PUNGUŢA CU MILIOANE

După ce, timp de un an şi ceva, cercetasem toate articulaţiile Corupţiei, mi-am îngăduit să susţin că singurul leac împotriva ei ar fi fost un descântec bine făcut, cu tăiatul apei neîncepute şi cărbuni aprinşi. Singurul remediu, nădăjduiam eu, care ar fi putut s-o adoarmă până se va trezi Justiţia. Fenomen în care nu aveam încredere. Pentru că pe atunci, Corupţia şi Justiţia, veghiate de Democraţie, dormeau împreună, ca două surori, în unul şi acelaşi pat, făcând economie de spaţiu şi cearşafuri.

Am transcris descântecul în toate variantele posibile şi le-am adunat într-o carte pe care i-am prezentat-o lui Adrian Sârbu, la Editura Pro, foarte apreciată datorită proprietarului, un magician al imaginii televizate şi un împătimit al comunicării.

Nu mi-a fost greu să le adun, culegând cazurile mai sugestive din prima pagină a ziarului pe care-l conduceam, amăgit de ideea că simpla dezvăluire a unui matrapazlâc va pune capăt altora, de aceeaşi speţă.

Cele mai multe îmi erau furnizate de Corpul de control al guvernului. Oameni cu experienţă care ajungeau unde ziariştii nu se bucurau de o primire prea bună şi nu ştiau ce trebuie să vadă. Deşi nici experţii nu ştiau de ce fac ceea ce făceau. Înfiinţat să apere statul împotriva corupţiei, Corpul de control al guvernului s-a ilustrat prin eficienţa cu care a apărat corupţia împotriva statului.

Revăd acum „recolta” din anul acela, aşa cum am aşezat-o în paginile cărţii şi încă nu-mi vine să cred că toate cazurile au fost posibile. Începând cu matrapazlâcul de la Târgovişte – primul luat în seamă – unde fabrica Electrofar a primit o mare cantitate de becuri, din Ungaria, adăugând la preţul de vânzare montarea fasungurilor şi filamentelor; operaţii fictive pentru că becurile (Osram) erau perfect executate.

Tot în zilele acelea, echipa anticorupţie a ziarului, a aflat că şefa magazinului  Tehnometal, din Magheru, cumpărase din China (cu banii statului) câţiva kilometri de maţe artificale, vândute cu centimetru, la particulari, pentru fabricarea crenvuştilor. Tehnometalul era o întreprindere  mamut, cu filiale în toată ţara (a produs Dacia-Lăstun, la Timişoara). Una din peste 800 de întreprinderi desfiinţate într-un singur an.

Frauda şefei de la magazinul din Magheru era un mizilic pe lângă cea înfăptuită de o altă femeie, din Vâlcea, care înfiinţase o firmă pentru creşterea porcilor pe care, bine hrăniţi şi ajunşi la „buni de sacrificare”, îi vindea unei alte firme din Sibiu. Totul era o ficţiune: porcii nu existau decât în documente, dar consumau mari cantităţi de porumb subvenţionate de stat. Nici porumbul nu exista, dar vâlceanca îl vindea unei firme din Târgu-Jiu, cumpărătorul fiind fiul unui influent politician, ajuns ministru.

  

N-ai cum să te descurci printre atâtea fantome. Mai ales când sunt încălţate, îmbrăcate şi hrănite de guvernul în funcţie, care s-a grăbit, în numele democraţiei, să emită legi după legi, dictate în mod nemijlocit de Corupţie.

Datorită acestora, Clujeana a  vândut salariaţilor săi 40.000 – patruzeci de mii! – perechi de pantofi, la preţ de fabrică, timp în care Confecţia - Botoşani, printr-un singur punct de desfacere propriu, a rămas fără 130.000 – o sută treizeci de mii!- de cămăşi, iar Electrotehnica, din Curtea de Argeş s-a debarasat într-o săptămână,  de 11.600 râşniţe de cafea, 2.300 mixere, 2.000 uscătoare de păr şi 1.300 aspiratoare.

De la îmbrăcăminte şi obiecte casnice s-a trecut la produse alimentare, cu precădere carne, dulciuri şi băuturi alcoolice. Să începem cu ultimele: firma Romit, din Arad, a renunţat la vânzarea de pantofi, a cumpărat de la Intreprinderea de spirt şi drojdie din acelaşi oraş, 6.048 sticle de bere şi le-a vîndut firmei Bolta Rece. A cumpărat cu 10 lei litru şi l-a vândut cu 27,27. Un beneficiu de 173%.

