Cronica trecerii noastre de la socialismul totalitar

la capitalismul postcomunist globalizator

Testamentul lui Adrian Năstase

Pagini nescrise din operele lui Dikens, Dostoievski, Hugo, Balzac, etc.

Nu pot să ştiu când a alunecat Adrian Năstase pe partea nevăzută a Lunii, începând să-şi clădească averea. Probabil chiar la începutul carierei politice, când după o vizită prin Maramureş, s-a întors la Bucureşti, în Aleea Trandafirilor, unde şi-a avut prima reşedinţă oficială, cu o garnitură de mobilă de, aproximativ, 20 de milioane, lei de pe vremea aceea, când pâinea costa 3 lei, uitând s-o plătească. Fabrica de mobilă de la Satu Mare, vizitată cândva şi de Ceauşescu, producea mobilă de lux apreciată în toată lumea, piese unice, în cele mai diverse stiluri, unele executate după fotografii din muzee şi castele cu multă istorie. Lucrări  la comandă pentru oameni bogaţi din Europa, mai ales din Germania, Austria şi Anglia. Lemn scump, din toate esenţele, autohtone şi din import, fabrica avea ateliere în multe localităţi, înzestrate de Ceauşescu cu cele mai noi maşini din domeniu şi, mai ales, cu muncitori foarte buni şi meşteri renumiţi care renunţaseră la ciubere, doniţe, cofe, ghioburi şi balade, făina şi sarea venind pe alte drumuri. O mare industrie care, suportând marile binefaceri ale capitalismului postcomunist şi pieţei libere, avea să-şi schimbe mai întâi numele, devenind Sarmex S.A., iar mai apoi să devină cenuşă, bucată cu bucată. Multe scurtcircuite programate de corupţie, multe incendii, unul după altul, precum la saivanele şi grajdurile gospodăriilor colective, pentru a şterge urmele furtului, ultimul dintre ele petrecut, se pare la Tasnad, pe 28 aprilie, 2011.

Neîndoilenic, Adrian Năstase n-a mers de unul singur la Satu Mare, ci însoţit de oameni de nădejde, primii activişti ai partidului său, în măsură să-i facă un cadou de mobilă stil; capabili să-i aducă alta chiar şi din China. Până şi parchet din bambus, jurnaliştii noştri având prilejul să-i încerce elasticitatea în casa din Zambaccian, urmaţi de procurorii, veniţi direct de la Cotroceni, care i-au încercat rezistenţa la presiunea politică, măsurată cu manometrele dereglate ale justiţiei, în ani de detenţie cu executare.

După vizita din Maramureş, Adrian Năstase pare să fi alunizat în universul artelor frumoase, când a trimis o doamnă plăvană, specialistă în materie, să inventarieze picturile şi alte obiecte de valoare din ambasadele noastre. Cele care mai rămăseseră după inventarierea lor de Elena Ceauşescu care adusese acasă – nu în casa ei! – până şi ultima furculiţă de argint şi toate paharele de cristal, astfel că la recepţiile diplomatice de la Madrid, invitaţii beau şampanie din cupe şlefuite cu pila de ascuţit cuţite – la propriu! – riscând să-şi spintece buzele.

Nu ştiu dacă specialista în istoria artelor a adunat de la alte ambasade ceva de preţ pentru casa din Zambaccian. Ştiu că de la Madrid n-a luat nimic. Nici nu era foarte pricepută, cercetările sale terminându-se cu o vizită la Muzeul Prado, să-l vadă pe Mihai Viteazu în original – copia a avea Ceauşescu, în biroul său -, numai că la intrare, hoţii de buzunare au sorcovit-o cu un spray ca de bărbierit şi i-a ras toată diurna de la Externe.

Pe atunci, ambasada de la Madrid era burduşită cu arme pentru un batalion întreg, să reziste oricărui atac, în primul rând comandourilor ETA. Nu ştiu unde şi dacă s-au dus undeva armele acelea, fiind introduse în Spania fără aprobarea autorităţilor, ilegal. Oricum, pistoalele semiautomate kalajnikov nu erau pentru colecţia de arme din Zambaccian, aceasta fiind asigurată, dacă-mi amintesc bine, de Şerban Mihăilescu, priceput şi în alte armurării.

Mai cred că setea de înavuţire vine înavuţindu-te, când îţi suceşte Dumnezeu minţile, dar nu ţi le ia. Astfel că am citit testamentul lui Adrian Năstase de mai multe ori, în toate felurile, suprins să constat, mai întâi, că de la 7 case improbabile, numărate de ziarişti, ajunsese la 15, absolut sigure. Ce să faci cu atâtea case? Îţi trebuie două săptămâni să dormi câte o noapte în fiecare, visând în 15 paturi diferite, iar după aceea să te trezeşti şi să conduci 7 automobile în acelaşi timp, pentru a vizita 10 terenuri din Baloteşti, Corbeanca – aici locuieşte Tăriceanu – şi Cornu, să dai grăunţe la găini.

 

Ferma de la Cornu

Mai puţin politicieni, dar mult mai practici, alţii au adunat cele 15 case la un loc, într-o singură clădire, o reşedinţă. Mare cât un depozit portuar, făcând economie de lumină, gaze, apă potabilă, impozite, taxe financiare şi două asigurări; una la Finanţe şi alta tot la Finanţe, pentru despăgubiri provocate de fenomene naturale. Deşi clădirile oamenilor practici rezistă. Sunt ca nişte buncăre. Precum cel al lui Bogdan Chireac, care nici n-a fost nevoit să-l cumpere. Doarme legănat în buncărul din Şoseaua Nordului, primit cadou de la Dumitru Puzdrea. Ca să fie vecini. 

Casa lui Bogdan Chireac

Fostul deputat PD-L de Vrancea nu făcea cadouri oricui. Buncărul acesta   l-a dat lui Bogdan pentru că fostul jurnalist de la Adevărul l-a ajutat să-l păstreze pe al lui, cel din strada Tipografiei. Mai mult decât un buncăr. Un depozit en-gross, clădit chiar peste conducta de apă a oraşului; de unde Sorin Oprescu, cu toate relaţiile lui, nu l-a putut clinti. 

Am vizitat pe Internet splendidele reşedinţe ale unor politicieni şi oameni de afaceri practice, precum Viorel Hrebenciuc, Sorin Ovidiu Vântu, Patriciu, Becali, Dorin Cocoş, Elena Udrea şi m-am oprit. Pentru că sunt foarte multe. Le-am admirat, fără invidie, agoniseala şi spiritul gospodăresc. Singura dezamăgire m-a încercat în cazul domnului Theodor Stolojan, care şi-a ridicat la Olimp, pe un drum desfundat, o clădire atât de urâtă, încât îţi vine să spui păcat de banii lui. Pentru că sunt sigur că au fost banii săi proprii. Presupun că a dorit să fie mai izolat, lângă mare, departe de nebunia oraşelor.

