rugat să stea singur (Lili, soţia, era mereu lângă umărul lui), lipit de zidul unei case, la intrare. Şi după ce l-am fotografiat, i-am tradus inscripţia de pe perete: În această casă...a trăit Vlad Dracu, tatăl...etc. Reacţia a fost spontană: Alejo s-a proptit cu palmele de zid, izbucnind în hohote...
Seara, în Braşov,  la Hotel Carpaţi, din discuţia prelungită până târziu, am păstrat observaţia: în vreme ce Vlad Ţepeş întreprinde acţiuni reale de mare curaj, încât par fantastice, Don Quijote îşi imaginează acţiuni fantastice pe care le trăieşte ca fiind reale.
De o parte, Vlad Ţepeş şi Mehmet al II-lea, groparul Bizanţului, venit în persoană, în „vizită de curtoazie”, ca să-l ucidă, trecând pe lângă Târgovişte, fără să intre în oraş, ca şi când s-ar fi aflat în plimbare. Asta, după ce văzuse pregătirile pe care le făcuse domnul român pentru primirea sa: o pădure de ţepi înalte de-a lungul drumului (3 km.) adâncă de 1 km., cu 20.000 de turci bine înfipţi, între ei Hamza, paşa de Giurgiu, uscându-se la soare, căci era în iunie,  17 iunie 1462... Nimeni, la vremea aceea  nu trăgea în ţeapă mai bine ca prinţul valah, fără să atingă nici un organ vital, astfel că nefericiţii aceia se desfătau mai mult timp, admirând asfinţitul peste Turnul Chindiei.
De cealaltă parte, Don Quijote şi morile de vânt din La Mancha. Uriaşii închipuiţi de cavalerul rătăcitor închipuit, luându-l în aripi, cu cal cu tot şi lăsându-l pe Sancho Panza să-i adune oasele de pe jos... Fantastice, ţepile; reale, morile de vânt. Dar numai la prima vedere, pentru că la cea de a doua, lucrurile îşi revin la normal, se-ntorc în matca lor. Ţepile sunt reale, cioplite din lemn real, iar străpungerea trupului celor condamnaţi la acest supliciu a fost şi ea reală, adevărată, înregistrată în analele istoriei. Real şi spaţiu: Târgoviştea se află tot pe locul unde se afla şi atunci.
Pe ţărmul celălalt, dacă morile de vânt au rămas până astăzi în acelaşi loc, în La Mancha, cele care i-au măcinat oasele lui Don Quijote n-au existat decât în închipuirea acestuia. Nu există, să nu fim absurzi, nici o legătură între La Mancha şi Târgovişte. Spaniolii sunt mândri că-l au pe Don Quijote, un personaj de ficţiune care moare în patul lui, tocmai când i-a venit mintea la cap; noi suntem satisfăcuţi că-l avem pe Vlad Ţepeş, în carne şi oase, care sfârşeşte, îmbrăcat turceşte, spintecat de sabia turcilor.
Obstinaţia tinerilor noştri critici literari de a descoperi date, elemente, valori ale realismului magic sudamerican în realismul magic de la noi, este o aberaţie. Iar opinia, când nu le găsesc, că nu avem aşa ceva e de-a dreptul halucinantă.
Mult stimaţii mei, Dobrogea nu-i Pampa argentiniană, nici Bărăganul nu-i Aracataca, locul de naştere al lui García Márquez, cel care a întemeiat Macondo. Fiecare la el acasă.  Ceea ce  s-a petrecut la noi, în Carpaţi, în câmpia Dunării şi, la un loc toate, în Balcania, n-avea cum să se întâmple şi acolo. În pampa s-a născut gaucii (los gauchos), crescătorii de vite – cresc singure, fiindcă au iarbă verde tot anul –, şi îmblânzitorii de cai. În bălţile Brăilei au apărut lotcile şi hoţii de cai. În pampa a apărut Ricardo Güiraldes (1886-1927), autorul unui singur roman, Don Segundo Sombra, suficient pentru a-i asigura eternitatea. Şi a mai apărut... Jorge Luís Borges (1899-1986), nume care, când îl aud, îmi taie respiraţia. Ce alt cuvânt - l-am întrebat la Buenos Aires- aţi putea găsi pentru eternitate? E foarte simplu : eternulité... Când am dat să vorbesc despre Sudul, o povestire de numai şase pagini, mi-a făcut semn să tac, mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe creştet: aici e toată povestea. Cicatricea unei răni adânci, întâmplarea care i-a provocat pierderea vederii. Transferată în seama personajului, pastorul Johannes Dahlmann:  Muchia unei ferestre de curând vopsită pe care cineva uitase s-o închidă, era cea care-i făcuse această rană. 