În marginea celălaltă a ţării, Asociaţia familială Voitinel, din Rădăuţi, fără repartiţie şi contract, a cumpărat de la Întreprinderea de vinificaţie şi produse spirtoase, din Bistriţa, alcool rafinat, vodcă, vin, oţet şi spirt medicinal, în valoare de 2 (două) milioane de lei. N-avea nici un capital social şi nici un cont în bancă, astfel că l-am întrebat pe Voitinel,  prin scrisoare personală,  de unde dracului a avut două milioane de lei, bani gheaţă, câţi a scos după ce i-a topit şi cât impozit a vărsat în arca secţiei financiare, asigurându-l că dacă totul e corect „venim la Rădăuţi şi vă vom acorda prima diplomă de sinceritate finaciară a ziarului.”

N-a vrut s-o primească şi ne-a sfătuit să coborâm spre Vrancea, căci vom găsi alţii, cu mai multe merite. L-am ascultat, am trecut depresiunea Dornelor, Năsăudului şi dealurile Ciceiului, oprindu-ne la dealul Feleacului. Adică la Cluj, unde am aflat că, între 1 august şi 10 septembrie (anul 1990), salariaţii de la Intreprinderea de bere şi spirt din acest oraş, au băut din berea fabricată de ei 71.600 de butelii. „Nu ştim, scriam atunci, câte butelii au revenit pe cap de băutor”, dar am aflat că de la aceiaşi fabrică, un întreprinzător particular a băut, singur-singurel, 19.500 sticle de bere, fără nici un act, plecând după aceea cu un camion încărcat cu 4,6 tone de marmeladă, 4 tone de zahăr şi 849 kilograme de miez de nucă. Pentru  cofetăria sa abia deschisă, cu laborator propriu, unde prepara baclavale, praline şi cozonaci de casă.

Tot la Cluj, am luat cunoştinţă de isteţimea proprietarului de la Cocoşul de aur, din Iaşi care, în competiţie cu vâlceanca crescătoare de porci imaginari, obţinuse autorizaţie pentru creşterea păsărilor pentru carne,  prelucrarea şi desfacerea produselor.

Îndeletnicire dificilă şi costisitoare pentru cine vrea să facă un lucru cinstit, dar nu şi pentru cine nu vrea şi ştie cum să scape de angarale.

În anul acela, întreprinderea de stat Avicola  mai avea ferme în toată ţara.          Nu pentru noi. Noi consumam tacâmuri, iar vulpile argintii din Siberia găini întregi, de la Buzău, Buftea, Crevedia sau Mihăileşti. Ajunse la destinaţie, camioanele intrau la decongelare. Abia după aceea erau cântărite, fără sângele scurs în canale. Câteva (multe) tone mai puţin, pierderi  trecute în răspunderea furnizorului. Başca navetele –  sigilate cu panglici tricolore – pe care beneficiarul şi le rezerva pentru el, aburindu-i vederea transportatorului cu câteva sticle de vodcă

După 1990, Avicola nu mai ajungea în Siberia. Astfel, Cocoşul de aur SRL a putut să cumpere de la Cluj 85.485 găini, cu 901.855 lei – deci, 10,54 lei bucata, iar de la Braşov alte 29.300 de zburătoare, cu doar 108.125 lei, adică 3,69 lei per unitate.

Eram uluit de isteţimea speculantului şi complicitatea Poliţiei: nici una din cele 114.785 găini n-a ajuns la Iaşi. Toate au fost vândute direct din camioane, pe drumurile dintre Transilvania şi Moldova, la preţ de speculă, de zece ori mai mare.  

Nu era singurul caz de care am luat cunoştinţă. Tot aşa a procedat şi  societatea Lămâiţa, din Satu Mare, care a cumpărat de la Arovit, din Bihor, 124,4 tone de zahăr, pe care le-a desfăcut pe drum, la producătorii de palincă, la preţ de speculă.