Casa lui Theodor Stolojan

Aşa am descoperit că alţii s-a retras şi mai departe. Zeci, sute de reşedinţe, cu toate acareturile şi anexele necesare, retrase în păduri, urmând calea ferată, pe Valea Prahovei, la Breaza, Comarnic, Sinaia, Buşteni, Predeal şi mai sus. Ori altele, pierdute prin codrii din Vrancea, Bistriţa-Năsaud şi mai jos, pe Valea Nehoiului, luată în concesiune politică de Ion Vasile, personalitate despre care trebuie să vorbim mai mult, pe măsura meritelor sale.

Preşedintele PSD-Buzău, senator, prefect şi iar senator, din 1990 până în 2011, când, pierzându-şi toate demnităţile, doctorul Ion Vasile a spart uşa biroului de la Senat, pentru că i se schimbase butucul. O prepotenţă egală cu neruşinarea, domnia sa fiind cel care i-a pus în braţe prietenului şi colegului său de partid, sirianul Omar Hayssam, Cabana de vânătoare a lui Ceauşescu, care avea de toate, inclusiv apă caldă, iar el i-a adăugat patru parabolice, pentru toate cele patru puncte cardinale. Pe deasupra, Ion Vasile l-a ajutat pe Omar Hayssam să pună stăpânire pe Societatea Foresta Nehoiu, care avea 3000 muncitori forestieri, iar după ce a intrat în mâinile acestuia, n-a mai avut niciunul. Şi nici nu mai avea nevoie de ei. Pentru că de aici a început Omar Hayssam să taie jumătate din pădurile ţării.

Cabana lui Nicolae Ceauşescu - Azi a lui Omar Hayssam

Cetăţean român,  membru al  PSD-ului, Sectorul l, Bucureşti, şi gata-gata să fie ales senator, Omar Hayssam a fost prezentat buzoienilor de Ion Iliescu, trecându-l imediat în grija şi răspunderea lui Ion Vasile. Fascinat de persoana acestuia şi de marile afaceri pe care le-au pus la cale împreună, doctorul Ion Vasile şi-a pierdut multe zile la vântoare şi mult mai multe nopţi de petrecere, la cabana silvică din pădurea Brebu.

Ion Vasile şi Omar Hayssa

Şi-a construit şi el, fireşte, o reşedinţă, urmând, ca şi colegii de pe Valea Prahovei, calea ferată. Însă din alt motiv:  se retrăsese prea mult şi a fost nevoit să-şi facă drum privat, pardosindu-l cu traverse trainice. Din stejar bituminat.

Şi e bine să ne reamintim că doctorul Ion Vasile este tatăl jurnalistei Jeanne-Mari Ion, sechestrată cu alţi doi colegi, în Irak, operaţie regizată de Omar Hayssam. Care l-a pus alături şi pe Omar Munaf, o rudă de a sa, pentru ca simularea răpirii să fie şi mai credibilă. Că mai apoi Munaf a fost condamnat la moarte, nu mai contează. S-a volatilizat. Fiind şi cetăţean american şi bun prieten cu gălăţeanu Shimon Naor, fost comandant de nave militare  israelite, cunoscător al traficului de armament.

Cei trei ziarişti români sechestraţi în Irak. În dreapta, Omar Munaf

Ocupat cu conducerea partidulului construit de el şi cu răspunderile pe care le avea ca prim-ministru, Adrian Năstase n-a mai avut timp să observe multele afaceri şi infracţiuni săvârşite de colegii şi subalternii săi. Cei care nu intraseră în politică să facă numai politică, ci şi ceva afaceri, ocrotiţi de cuirasa de oţel inoxidabil a imunităţii. N-am nici o îndoială, din prada proaspătă mai aduceau câte un plocon şi pentru Ady, cum îl alinta pe atunci un jurnalist, devenit secretar de stat, apoi ministru plin la armată şi acum europarlamentar, plătit ca să se odihnească.

Evident, plocoanele mergeau şi la miniştri, la poliţie, la justiţie, la Curtea de Conturi şi pe la alte înalte bătături. Marile averi se făcuseră mai dinainte, dar tot mai rămăsese câte ceva. Mai cu seamă în domeniul privatizărilor, precum au stat lucrurile, sub guvernarea sa, la Petrom sau la Sidex-Galaţi, unde au răsărit firmele căpuşe, înfiinţate chiar de conducerea combinatului, toţi directorii de aici devenind peste noapte cei mai bogaţi oameni din tot judeţul Galaţi. Şi a apărut şi Tony Blair cu scrisoarea sa, oferindu-se să ne sprijne intrarea în UE, iar noi să-i oferim combinatul Sidex-Galaţi prietenului său, miliardarul indian Lakshimi Mittel, care, într-adevăr, l-a cumpărat fără nici o piedică...

Îngrijită cu multă pricepere, corupţia creştea prin toate grădinile şi dădea recolte foarte frumoase. Apăruseră şi marii investitori străini, cei care azi puneau un franc şi mâine aveau un milion. De obicei, veneau la timp, ştiind foarte bine unde să meargă. Sosiseră şi firmele de consultanţă şi asistenţă; companii de prestigiu care-şi culegeau informaţiile de interes economic chiar din birourile guvernamentale. Pe gratis, vânzându-le pe bani frumoşi. Nu pot s-o uit pe prima reprezentantă de la Pricevaterhouse Coopers care, sosită de la Paris, în blană de vizon, intra în biroul lui Petre Roman ca în dormitoriu propriu.

Eu intrasem prin birorurile acelea în primii ani ai prăpădului – nu-mi dădeam seama cât era de mare – pentru a culege ştiri pentru ziar, să am ce să ofer cititorilor. Mult după aceea am descoperit că şi alţii, fără să fi sosit de mai departe, foloseau informaţiile care se adunau în birourile lor. O simplă secretară de cabinet, care plângea pe umerii lui Petre Roman, a plecat surâzând, aşa cum numai milionarii ştiu să surâdă. Iar un fost arhivar, venit ca o columbă, direct de la cabinetul Elenei Ceauşescu, scund şi rotofei, ajuns secretar adjunct al guvernului, când s-a pensionat, i-a lăsat fiului o avere pe care acesta, deşi e mână spartă, n-a reuşit încă s-o cheltuiască în întregime.

În toată povestea aceasta, Adrian Năstase nu s-a folosit, în folosul său, de funcţie. Averea sa, măsurată cu a marilor jefuitori, nu-i decât un mezelic banal. Ce înseamnă bunuri în valoare de 15.459.300 de euro, cum scrie în testament, pe lângă bunuri şi bani lichizi de 40.000.000 sau mult peste, cât au adunat alţii, fără să fie nici măcar miniştri? Este suficient să fii escroc de meserie, chiar dacă meseria pe care o practici este cea de cioban, frizer în Piaţa Amzei, jurnalist la Casa Presei, reporter sau moderator la una din zecile de telviziuni.

