CINE CONDUCE OPINIA PUBLICĂ
Cea mai
superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a
naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de
cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu
grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari
şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu
desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie
şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de
măsură, dau tonul, conduc opinia publică.
Am admis legi străine în toată puterea cuvântului,
care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară,
român, noţiunea om, cetăţean al universului… Am
creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă
moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea
poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de
zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de
cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii
noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul
costisitor al statului modern.
Cestiunea
economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e
socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu
există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un
meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul
celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie
decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când
vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că
ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n
stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de
sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au
comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi
petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor
oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul
acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată
mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o
supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la
bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare
ale societăţii omeneşti…
 | |
| Botezul lui Eminescu. Biserica Uspenia |
Justiţia,
subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat
într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om
este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa;
partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu
sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile
făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai
voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul
bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre
Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.
Vom avea
de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea
de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în
realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de
câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce
este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument
al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate,
a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a
jocului de bursă, a minciunii.
Peste tot
credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului,
mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a
civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de
incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii
mor.
Timpul, 22 iulie 1880