Zahărul fusese un produs dificitar, se vindea „pe buletin” celor arondaţi la un anume magazin Alimentara, precum făina, uleiul de floarea soarelui şi ouăle – câte opt de căciulă -, pe tabele înnoite lunar, astfel că morţii nedeclaraţi au continat să mănânce în numele celor vii. Acum, zahăr se mai găsea: dintr-un singur vapor ajuns la Constanţa, s-au sustras nu mai puţin de 15 mii de tone. În saci de ciment de Medgidia.

Lipsea şi cafeaua. Se consuma cicoare şi „nechezol”, timp în care Disco-club Vişina Nouă, din comuna Vădastra, Olt, vindea cafea solubilă, cu 300 lei cutia Globus, pe care o cumpăra (de la stat!) cu doar 85 de lei cutia, tot Globus.

Astfel, cocoşul ieşan făcea ouă de aur, vişinii de pe malul Oltului produceau cafea braziliană, prunii „gogoşei” din Bucovăţ fabricau palincă, pe care serelista Maria, din Craiova, o vindea cu 450 de lei litru, iar o Consignaţia, din Dorobanţi, desfăcea cartofi polonezi, sustraşi din trenurile redegiste sosite în Gara de Nord. 

Toate mişmaşurile erau legale, legalizate de primul guvern liber ales, în timpul căruia,  printr-o singură lege prost gândită (Legea 54/90), în opt luni de zile s-au înfiinţat peste 4.000 de întreprinderi de import-export, a căror pondere a reprezentat doar 0,3 la sută, din cifra totală de afaceri din anul respectiv. Mândru, băţos, iresponsabil, primul prim-ministru  i-a lichidat pe speculanţii-intermediari, încredinţând magazinele producătorilor direcţi, transformând comerţul civilizat într-o vale a plângerii, adâncă şi largă, pe unde a venit de câteva ori minerii din Valea Jiului.

Urmare acestei măsuri, de la Corpul de control al guvernului am aflat că în doar două săptămâni, din magazine şi depozite au dispărut mărfuri şi produse în valoare totală de 188 milioane lei.  Verb nepotrivit : dacă au dispărut nu înseamnă că le-a luat Dumnezeu, ci că au fost furate.  Furt de materii prime la Suceava, Bihor, Caraş-Severin. Furt de mobilă la Focşani, de anvelope la Caracal, de marmură la Simeria... O singură persoană a făcut să dispară din depozitul fabricii Pionierul, din Bucureşti, exact 296 perechi-feţe pentru pantofi  addidas...

Situaţie complicată, din care guvernul a ieşit învingător:  din rezerva valutară agonisită înainte de decembrie 1989, a scos 260 milioane dolari pentru bunuri alimentare. Pentru că lipseau: nu mai aveam drojdie pentru că ne lipseau sitele de centrifugare. Nu am cumpărat site, ci drojdie gata făcută. N-aveam făină pentru că ne lipseau morile. Am cumpărat 10.000 tone de făină din Belgia şi Franţa. Nu mai aveam carne, pentru că de la un momento porcii, bovinele şi ovinele nu mai „pun” în greutate, ci „iau” din buzunarul proprietarului. Nu, mai bine importăm carne. Şi nu oricum. Stăm şi aşteptăm un chilipir. Am aşteptat şi a sosit la Constanţa un vapor cu carne din Argentina  refuzat de trei ţări occidentale pentru că produsul era expirat. La Hamburg, transportatorul îşi înnoise documentele, dar nu şi carnea. Bine informat, un secretar de stat de la Ministerul Agriculturii a aprobat importul pe dolari, sub preţul mondial, şi a cerut depunerea comisionului substanţial, în dolari, la o bancă din Amsterdam.

Pescăruşii, corbii de mare şi ciorile, adulmecând mirosul, au aşteptat vaporul în largul mării şi l-au însoţit pînă la intrarea în port, unde n-au avut noroc de pradă. Macaralele au ridicat containerele în mare grabă, iar muncitorii le-a dus direct la depozitul frigorific, ţinându-se de nas.