 

Casa lui Gigi Becali, cu porţile deschise

În plus, revenind la testament, am constatat că, atât testatarul, cât şi notarul şi avocatul care l-au redactat, n-au făcut nici o diferenţă între averea adunată prin efort propriu şi cea moştenită, provenind din efortul altora. Moştenirile nu sunt, din câte ştiu, infracţiuni.

Astfel, bunurile menţionate la punctele 7-8-11 şi 12 reprezintă moşteniri de la mama sa şi de la cele trei mătuşi – în ordine, Elena Ciolan, Tamara şi Aurelia Zachir. Prin urmare, 5 case, în valoare de, exact, 1.400.000 euro. Şi trebuie să admitem că locuinţele respective nu erau goale; că mai aveau, pe pereţi, o pictură în ulei sau o icoană pe sticlă, reprezentând Sfinţii Impăraţi, pe Sfântul Gheorghe, el care a ucis balaurul, sau pe Sfântul Haralambie, venit tocmai din Magnezia, cel care coseşte moartea şi ea creşte la loc.

Tot aşa, trebuie să admitem că pe pardoseala acestor 5 case se mai aflau câteva covoare şi ceva mobilă veche; neapărat veche şi de valoare. Că n-aveau cum s-o cumpere, ca mine, de la magazinele de stat, din Pieţele Amzei, Chibrit, Pajura sau Drumul Taberii. Să admitem că au fost vândute, transformate în bani sau au rămas pe loc, inventariate şi preţuite  cu grijă. Şi să acceptăm că valoarea acestora însumează, cu modestie, tot 1.400.000 euro. Bani care, adunaţi la un loc şi scăzuţi din total, coboară averea la 12.659.300 euro.

Testatarul trebuia să menţioneze aceste bunuri, făceau parte din masa succesorală, dar cei care au întocmit testamentul erau obligaţi să specifice acest lucru într-un codicil, aşa cum spune legea. N-au făcut-o nici ei, nici experţii, nici ziariştii, care au tot citit şi publicat pagina aceasta peste tot, iar opinia publică a rămas uimită şi convinsă de atâta avuţie.

Ajungem astfel la Cutia Pandorii: cine a ridicat capacul şi a scos din adâncurile ei testamentul, ajuns în presă pe 4 iulie 2012, la două săptămâni de la redactare? Testatarul, în nici un caz. Notarul sau avocatul nu aveau nici un motiv, nici dreptul de a-l face public.  Şi atunci, trebuie să ne întoarcem la primele trei rânduri din pagină şi să reţinem că a fost încheiat pe 20 iunie, „în varianta în care în viitorul meu apropiat –sunt cuvintele lui Adrian Năstase – s-ar putea produce un eveniment neprevăzut.”

Tocmai acest neprevăzut motivează redactarea testamentului. Neprevăzut pe care Adrian Năstase îl prevăzuse, pentru că în ziua aceea aveau să se petreacă trei evenimente deosebite în viaţa şi destinul său. Testatarul aştepta să-i fie adusă sentinţa de condamnare la închisoare cu executare, dar nu ştia şi că aceasta va fi însoţită şi de mandatul de arestare, situaţie în care, păstrându-şi demnitatea, hotărâse să se sinucidă. Hotărâre pe care, uşor voalat, o comunicase ministrului de Interne, Ioan Rus, iar acesta, descifrând-o foarte exact, luase toate măsurile necesare în astfel de cazuri. Bineînţeles, de aici sau din multe alte locuri, aflase şi presa, reporterii şi cameramanii călcându-se pe picioare în faţa casei din strada Zambaccian. Turmă de mieluşei blânzi transformaţi în haită de lupi înfometaţi.

După orele 22 şi ceva – De ce după intrarea în plină noapte? - , un poliţist de elită, Costea Nicolae, însoţit de alţii doi, s-a prezentat cu mandatul de arestare. Există o evidenţă strictă a orelor şi minutelor, dar ne sunt suficiente doar câteva dintre ele. Văzând mandatul şi cătuşele, Adrian Năstase a recurs la neprevăzutul prevăzut: în jurul orelor 22 şi 18 minute   s-a împuşcat. Ştim asta, pentru că la orele 22 şi 21 de minute comisarul-şef, Costea Nicolae, a dat alarma şi s-au pus în funcţie mijloacele hotărâte de ministrul de Interne: ambulanţă, spital, sală de operaţie, şi, în raport cu starea pacientului, recuperarea acestuia, asumată de medicul Şerban Brădişteanu, care-l v-a îngriji timp de 6 zile, în Spitalul Floreasca.

Sunt amănunte care intersează. Fiindcă duc la altele, culminând cu condamnarea medicului, acuzat că ar fi tergiversat punerea în executare a condamnării lui Adrian Năstase.

Vânzoleala creată după tentativa de sinucidere, zădărnicită de acţiunea rapidă a comisarului-şef, a păstrat în scenă mulţi actori, unii rămaşi în anonimat. Dar cineva dintre ei şi-a jucat bine rolul, procurându-şi, probabil înaintea procurorilor, o copie a testamentului.

 Altă cale pentru a ajunge în mâna presei, nu există. Procurorii - a spus Codruţa Kovesi, procuror general  „au ridicat diverse obiecte, dar nu au ridicat nici un fel de înscris.” Da, dar n-au luat „diverse obiecte” la întâmplare. Erau oameni de meserie şi avem dreptul să presupunem că au dus cu ei dovezi ale hotărârii de sinucidere. Dar jurnaliştii n-au observat amănuntul. După cum nimeni n-a observat lucrul cel mai important: Adrian Năstase a vrut, într-adevăr, să se sinucidă, dar comisarul Costea Nicolae, luptându-se cu el, a reuşit să-i deplaseze pistolul mai jos, astfel că s-a rănit la gât. Evident, pistolul fusese dus la tâmplă, cum o face orice om hotărât să moară, şi nu îl îndreaptă spre gât, neştiind unde duce glonţul. Nici Năstase nu ştia atâta anatomie pentru ca direcţia acestuia să fie orientată cu precizie pe traiectoria fatală.

 Specialiştii în balistică n-au studiat traseul glonţului, iar jurnaliştii n-au citit cu atenţie  convorbirea cu ministrul de Interne. Acesta îi propusese să-l scoată din casă într-o maşină a poliţiei, evitând prezenţa presei, propunere refuzată categoric: „Acest lucru nu se va întâmpla. Nu voi părăsi nicioată casa. Ştiu mai bine ce am de făcut.” 

O dovadă care certifică hotărârea sinuciderii, este scrisoarea către fiul său, Andrei, pe care-l numeşte cap de familie, spunându-i, între altele:  „...să ai grijă de mama şi de Mihnea. Ştiu că va fi greu, dar ştiu că vei reuşi. Va trebui (ştersătură-n.m), cu ajutorul avocaţilor,   să-mi restituiţi dreptul la onoare şi la demnitate.(...) Prefer să plec de lângă voi, cu demnitate şi cu sentimentul că nu accept nedreptăţile.”  