Vorbim, prin urmare, de două lumi diferite, fiecare cu spaţiul şi timpul său. Mai exact spus, cu timpurile sale. Pentru că pe o punte, de pe un mal pe celălalt, au trecut şi vor mai trece mulţi oameni, la toate orele din zi şi din noapte, dar puntea va rămâne aceiaşi; pe sub ea va curge acelaşi râu, cu acelaşi nume, dar cu altă apă. Adică, făcând un pas spre teorie, spaţiul e acelaşi, dar timpul e mereu altul. Pentru că timpul – iertaţi pleonasmul – înseamnă mişcare. Nimic nu există în afara acesteia. Nici, în primul rând, materia. Viaţa. Şi dacă mai facem un pas – numai unu – descoperim că nu peste tot timpul „merge” la fel. Că întotdeauna – aici e sâmburele – funcţionează în ... funcţie de spaţiu. Nu, nu ne-am rătăcit. Încă. Oricum, nu încercaţi demonstraţia câtă vreme suntem sub semnul axiomei. Ceea ce i s-a întâmplat lui Gavrilescu, muzicantul din nuvela lui Mircea Eliade – La ţigănci -, nu se repetă. El urcă-n tramvai şi merge...înainte, dar de fapt, doreşte să se întoarcă. La capătul drumului, constată că nisipul din clepsidră s-a împuţinat cu vreo douăzeci şi ceva de ani. Acum, dacă faceţi greşeala şi luaţi tramvaiul, când veţi coborî, veţi constata, cel mult, că aţi rămas fără ceas. Un brânci sincronizat cu frâna vatmanului, şi o mână dibace – nu neapărat de ţigancă  - v-a luat timpul cu clepsidră cu tot. Eliade, ale cărui cărţi sunt citate de toţi cei ce se ocupă cu magicul şi fantasticul – absolut de toţi – a scris nuvela aceasta în exil, la Paris, în iunie 1959, când nu se găsea aşa ceva pe nici unde.
Casa natală - Grădiştea

Să ne întoarcem, totuşi, la ale noastre. Toţi autorii români din care am citat până acum, vorbesc despre câmpia Bărăganului folosind aceleaşi unităţi de măsură: fără de margini, nesfârşită, imensă...La modul personal, după un drum din tinereţe, de la Urziceni la Padina, cu sania – era decembrie - , biciuit de noapte şi viscol, sunt de acord cu toate aceste măsuri, pe cât de imprecise, pe atât de exacte. Numai că, dacă trecem la precizia metrului, Bărăganul nu înseamnă aproape nimic pe lângă Pampa argentiniană. Infinitul mic şi infinitul mare. Ca şi Dobrogea. Cu cei 143.000 de kilometri pătraţi, Pampa mai are nevoie doar de 94.000 ca să fie cât toată România. Calculat altfel, Pampa e de şapte ori mai mare decât Dobrogea. Şi exact prin aceasta suntem în avantaj, lăsând metru la o parte şi măsurând după mersul stelelor: Dobrogea e mai adâncă decât Pampa de şapte ori...Fireşte, mă refer la oamenii care au trecut pe una şi aceiaşi punte. Vreme de câteva mii de ani. Pe acelaşi spaţiu, dacii, geţii, geto-dacii, traco-geţii, toate popoarele migratoare plus Alexandru Macedon. Mai apoi, Dromichete, îngenunchindu-l pe Lisimah şi oferindu-i la reşedinţa sa, din Helia, un banchet de argint, adresându-i-se cu apelativul  tată. Şi mai târziu, Burebista, aşteptându-l, prin anii 40, era noastră, pe malul Dunării, pe Cezar, bărbatul tuturor femeilor şi femeia tuturor bărbaţilor.
Otrava, în cazul lui Burebista şi pumnalul, în cazul lui Cezar, a pus capăt vieţii amândurora, în acelaşi an, împiedicând înfruntarea dintre ei, cea care, indiferent cum    s-ar fi sfârşit, Peninsula balcanică ar fi avut altă istorie. Asemănătoare, dacă nu mai bună, decât cea cunoscută de celelalte două peninsule europene.