Am aflat tărăşenia şi i-am povestit-o primului ministru. A verificat, mi-a dat dreptate, l-a destituit pe autorul operaţiei, dar m-a rugat să n-o public în ziar până se va găsi o soluţie salvatoare. S-a găsit: până a fi numit secretar de stat, autorul operaţiei fusese măcelar în Piaţa Amzei şi se pricepea la astfel de lucruri: bine spălată, trecută prin oţeturi, pudrată cu amoniac şi alte ingrediente, carnea luat drumul fabricilor de conserve, unde s-a muncit mult şi cu spor. L-am dat afară, m-a liniştit primul ministru. Acum e la o firmă de barter: ce iei pe mere dai pe pere. Nu i-a convenit. Şi-a dat dimisia şi a înfiinţat o editură, într-un apartament din Bulevardul 1 Mai, editând cărţi de succes, tipărite la Hamburg, cu banii de la comisionul pentru carnea de vită din Argentina...

Eram în octombrie. Am intrat în noiembrie, bucurându-ne de căderea frunzelor şi de cea mai inoportună lege posibilă:  liberalizarea preţurilor. Fără nici o pregătire, fără o protecţie socială obligatorie, fără instrumentele şi oamenii necesari pentru aplicarea ei, cu magazinele jefuite şi mercurialele stabilite de bişniţari şi întreprinzători particulari, legea a căzut ca o ghilotină peste agoniseala populaţiei. Prost sfătuit de Silviu Brucan, „înţeleptul” din Dămăroaia – singura soluţie este economia de piaţa – şi prost povăţuit de Adrian Severin – preţurile se vor autoregla de la sine – primul ministru a semnat şi a închis dosarul liberalizării, aşteptînd felicitările bancherilor şi finanţelor.

Ar fi fost mult mai bine dacă mai înainte s-a fi făcut o privatizare corectă – producţie şi comerţ -, dar guvernanţii de atunci n-aveau timp pentru un proces atât de complicat. Un interviu lung şi incomod, cu Petre Roman, n-a dus la rezultatul dorit. Populaţia mai avea – la saltea, CEC şi câteva bănci – peste 300 de miliarde de lei. S-au pulverizat toţi. Prăjitura a ajuns de la 3,5 lei la 15, iar o Dacie, de la 70 de mii s-a dus la un preţ de zece ori mai mare. Şi ca un făcut, după false privatizări, magazinele s-a împărţit în două: jumătate din angajaţi au deschis o firmă privată, lucrând în acelaşi spaţiu cu cealaltă jumătate, care lucra la stat şi muta produsele la particulari. Tot aşa     s-au mutat şi banii. Banii sau viaţa – am scris într-un editorial din care nu mă sfiesc să citez: Acum, în locul leului muncit, intrat în carantină ca infecţios, a apărut leul speculat, leul furat şi leul sugrumat de la buget, fie prin fărădelegea unor măsuri care nu au decât picioare, fie prin legea protestului şi a grevelor. Singurele îndeplinite cu sfinţenie şi străşnicie. Amorţit leul adevărat, aceşti lei se hârjonesc printre toate valutele lumii...Oamenii serioşi nici nu se mai uită la aceşti lei decât ca la o curiozitate din paleolotic. Şi au dreptate: mai zilele trecute, undeva în ţară, în faţa uşii unei unităţi CEC, a tras o căruţă plină cu saci, iar sacii plini cu lei. Funcţionarii şi funcţionarele au făcut cinci ore peste program şi s-au ales cu bătături la degete ca să numere cele peste 15 milioane lei, proprietatea a trei întreprinzători de aceiaşi culoare.

Întâmplarea s-a petrecut undeva lângă Deva şi îşi avea temeiurile ei: un zvon privind stabilizarea – întotdeauna zvonurile au logică şi scop -, i-a făcut pe cei trei tuciurii să urce-n trăsură şi, fără să fi citit vreodată povestirea lui Ion Creangă, Punguţa cu doi bani, ca să scape de zvonul cocoşului, i-au dat-o înapoi, plină cu milioane.

 

Adunaţi, scădeţi, înmulţiţi, împărţiţi – eu am făcut toate operaţiile aritmetice la vremea aceea – şi veţi descoperi cum s-a construit a doua generaţie de milionari. A doua. Pentru că prima a ieşit din cele 20.000 (Douăzeci de mii!) de vagoane ticsite cu ajutoare internaţionale. Sute de garnituri la dispoziţia jegmănitorilor. Iar a treia, cea mai agresivă, era pe drum. Şi nu va fi ultima. Toate răsărite, crescute şi date pe rod, sub cântecele de leagăn ale Corupţiei, pe care eu tot mai credeam că o pot adormi printr-un descântec bine făcut.