Scrisoarea către Andrei

Nu-i nici o prefăcătorie în cuvintele sale , ci o despărţire adevărată, asumată cu multă mâhnire. Scrisă, în mod sigur, după redactarea testamentului, când, aproape olimpian, împăcat cu soarta, ca Seneca înghiţind otrava de cucută, se desparte de tot şi toate. Text reprodus de toată presa, dar necitit în toate literele lui.

Mâhnire şi umilinţă. În dosarul de urmărire penală „Trofeul calităţii” care-l punea în cătuşe, motivarea sentinţei, fabricată de judecătorii Ionuţ Matei şi Ioana Bogdan, există tot felul de motive, adunate pe 154 de pagini, dar  nu există nici un document original probator. Numai supoziţii, deducţii după declaraţii şi mărturii îndoielnice. Motiv pentru care al treilea judecător, Cristina Rotaru, a fost de altă părere şi nu a semnat alături de cei doi.

Ca om politic şi mai ales ca jurist, Năstase nu putea suporta atâta umilinţă. Ori, jurnaliştii de doi bani, - pe mulţi bani frumoşi!- au inventat sinuciderea rituală, masonică, descoperind după aceea că nu, nu era mason, dar era cavaler de Malta. Nu aveau dovezi şi nu cunoşteau Ordinul, în care cavalerii făceau orice, dar nu se sinucideau. Sinucişi, nu mai puteau să străbată drumul ca să elibereze Sfântul Mormânt. 

Cât timp s-au instrumentat şi pregătit cele două dosare de urmărire penală, Năstase   a făcut 191 de drumuri la Procuratura Generală şi ICCJ, încercând să limpezească ceea ce procurorii nu vroiau să rămână limpede. Iar justiţia, pentru a se limpezi pe ea însăşi, a admis ca din partea acuzării să fie chemaţi  972 de martori.

Număraţi în cuvinte: nouăsuteşaptezecişicinci!, câţi n-au fost chemaţi nici la Nuremberg. În schimb, justiţia, pentru a-şi dovedi etica profesională, avocaţilor apărării nu le-a  admis decât 5 – cinci- martori.

Ca să ştim pe câte cărări umblăm, năucind lumea cu poveşti stupide.   

Reluând filmul, din clipa sinuciderii eşuate, procurorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie restabilesc desfăşurarea evenimentului după cca. 30 de minute. Astfel, în jurul orei 23-23 şi 10, echipa medicală a constatat că Adrian Năstase „era în picioare, încătuşat, murdar de sânge, dar conştient, cooperant.” Deci încătuşat. Aşa cere regulamentul, îndeplinit întocmai de comisarul-şef. Aşa apare şi în imaginile următoare, când e urcat în ambulanţă şi cineva închide uşile din spate ca un capac de sicriu, cu un zgomot sec.

            A urmat intervenţia chirugicală, extragerea glonţului, îndepărtarea ţesuturilor distruse şi urmărirea stării postoperatorii, când medicul Şerban Brădişteanu a interzis intrarea în sală a doi poliţişti, echipaţi cu tot ce trebuia, plus camere video pe umăr, gata pregătite, inclusiv tupeul caracteristic. Mai puţin halatele albe; obligatorii, după regulamentul spitalului.

            De aici, iritarea celor doi, raportarea situaţiei la superiorii lor şi decizia acestora de arestare a medicului. Dincolo de procesul verbal, privind atitudinea medicului, procurorii care au întocmit rechizitoriu au mai adunat date şi din alte surse, astfel că doctorului Şerban Brădişteanu i s-au pus în sarcină, drept capete de acuzare, următoarele : 1. S-a ocupat de internarea şi operarea lui Adrian Năstase. 2. A oferit informaţii presei, deşi nu era purtător de cuvânt al spitalului. 3. A tergiversat punerea în executare a detenţiei pacientului, reţinându-l timp de 6 zile, sub sub supraveghere medicală. 4. A favorizat infractorul, căutând să se afla tot timpul în compania acestuia.

           

Toate cele patru capete pot fi retezate printr-o singură lovitură de sabie, dată fiind nu netemeinicia şi lipsa de profesionalitate a procurorilor, ci absurditatea lor. Numai că – încep să ameţesc –, înainte de sabie, apare un paloş mandoble, cu două tăişuri, mânuit de procurorul Lucian Papici, şeful Secţiei I a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care a confirmat rechizitoriu, adăugând un argument în plus: doctorul chirurg Şerban Brădişteanu a făcut parte dintr-o conspiraţie pusă la cale de Emanuel-Dănuţ Georgescu, secretar de Stat în guvernul Năstase, şi fost secretar al PCR! pentru a împiedica trimiterea lui Adrian Năstase la Peniteciarul Jilava.
 

Procurorul Lucian Papici

              Ca de obicei, noutatea a fost oferită unei anumite prese, însoţită cu crâmpeie din interceptările telefonice care ar dovedi conspiraţia. Conversaţii ale doctorului Brădişteanu cu Emanuel-Dănuţ Georgescu, cu avocata sa, Alice  Drăghici, şi cu realizatorul de televiziune Robert Turcescu. O altă conversaţie, interceptată şi oferită presei, este cea dintre acelaşi Emanuel-Dănuţ Georgescu şi doctorul chirurg Mircea Beuran.

            Toate aceste interceptări – presupun că nu schilodite, cum au fost oferite presei – se află în dosarul de urmărire penală a doctorului-chirurg Şerban Brădişteanu. Chemat la Direcţia Naţională Anticorupţie pe 26 iunie 2012, când Adrian Năstase mai era sub îngrijirea sa, doctorul Brădişteanu a aflat abia zilele trecute, 4 martie 2014, sentinţa dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: a fost achitat.

Indiferent de conţinutul sentinţei, semnată de juecătorii Luminiţa Zghimbea, Angela Dragne şi Leontina Şerban, cred că doctorul Brădişteanu a procedat corect şi n-a săvârşit nici o infacţiune. Niciunul din capetele de acuzare nu poate fi luat în serios de o justiţie independentă, imparţială în stabilirea adevărului şi apărarea celor acuzaţi pe nedrept.

 Numai că nu ne aflăm în faţa unui caz oarecare, ci a unuia care reflectă gradul alarmant de degradare morală şi politică a societăţii. Ceva-ceva a început să scârţie urât şi în lumea spitalelor, în mod deosebit între medici, care nu mai sunt colegi, ci concurenţi înscrişi în aceiaşi competiţie. In stare să-i pună o piedică, involuntară, vecinului de culoar, pentru a urca pe primul loc şi a-şi  atârna de gât medalia de aur.  