Aici, în aceste adâncimi, se află opera lui Fănuş Neagu, pe care tinerii critici de azi – şi nu numai ei – o caută şi nu o găsesc altundeva. Pentru că nu ştiu să-l caute, mai întâi, în bibliotecă, unde ar putea să afle câte ceva despre solidaritatea sufletului cu spaţiu, despre matricea stilistică a unei a unei culturi şi despre cadrul stilistic al creaţiei. Sau despre calitatea şi funcţia maternă a peisajului. Luaţi, domnilor, luaţi şi citiţi-i pe Kant, Goethe, Lessing, Frobenius, Spengler, Jung, etc., etc. Şi, neapărat, pe Blaga, în care-i găsiţi pe toţi cei numiţi, sporindu-le observaţiile cu propria-i cunoaştere. Din paginile sale reţin aici doar un crâmpei: Căci una e peisajul – punct de plecare a unei serii de efecte sufleteşti; şi altceva e spaţiul – matrice ca orizont al inconştientului; şi iarăşi altceva e acelaşi peisaj iniţial, asupra căruia se revarsă, ca un conţinut într-o formă, un anume sentiment omenesc al fatumului. Peisajul, în acest din urmă înţeles (...) devine receptaculul unei plenitudini sufleteşti, se întrupează în el un sentiment al destinului, ca vântul în pânzele unei corăbii. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e al doilea obraz al omului. (Trilogia culturii – ediţia din 1969, pag. 131)
Înainte de a fi ajuns aceste pagini, învăţasem că acolo unde sufletul se întâlneşte cu natura, se naşte arta. Nu ştiu cine a spus acest lucru - trebuie să fie un grec sau un neamţ -, dar cred şi acum în adevărul lui, şi am căutat toată viaţa această răscruce.
Iată, în sfârşit, şi vocea celui mai îndreptăţit să vorbească despre Bărăgan: O pasăre care zboară între două lanţuri de munţi, e ceva demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre urcă, cu ea în zbor, pământul şi îndepărtatele lui zări. (...) Pământul n-a fost dat omului numai cu scop să-i umple burta cu mălai. Mai sunt şi locuri hărăzite reculegerii. (Panait Istrati – Ciulinii Bărăganului, Editura Moderna, 1943, pag. 25 şi 27)
Şi lângă umărul său, o altă voce: Şes drept, adânc şi larg, cuvântul cuprinde pusta întreagă şi simţi la marginile lui Dunărea şi Marea. Câmpul de lut şi câmpia de apă, două pustietăţi: o singurătate încremenită şi un deluviu frământat. În vocea caldă, vocea de tăceri a Bărăganului se urzeşte din creşterea paiului cu şapte noduri, din coacerea, bob cu bob, a grâului, care îmbracă pământul cu zimţi şi spice, ca o holdă de săgeţi. Şi mai departe: Calul alb e tânăr şi bine ţinut, masiv şi copilandru. O pătură neagră îi înveleşte şoldurile rotunde, ca să nu răcească. Dar omul, stăpânul lui, un căruţaş, duce o greutate cât el de mare în spinare, fânul calului, cumpărat de undeva şi  

adunat într-o frânghie. Cum? Calul slobod şi omul cu povoara! (...) Îl iubeşte. Nu vrea să-l deşele, îi place să se osândească el. (...) Dar calul se întoarce, inteligent şi sentimental, şi stă cu capul spre tovărăşul lui, până când omul se apropie de el. Atunci îi face cu grumazul o metanie elegantă...şi porneşte...obstacolul crâncen al vântului dezlănţuit, şi mai stă din când în când în loc, şi iarăşi îl aşteaptă să-l ajungă omul de dindărăt. Îl iubeşte şi calul.(...)
            Mi se pare că ne-am cunoscut cândva, pe undeva, pe la vreo încrucişare de trenuri, deopotrivă de pasionaţi amândoi de a cunoaşte mai repede necunoscutul...Îţi răspund că nimic din toate acestea nu vei întâlni în Dobrogea noastră, cu două civilizaţii suprapuse, greacă şi romană, în adâncimile pământului ei. (...) Un suspin inefabil te va întâmpina pretutindeni, suspinul statuilor descoperite zilnic cu târnăcopul. Sunt oamenii de odinioară împietriţi în marmură albă. Marea geme, Dunărea strigă, şi un mùrmur de şoapte se discerne din ţărâna pe care o calci. Osemintele timpului vor să se ridice către lumină...
            Dobrogea uimeşte, se strecoară lin şi dulce pe nesimţite. Ea intră în sânge şi nu mai poţi sa scapi de obsesia ei. Dobrogea de soarbe. Fii atent!
(Continuare în proxima postare)
------------------------------------------------------
© Fereastra lui Darie - 2017