Madrid, 5 mai 2015

.....................................................................................................

© - Darie Novăceanu -2015. Rezervate toate drepturile

O nouă casă de schimbat banii

II. Recurs la memorie

 (Continuare din numărul trecut)

Casa CEC- detaliu

 

Nu aveam cum să ştiu, când propuneam această nouă casă de schimbat banii, care avea să fie, în evoluţia lor, valoarea monedelor politice menţionate mai sus. Îi cunoşteam bine pe cei care le-au bătut, grăbindu-se să le pună în circulaţie. Fireşte, nu  le-am numit pe toate. Şi le-am ignorat cu bună ştiinţă  pe cele aşezate la baza noului nostru sistem economico-financiar. 

Primele care au cunoscut o circulaţie rapidă şi o la fel de rapidă ieşire din uz. Chiar şi când au reprezentat nu o singură persoană, ci colectivităţi, structuri politice, partide cu aspiraţii de durată. Monede emise de fesenişti, cepeunişti, democreştini sau liberali. Cu aversurile şi reversurile lor bine stanţate: cap şi pajură. Mai pe înţeles, faţa şi dosul. Pe faţă, entitatea politică; pe dos, un tanc şi  un mazilu; o bicicletă şi un roman; un pistol automat şi un voican; o legătură de praz şi un dinescu; alt tanc şi un bârlădeanu. Sau, în partea celălaltă, alte emisii: o cucuvea cu tichiuţă verde; o vrăbiuţă şi un băcan; o raţă şi un papion de mătase. Monede calpe, dar foarte valoroase, la începuturi falsurile fiind foarte mai preţuite. In acest sens, recursul la memorie e absolut necesar.

Ignorându-le pe acestea, le-am păstrat pe cele încă în circulaţie, lista mea fiind  doar orientativă, iar demersul propus nevroind să fie decât sugestie, la dispoziţia celor interesaţi de jocurilor la bursa electorală, unde procentele, calculate după numărul voturilor, se transformau în cifra de afaceri de după aceea.

Ceea ce ştiam sigur pe atunci era că aceste monede se vor devaloriza, neavând acoperire în aur. Pentru că tezaurul ţării, însumând la un loc toată avuţia sa – cerul, pământul, apele, zăcămintele, istoria, etc. –, nu recunoaşte valoarea monedelor alegorice şi nu acoperă simboluri, oricare ar fi greutatea şi viteza lor de circulaţie.

Nu mă refeream, aşadar, la tezaurul naţional (parte din cel al ţării), păzit cu cerbicie de guvernatorul Băncii Naţionale. Tezaur cunoscut dar învăluit, definitiv, în mister: a înţepenit la, aproximativ, 94 tone de aur – monede, lingouri şi bijuterii -, şi se învârte în jurul acestei cifre, precum căluţii de la tiribombe. Indiferent la câte tone intră, câte ies, la ce oră şi pe care din porţi, Infernul având una singură, iar Paradisul câte vrei. Mai ales când guvernatorul mai are şi alte pasiuni.

Casa de vinuri -Isărescu

Şi nu aveam în vedere nici tezaurul de la Moscova, pe care toţi cei care s-au dus să-l aducă acasă, l-au dus mai departe. Nici la cel rămas de la daci. Căci o parte din acesta,  ascunsă sub apa Streiului, a dat-o Bicilis lui Traian şi a ajuns la Roma; iar partea ascunsă sub pământ, la Sarmizegetusa, s-a dus - şi se mai duce şi acum! -, pe apa Sâmbetei, mai ales sub formă de „brăţări”. Denumire improprie, pentru că nu erau podoabe purtate de femei, la încheietura mâinilor, ci de militarii de rang, cei care le foloseau ca pe nişte moletiere, înfăşurându-şi pulpa piciorului, de la gleznă până la geunchi. Spirale de aur protector. Mulţi militari şi mult aur. Între cele 13 bucăţi,  recuperate până acum, cea mai uşoară cântăreşte 682,30 grame, iar cea mai grea  1 kilogram şi 196 de grame şi o lungime de peste 3 metri.