Adrian Năstase nu era un cetăţean anonim. Fusese timp de patru ani prim-ministru, fondator al PSD-ului, cel mai important partid de după decembrie 1989. Şi cea mai mediatizată personalitate politică de la noi, prezenţă zilnică în presă, la radio şi televiziune. Mai ales după ce Direcţia Naţională Anticorupţie, la secţia I-a, condusă de procurorul Lucian Papici, îi fabricase două dosare de urmărire penală, cel dintâi, Trofeul Calităţii, aflându-se la originea redactării testamentului şi a celor ce au urmat în ziua aceea.  

La aducerea sa la spital se aflau de faţă doi dintre cei mai prestigioşi chirurgi: Şerban Brădişteanu, autorul primului transplant de inimă din România şi doctorul Ioan Lascăr, faimos în chirurgie plastică, cel care extripase unei femei din Braşov, Lucica Bunghez, o tumoră de 70 de kilograme, cântărită şi de Discovery Channel.

Doctorul Şerban Brădişteanu

Amândoi erau capacitaţi, dar nu în aceiaşi măsură, pentru operaţie. Pentru amândoi, operaţia însemna o publicitate uriaşă, un Baikonur sau un Cap Canaveral, de unde sunt lansate navele cosmice.

Doctorul Ioan Lascăr

Un pupitru de supraveghere îşi instalase şi procurorul Lucian Papici, în cabinetul său.  Din acelaşi motiv sau la un ordin venit de sus, din cosmosul nostru. Pentru că avem un cosmos numai al nostru, plin cu nebuloasele corupţiei, cu Drumul robilor sau Calea Laptelui gata fiert, cu Carul Mare tras la Porţile Politicii Proaste – PPP, siglă substituită acum de PMP -, dar fără Carul mic. Deci fără, deocamdată, Steaua Polară.

Ajunşi aici, la pupitru nostru fără monitoare, ca să înţelegem povestea, o reluăm de la capăt; chiar dinaintea capetelor de acuzare aduse doctorului Şerban Brănişteanu.

Nici un medic din lume, când primeşte un pacient în cabinet, nu-l întreabă cât e ceasul, ci unde îl doare. Cu atât mai mult în cazul acesta, când pacientul fusese adus direct în sala de operaţie şi se ştia că era  rănit la gât, prin împuşcare.

Un consult preliminar, mai mult din priviri decât prin cuvinte, decide intervenţia, numeşte chirurgul – prima mână -  şi se trece la îndeplinirea ei, întreg personalul de asistenţă fiind pregătit cu cele necesare. Un protocol rutinar reţine diagnosticul şi soluţia, regăsibile în Foaia de observaţie, unde vor fi trecute datele evoluţiei postoperatorii, începând cu temperatura şi tensiunea convalescentului.

Să reţinem că familia pacientului prezentase o angiogramă făcută la o clinică din

Paris, datele acesteia evidenţiind suferinţe cardiace. Prin urmare, doctorul Brădişteanu era cel mai indicat să facă intervenţia chirurgicală.

Şcoala românească de medicină are multă tradiţie, recunoscută pretutindeni, cu nume mari de doctori, pionieri în unele suferinţe, şi mulţi medici specialişti, renumiţi prin pregătire, pricepere şi pasiune pentru profesie.

Am cunoscut un medic pediatru, ieşit pentru o clipă în grădina cu brazi a spitalului, să nu-l vadă lumea plângând că-i murise un copil, deşi făcuse tot ce ştia pentru a-l salva. Şi mai ştia şi că părinţii îl aduseseră la spital, după ce îl lăsaseră afară, în ger, ca să îngheţe.

E acelaşi medic – nu-l numesc pentru că face parte din familie – pe care torţionarii de la Piteşti reuşiseră să-l reeduce şi pe el, prin ameninţări grave, obligându-l să certifice moartea naturală a deţinuţilor omorâţi prin tortură. Rămânea până noaptea târziu, când nu era de gardă, conspectând cărţi pentru orele de învăţământ politic, sau pregătindu-şi programul pentru a doua zi, la spital. Acelaşi doctor care i-a pus în braţe lui Ceuşescu copilul nou născut, care rotunjea populaţia României la 23 de milioane de suflete chinuite.

Am cunoscut-o pe doamna doctor Sofia Ionescu, prima femeie neurochirurg din lume,  ieşind din sala de chirurgie surâzând. Fericită că după ore şi ore de cusut, înodat şi refăcut filamentul nervilor, operaţia reuşise. Îi aduceam din satul meu şi de mai departe – omenii se informau mai bine ca astăzi -, bolnavi care mergeau târându-se, strigându-şi durerea direct din vertebre. Plecau din spital cu paşi siguri, ca nişte copii care învaţă să meargă. Doamna doctor se uita la mine, cu faţa plină de surâsuri: am reuşit...

 

Doamna doctor Sofia Ionescu

Şi am văzut-o pe doamna doctor Sofia Ionescu în casa ei de lângă Sala Dalles. Prima femeie neurochirurg din lume abia îşi stăpânea lacrimile. Pentru că veniseră de la miliţie specialişti în bellearte să-i confişte colecţia de pictură („E tot ce mai am, tot ce mi-a mai rămas.”) s-o mute într-o altă casă. N-au avut reuşit s-o mute.

Am cunoscut-o pe domnişoara doctor Ana Aslan, la Otopeni, la Hotelul Flora, apoi în Mexic şi la Madrid, în Hotelul Villa Magna, unde trăgea întotdeauna, oaspete de onoare şi nu client. Citisem trei zile la Biblioteca Naţională, numai studii de gereatrie, pregătindu-mă pentru întâlnirea cu domnia sa, când impresionată de câte ştiam, s-a lăsat aducerii aminte şi mi-a vorbit de primul succes al cercetărilor sale, evocând-o pe Ana Voica, bătrâna căreia după tratament, îi apăruse o meşă neagră în părul alb ca prima zăpadă. Murise la 90 de ani, sub roţile unui tramvai din Colentina, plecată din staţionar la plimbare, ca o adolescentă.

Doamna doctor Ana Aslan

Am revăzut-o, mai apoi, în Bucureşti, în apartamentul din ultima clădire – roşie – de pe Bulevardul Aviatorilor, unde mai înainte locuise Arghezi. Când a închis ochii, corsarii Elenei Ceuşescu i-au spart uşa şi zidurile, luându-i toate bijuteriile.

Dacă pe vremurile acelea Lucian Papici ar fi fost procuror, mi-ar fi pus cătuşele şi  m-ar fi scos din Căminul studenţesc din Bulevardul Republicii – faţă-n faţă cu Ministerul Agriculturii -, unde eram „medic de cămin” şi nu eram nici măcar student; exmatriculat din toate facultăţile din ţară de tovarăşul Burtică şi ceferistul Dănălache, într-o şedinţă de pomină, după intrarea ruşilor în Ungaria. Nu mai aveam unde locui şi Radu Ozun, în ultimul an la Medicină, mă numise pe această funcţie, cu autoritatea sa de preşedinte al Asociaţiei studenţeşti. Casă şi masă fără nici un ban, plus tratatele de medicină internă ale lui Haţieganu. Radu Ozun, cardiolog la Spitalul Poştei, unde inventase singur o scară de lemn, care nu ducea niciunde, dar, urcând-o şi coborând-o, îţi putea afla tensiunea şi bătăile inimii.

 Mi-a plăcut medicina şi lumea medicilor de atunci. Şi m-am apropiat de foarte mulţi.

Aşa l-am cunoscut pe doctorul Ionescu Agrippa, la Spitalul de Urgenţă, din strada Ion Mincu, după ce reîntregise nasul unui pădurar, muşcat de cal. Şi-mi amintesc că el este cel care a pus la loc, bine cusut de umăr, braţul unei femei din Slobozia, smuls de o combină pentru „treerat” sfecla de zahăr. O zi prelungită în noapte, cu o echipă extraordinară, pentru a reface pânza de păianjen a braţului, adus de rănită pe pieptul său, într-un cearşaf.

Din strada Ion Mincu, traversam de multe ori Bulevardul 1 Mai, să stau de vorbă cu doctorul Toma Beuran, la Policlinica Griviţa. Toma Beuran mai avea doi fraţi, amândoi medici, unul dintre ei radiolog la Batiştei, un excelent autor de epigrame. Ştiu bine, doctorul Toma Beuran ştia şi mai bine, că oricând putea fi arestat şi acuzat de fraudarea finanţelor. Pentru că zeci şi zeci – fără exagerare – de scriitori, ziarişti, pictori, actori şi muncitori simpli, trecuseră pe la cabinetul lui şi plecaseră cu actele gata pentru a primi pensie de invalidiate. Când nu mai aveau bani pentru pâine. Octavian Paler sau Viorel Mărginean – ca să dăm şi două nume cunoscute – plecaseră şi ei cu aceleaşi forme.

Singura nelinişte grea, pe care a îndurat-o Toma Beuran, a fost înştiinţarea de la primărie, prin care îl anunţa că urmează să i se demoleze casa, din strada Acvilei. O căsuţă cochetă, cu parter, unde stătea el şi un etaj, unde stătea fiul sau, Mircea Bueran, care studia chirurgia la IMF.  Mircea Beuran, cel care l-a operat pe Omar Hayssam (17 ianuarie, 2006) la penintenicarul Rahova, prilejuindu-i lui Traian Băsescu o batjocură specifică înţelegerii lui: „Mircea Beuran, marele chirurg care şi în puşcărie te face bine de cancer.”

 Cum de afla preşedintele ţării atari evenimente „mondene” , nu-i greu de ştiut.

Fireşte e vorba de acelaşi Mircea Beuran, a cărui conversaţie cu Emanuel-Dănuţ Georgescu a fost interceptată de procurorul Papici. O conversaţie între prieteni, amândoi medici, amândoi membri ai PSD-ului;  ca şi Serban Brădişteanu. Primul intersându-se, în ziua de 23 iunie, de starea lui Adrian Năstase şi acesta asigurându-l: „- E bine... E bine...E liniştit. Acolo, rana nu e profundă. – Trebuie să fiţi atenţi. –Da. El, după câte văd eu, ăştia se pregătesc să-l tansfere. – Da, păi a apucat acesta, Lascăr, să...”

Acesta-i întreg textul oferit de procurorul Papici, care nu ştia că prietenii vorbesc între ei, chiar şi când sunt medici. Ca pe vremuri, când, chiar dacă nu se cunoşteau, deschideau Anuarul medicilor, găseau medicul pe care vroiau să-l consulte într-un caz, şi acesta îi răspundea fără să pună întrebări.

Şi mi se pare ciudat faptul că procurorul Papici n-a ajuns, nici după un sfert de secol,  să-nţeleagă că un fost secretar PCR poate să fie şi un foarte bun medic, aşa cum este Dan Georgescu, alias Emanuel Dănuţ Georgescu. Nu ştiu de ce n-a pus la dosar şi convorbirile doctorului Ioan Lascăr. Pentru că de interceptat e sigur. Şi e la fel de sigur că a spus ceea ce a spus după trei zile de la operaţie, reporterilor de la România Liberă: „Pacientul nostru a fost foarte norocos. Fostul premier va rămâne în spital cel puţin 14 zile.” N-au fost atâtea.

Să observăm că interceptarea în discuţie, s-a efectuat pe 23 iunie, când doctorului Brădişteanu nu i se deschise dosar penal. Deci nu are valoare probatorie    ( art.91.alin 1 şi 2, din Codul de procedură penală). Aparte prevederile Constituţiei, care garantează secretul corespondenţei (art.28), restrângând acest drept (art.53) pentru situaţii bine precizate.

Numai că procurorul Papici citeşte alt Cod şi altă Constituţie. Am parcurs atent tot ceea ce a oferit presei, având senzaţia că citesc o pagină din Mizerabilii, pe care Hugo n-a scris-o, oripilat de atâta mizerie umană.

Neglijent sau foarte grijuliu cu textul oferit presei, nu ştim cine pe cine a sunat. Şi  lucrul acesta îşi are importanţa sa. E sigur că doctorul Brădişteanu nu l-a sunat pe Robert Turcescu, interesat să afle anumite detalii. Iată conversaţia:

R.T- Recomandarea cine o dă până la urmă? Adică o comisie, se face o comisie sau puteţi  s-o daţi dumneavoastra şi eu nu ştiu? Domnul Lascar...

Ş.B.: Domnu’Turcescu...
R.T.:  Da...
S. B.: Sigur că pot s-o dau eu! Dar n-am s-o dau nici mort!”(interceptare din 24 iunie).

Despre ce recomandare e vorba nu putem să ştim. Dar de ce vroia Turcescu să afle, e uşor să deducem: nu jurnalistul întreabă, ci altcineva din cosmosul nostru. El întreabă din ordin. Deci mai avea (şi are) şi o altă profesie. Mizerii...

Tot aşa, nu cred că doctorul Brădişteanu a sunat-o pe avocata Alice Drăghici să-i spună cum evoluează pacientul, ci Alice Drăghici, care vroia să ştie nişte lucruri anume. Pentru că nu-i o avocată oarecare, ci una cu zece ani de procuratură, şi trei ani ca membră la ANI - Agenţia Naţională de Integritate, unde venea şi când nu mai avea această calitate. Bătătarnică, pleca din Mihai Bravu, unde-şi avea casa şi firma, să culeagă informaţii necesare pentru profesia sa. Fusese apărătoarea unor nume care sună precum clopotele de la Mitropilie: Dan Voiculescu, Gigi Becali, Cătălin Voicu, Sorin Ovidiu Vântu, Marius Petcu, Gică Boerică etc., etc., cazuri, unele dintre ele, pe care le instrumentase şi procurorul Papici. Agenţia de Integritate se ocupa de averile demnitarilor, de imunitatea acestora, de marile afaceri şi orice informaţie  era utilă, fie că o folosea în instanţă, fie că o oferea prietenilor din aceiasi breaslă sau celor loviţi de necazuri. Trocuri de interese efectuate, uneori, la Restaurantul Select, la o masă comună, cu oameni grei, precum senatorul Alexandru Mazăre, fratele primarului Mazăre, din Constanţa, judecătorul Cristian Jipa, Cătălin Voicu, etc. Mizerii, mizerii, mizerii...