Brăţări dacice

 

Unele au ajuns în Statele Unite, înfrăţind California cu Roşia Montana. Altele au rămas acasă, în case neştiute, cu excepţia celei găsite – aşa s-a spus - la Adrian Năstase. Ştim cum au fost duse cele recuperate în California, dar nu am  aflat cum a ajuns cea găsită în strada Zambaccian. Oricum, nu pe drumul sinuciderii lui Decebal... 

Deosebirea dintre monedele din tezaur, cele de curs oficial (tot felul de metale şi aliaje), şi cele politice, constă în aceea că acestea din urmă conţin substanţe care nu intră în Tabla periodică a elementelor, aşa cum a stabilit-o Mendeleev, în 1869. Deci, nu se află în natură, ci se obţin pe cale artificială, prin sinteză, dozând cu  măsură substanţele de bază: cultura, educaţia, inteligenţa, credinţa, morala, conştiinţa, responsabilitatea socială, convingerile ideologice, etc., etca. Mai pe scurt şi mai cuprinzător, cele trei unice facultăţi ale sufletului omenesc – memorie, intelect şi voinţă. Facultăţi pe care nu trebuie să le înţelegem ca pe nişte ficţiuni scolastice limitate la dogmele medievale, ci ca virtuţi deschise oricăror inţiative şi acţiuni (fapte) posibile. Frumoase sau urâte.

Cloşca cu pui de aur

 

Amănuntul că în laboratoare noastre - de la guvern, preşedenţie şi parlament -,  s-au obţinut monede contrarii celor dorite, nu-i un motiv de bucurie patriotică. Alchimişti fără pregătire, cei care au dispus de retorte şi „ecrubete” (tovarăşa Elena, citire), şi-au îndeplinit datoria faţă de stat, confundând virtuţile cu defectele.

În felul acesta, cei care n-aveau nici o virtute, dar erau înzestraţi cu multe defecte, au devenit diriguitorii  ţării; monedele politice ale momentului.  Pentru că, dincolo de deosebirea amintită mai sus, există şi o asemănare: împreună, stabilesc relaţia dintre masa monetară şi pib (produsul intern brut). Tot împreună calculează diferenţa dintre banii disponibili şi adaptarea la necesităţile afacerilor. Astfel, când sunt prea mulţi bani, cresc preţurile, echilibrând pierderile din buzunarul cumpărătorilor.

În cei douăzeci şi ceva de ani de bairamuri electorale, România (cu 3 preşedinţi şi 7 legislaturi), a avut 15 guverne, 11 prim-miniştri, 21 de miniştri la Justiţie, 17 miniştri la Externe şi 24 la Agricultură. Nu-i mai adun şi pe ceilalţi, considerând că cei număraţi sunt suficienţi pentru a ilustra truda şi priceperea laboratoarelor de mai sus.

În acest sens, monetăria cea mai productivă a fost cea de la Palatul Victoria, unde, după neobositul Emil Boc, neînfricatul Victor Ponta a numit, în cele 4 guverne ale sale, exact 67 de miniştri (Revista 22 – 07/01/2014), păstrând în rezervă, alături de consilierii onorifici (amalgam nedeclarat), peste 60 de secunzi (Gândul – 15/01/2013), rulaţi, oportun, pe diverse jilţuri.

Amănuntul că în acest timp am avut mai puţini prim-miniştri decât guverne şi mai mulţi miniştri decât prim-miniştri nu-i o anomalie, ci o anamneză a chermezelor politice: unii prim-miniştri au reuşit să-şi păstreze scaunul în câte două guverne, alţii au plecat fără să-şi consume mandatul, câţiva miniştri au trecut de la un minister la altul, iar alţii au plecat mai devreme, demişi sau retraşi, din motive care-i privesc personal. Oricum, nimeni nu a plecat cu mâna goală şi numai după ce şi-au asigurat un scaun mai comod, într-o societate privată, luând cu el o părticică din patrimoniul de stat, declarată (şi legalizată)  drept moştenire de la strămoşi.

Am observat fenomenele acestea de la bun început, dar nu mai aveam cum să mă opun acţiunii şi proliferării lor. Când eşti singur şi toţi sunt împotriva ta, lucrul cel mai greu e să fii neutru. Drept pentru care am propus această casă de schimbat banii, evitând dezastrul unei reforme sau stabilizări. Bani imaginari pe bani închipuiţi.

Madrid, martie 2015

......................................................

(Continuare în numărul următor)

© Darie Novăceanu - 2015