O mizerie mai mare decât altele, o aflăm dintr-o conversaţie a procurorului Papici, abia înscăunat la Secţia I DNA, şi buna sa colegă, Elena Botezan, cu un procuror oarecare, Gheorghe Dumitru, care, dorind şefia procuraturii din Argeş – era în ajunul unor examene pentru magistraţi -  făcuse unele demersuri, plus un denunţ, insinuând că avea sprijin de la cineva de foarte de sus. Procurorii de la DNA se dădeau de ceasul morţii să afle cine era persoana care putea să le încurce socotelile.

Deşi nu cei doi conduceau Procuratura Generală, i se substituiau, şi nu erau de acord cu demersurile lui Dumitru Gheorghe. Drept pentru care îl cheamă la ordine, să-i spună ce are de făcut, neliniştiţi că acest cineva, care le-ar fi stat în drum, era de la preşedenţie.

Nu ştim cine a interceptat conversaţia. În nici un caz nu procurorul Papici. Dar ştim, cu multă probabilitate, cine a ordonat-o. Tehnica din domeniu nu are – sau n-am aflat noi –  aparatura capabilă să păstreze în transcrierea unei convorbiri şi vocea inerlocutorilor, tonul şi  timbrul fiecăruia. Care importă foarte mult. Nu cât gramatica, şi mult mai puţin decât limbajul, cel care ne ajută să cunoaştem nu numai nivelul de pregătire al unei persoane, ci şi de unde vine, unde vrea să ajungă, ce hram poartă şi chiar unele linii de cracter. Cu condiţia să fie suficient text, s-avem de unde culege. Iată, aşadar, o parte din interceptare: 

- Lucian Papici: Se pare că nu sunteţi suficient de serios, trebuie să veniţi până la noi.    V-am rugat ceva ieri, nu ? Am consimţit cu colega să mergem pe o anumită variantă, am făcut un demers, aţi făcut un denunţ, aţi făcut un denunţ. Sunteţi serios până la capăt sau nu?
- Gheorghe Dumitru: Păi ce-am facut ?
- Lucian Papici: Păi ce-aţi facut ? Păi uite că aţi făcut unele lucruri care nu concordă cu ce gândim noi aicea. Pare că vreţi să optaţi pentru altă situaţie a dumneavoastră. Haideţi că vă dau puţin şi pe doamna procuror Botezan, bine? Două secunde.

- Gheorghe Dumitru: Da.
- Elena Botezan: Auziţi, domnu Mitică, bună ziua, deci: ideea e foarte clară, acest individ care vă sună, care ziceţi că-i Mihai, vă spune că vă sună din partea cuiva şi dumneavoastră ştiţi prea bine din partea cui vă sună si dumneavoastră il aprobaţi.
- Gheorghe Dumitru: Nu ştiu...       

- Elena Botezan: Auziţi, dacă aveţi de gând să mergeţi în dosarul ăsta pe două căi, aţi luat hotararea greşită, vă spun sigur. Deci dacă nu rămâne cum am convenit ieri, după cum s-au făcut ieri actele să ştiţi că nu-i bine.
 - Gheorghe Dumitru: Auziţi, să facem altceva. Inchid telefonul şi cu asta basta. Ca să nu mai avem dubii, aşa mă mai sună ăla şi...
- Elena Botezan: Nu, nu, nu, nu, nu, asta nu-i absolut deloc bine, deci îi vorba doar de opţiunea dumneavoastra, nu că trebuie să închideţi telefonul, că dincolo de telefon faceţi absolut ce vreţi, oricum e opţiunea dumneavoastră, numai că eu vă spun, dacă mergeţi pe două variante, alegeţi greşit. Dacă rămâne cum am convenit ieri, aţi ales lozul câştigător.
- Gheorghe Dumitru: Da, doamnă, staţi liniştită.
- Elena Botezan: Eu nu sunt neliniştită, neliniştea la dumneavoastră trebuie să fie nu la mine, întelegeţi ?

Convorbirea a avut loc pe 30.11.2007, foarte exact la orele 16:17':53. Peste câteva zile, DNA a cerut arestarea lui Gheorghe Dumitru. Probabil ca urmare a faptului că nu a mers pe varianta „corectă” şi nu a ştiut care este "lozul castigator". Sau, mai exact, că nu a acceptat şantajul. Cum a declarat însuşi Traian Băsescu: „...am văzut în presă [o convorbire] dintre doi procurori de la DNA şi un procuror, când, practic, îl şantajau...”

Textul a apărut într-un ziar mărunt, din Piteşti, care nu ajungea la preşedinte, dar ajungeau, sigur, interceptările. Şi-atunci, cine ordonase interceptarea asta? Presupunem că preşedintele, din plasa căruia, când este o instituţie importantă, precum Procuratura, abia de se mai salvează câte un guvid. Dar nu şi peştii mari. Şi niciodată peştele spadă sau ciocan.

Lucian Papici a priceput repede ce trebuie să facă s-a dat pe brazdă a arat bine şi a tras mereu „lozul câştigător”.  Acum trage de timp, căci nu mai conduce Secţia I de la DNA. „Să mai stea şi procuror simplu” a spus cineva din branşă, zilele trecute. Mai exact, fostul procuror Victor Ponta, cel care zilele acestea trage şi el de timp. Dar trage înapoi, încercând să se întoarcă la începuturi, cînd scaunul de premier nu era zgîlţâit din nici o parte şi acum a găsit pe el un măr -albastru-verde- şi nu ştie, dacă-l mănâncă, să-nceapă cu frunza. Aşa cum l-a mâncat Crin Antonescu pe al său, fără să şovăie, tot de la frunză.

Mărul discordiei

 

Va avea şi Papici curajul să tragă de timp înapoi, şi să recunoască din al cărui ordin a făcut  interceptări şi a fabricat atât de repede dosarul în cazul doctorului Brădişteanu?

Asta ar limpezi unele lucruri şi în privinţa testamentului, a tentativei de sinucidere şi arestării lui Adrian Năstase. Ar lumina, poate, şi opiniile unor meşteri la toate, precum jurnalistul C.T.P, care a considerat gestul drept descalificant, elogiind justiţia. Pentru că nimeni nu e mai presus de lege. Şi nu trebuia să-şi facă singur dreptate, indiferent ce cale alege pentru asta. Chiar dacă până şi Decebal, cum îl vedem pe Columna lui Traian (împaratul, nu preşedintele) şi-a lăsat trupul spintecat de sabia proprie.  

Traian Băsescu citeşte viitorul

 Precaut, Ion Cristoiu, hârşiit prin mai multe, apreciază sincer calităţile lui Adrian Năstase care „a marcat postdecembrismul nostru în vremuri tulburi (...), făuritor al Stângii româneşti modernizate şi creator de şcoală politică.” Dar la întrebarea principală, l-a pus pe Arghezi să răspundă în locul lui, când acesta, amintindu-şi de Brătescu-Voineşti, a scris negru pe alb: „Un om în lanţuri nu mai e un adversar.”

Singura anamneză a cazului, am găsit-o la Varujan Vosganian. „Pentru Adrian Năstase, intrarea în închisoare ar fi însemnat un şir întreg de umilinţe şi el n-ar fi putut să trăiască în acest fel." În ceea ce priveşte motivul care a determinat gestul "limită",Vosganian crede că un rol important l-a avut presiunea mediatică, "copleşitoare, până la limita dezgustului". Vicepreşedintele PNL nu discută actul de justiţie: "Nu luăm în răspăr deciziile instanţelor. Ele sunt definitive şi trebuie respectate. Să nu uităm, totuşi, ca în procesul acesta Parchetul a recunoscut că nu are nici o probă directă a vinovăţiei lui Adrian Năstase. Nu era prea greu ca după aproape o mie de audieri, să se găsească şi câţiva martori care să-l incrimineze. În lipsa unor probe directe, sentinţa cu executare are o doză de severitate."

 

Varujan Vosganian

Romancierul Varujan Vosganian – mai aproape de Premiul Nobel decât toţi chibiţii din literatura noastră de azi -  este un cunoscător desăvâşit al presei şi culiselor politicii româneşti. Evident că, moralmente, presiunea mediatică l-a zdrobit pe Adrian Năstase. A fost ca o moarte civilă – am îndurat-o şi eu – permanentă şi încă mai continuă. Mă refer la presa cotrocenistă, atât de îndârjită în zilele acelea, încât Victor Ponta, care  a urcat în noaptea aceea la etajul 6 din Spitalul Floreasca, să vadă cum se află Adrian Năstase, a fost împroşcat mult timp; acuzat că, de fapt, s-a dus numai ca să câştige capital politic.

Evident, când spune că sentinţa de condamnare a lui Năstase are o „doză de severitate”, Vosganian cumpăneşte cu discreţie lucrurile. Sentinţa a  susţinut că prin „Trofeul calităţii” Adrian Năstase ar fi colectat 1.600.000 euro pentru a-şi finanţa campania electorală. Fără dovezi autentice. Tot aşa, senatorul Sorin Roşca Stănescu a acuzat Alianţa DA că ar fi primit 7 milioane de dolari de la o bancă din Cipru, pentru finaţarea campaniei lui Traian Băsescu. A prezentat în Senat dovezile, dar imediat Theodor Stolojan, Adriana Săftoiu şi mulţi alţii – inclusiv presa – au contestat dovezile. Şi nu s-a întâmplat nimic. Adică da, Băsescu a ajuns la preşedinţie, nepătat, ca Fecioara Maria, iar Sorin Roşca Stănescu a fost exclus din PNL şi din Senat.

Că l-au exclus, dat fiind comportamentul lui, înţeleg foarte bine. Nu înţeleg însă comportamentul celor ce l-au inclus în PNL şi Senat.

La finalul declaraţiilor, Varujan Vosganian a subliniat o stare a lucrurilor care trebuie să ne tulbure:  „...lumea politică va fi încărcată de un tragism pe care nu l-a avut până acum"

E o stare care s-a şi adunat, ca norii plini de furtună, peste lumea politică. Şi, căutând să ştim cine mână turmele, probabil că Victor Ponta, coborând de la etajul 6 al Spitalului Floreasca, mai mult a şoptit: „Mă întreb dacă acum Băsescu este fericit.”

La ieşirea (prima) din detenţie, Adrian Năstase n-a şoptit, ci a spus răspicat: „Pentru mine e foarte clar. Autorul moral al acestei operaţiuni, nu numai de anul trecut (2012- n.m), ci începând din 2005, a fost Traian Băsescu.”

Traian Băsescu, întotdeauna prompt la replică, n-a zis nimic. N-a privit în partea aceea. Probabil că l-a citit pe Blaga: „Soarta este o prăpastie în care cădem numai dacă privim mult în adâncul ei.” Şi n-a citit, în mod sigur, una din sentinţele filozofice ale lui Adrian Năstase, demnă să figureze în cel mai autorizat dicţionar de citate celebre: „Singura greşeală care trebuie să nu o faci niciodată este să nu faci niciodată o greşeală de două ori.”

Se gândea, presupun, şi la conţinutul testamentului său, cu efect executoriu numai „în varianta în care în viitorul meu apropiat s-ar putea produce un eveniment neprevăzut.”

 Acest neprevăzut s-a consumat, testatarul supravieţuindu-i. Oricum, făcând atâtea călătorii în jurul testamentului, nu am reuşit să înţeleg cui i-a folosit punerea lui în circulaţie. Şi nu cred că este adevărat. Iar dacă da, este incomplet. Să observăm: testatarul lasă tot ce are, dar nu lasă nici o datorie. Faţă de nimeni. Ceea ce mi se pare imposibil. Nu neapărat materiale.

În baladele sale, Francois Villon, se recunoştea dator prietenilor cărora le dăruia totul. La fel Shakespeare, mâhnit că nu-i lăsa soţiei, Anne şi celor trei copii, decât patul în care a dormit. Tot aşa Karl Marx, după ce a dăruit lumii intregi Capitalul, se simţea jenat că nu-i lăsa Eleonorei, decât 250 de lire.

Numai Luis de Gongora, contemporan cu marele Willy, se dovedeşte foarte precis în evidenţele sale: după ce îşi încredinţează sufletul lui Dumnezeu, iar turpul îl restituie ţărânii din care a fost făcut, îşi transcrie datoriile: lui Pedro, vînzător de ulei (aceitunero) pentru candelă – 698 de reali; lui Bernal, ultimul servitor, şi lui Pedro Cebrian – câte 500 de reali; ceva mai mult de 4000 de reali, împrumutaţi de la cele mai diverse persoane: negustori, croitori, birjari, chiar şi de la conţii din Madrid şi Cordoba.   
Don Luis nu cheltuia mult, dar câştiga puţin, iar pensia promisă sosea din când în când (camina mi pension con pies de plomo – merge pensia mea cu picioare de plumb). Astfel, ca să rămână împăcat cu sine, numindu-l executor pe reverendul Hortensio Felix Paravicino, îi cere să vândă totul şi să-i achite datoriile, iar ce va mai rămâne să fie pentru opere de caritate.

.........................................................

Notă: Testamentul lui Adrian Năstase este postat pe acest blog, martes, 8 de febrero de 2014

© Darie Novăceanu - 2014