S Ă R B Ă T O R I L E P O E Z I E I
F e d e r i c o G a r c i a
L o r c a
Ori de câte ori am citit sau
recitit un text din Miron Radu Paraschivescu am avut revelaţia rostirii cu
absolută libertate,
neîngrădită de nimic, surprinzătoare prin asocierea ideilor
şi a metaforelor, care par mai întâi desenate şi abia după aceea, trecute-n
cuvinte.
 |
| Miron Radu Paraschivescu |
Revelaţie pe care n-am
trăit-o de la început, când nu împlinisem douăzeci de ani, şi un “smucit”, cam
de aceiaşi vârstă, m-a dus să-l cunosc, undeva, pe o stradă din Bucureşti,
despre care mult timp am crezut că era Zambaccian, iar mai târziu, Grigore
Mora; oricum apropiate, într-o casă cu multă fenorerie florentină, la parter,
cu o palmă de grădină, despărţită de trotuar printr-un zid mai mult gros decât
înalt.
Pe vremea aceea număram cu
grijă silabele, bucuros când obţineam un octosilab, pe care doinele de acasă,
din sat, îl purtau peste tot, ca un veştmânt pentru orice zi.
Dorel Leugner, prietenul meu
de ocazie, trăia grăbit, în toate sensurile, descălugărise o moldoveancă, din
Băcău şi nu ştia cum să mai scape de ea, singurul lucrul care-l interesa fiind
poezia, în perioada aceea glosa şi rondelul.
Miron Radu Paraschivescu îl
cunoştea şi-l trata cu simpatie, cenzurându-i efuziunile, iar el comportându-se
admirativ, ca şi s-ar fi aflat la Vatican.
Un prieten pierdut chiar
atunci, şi neîntâlnit după aceea niciodată, nici pe corăbiile lui Minulescu. În
vreme ce pe MRP l-am aflat uşor, pe când încercam primele traduceri din
Federico Garcia Lorca, iar colega mea de facultate, Medeea Fryberg, a încercat
să mă descurajeze: - Degeaba, Lorca a fost tradus pentru totdeauna de Miron
Radu Paraschivescu. Ia şi citeşte Cântice
ţigăneşti şi lasă-te de femei necredincioase...
M-am întors zile astea la
Lorca. Întotdeauna în iulie mi-amintesc de el. Pentru că în această lună (cea
din 1936) a fost luat
din casa lui Luis Rosales, din Granada, de Escadroanele negre şi împuşcat, aproape
de o fântână, lângă un măslin din Viznar.
 |
| Măslinul din Viznar |
Inapt pentru armată, Miron
Radu Paraschivescu n-a fost primit între românii care au plecat să lupte în
Spania, în Brigăzile Internaţionale. Mâhnit, s-a aplecat asupra poemelor lui
Federico, ajunse la el nu se mai ştie cum, în una din redacţiile de stânga, pe
care le asedia pe atunci cu articole lui, fulminante. Oricum, le-a citit în
franceză, lucru pe care l-a descoperit uşor, din Scurt vals vienez, tradus, în 1936, fiindu-i publicat de Zaharia Stancu în revista Azi.
Traducătorul francez a
echivalat greşit palmierul (palma) cu
porumbelul (paloma) şi zambila (jacinto) cu iasomia (jazmin), iar MRP a mers pe mâna lui,
fără prea multă încredere. Pentru că n-a mai tradus nimic prin intermediar. Mai
precis a „citit” versiunea franceză şi-a „ajustat” originalul lorquian, l-a
adaptat la un univers foarte apropiat sufletului său. Aşa a făcut din Romancero gitano, cel mai fascinant
volum al poetului granadin, volumul său de celebritate, Cântice ţigăneşti. Poeme originale, cutremurător de frumoase. O
uluitoare chirurgie lirică efectuată cu arcuşul lăutarilor de la noi, în marea
lor majoritate (oricum, cei mai virtuoşi), ţigani din Obor, Ferentari, Moldova
sau Transilvania. Şi din Valenii de Munte, unde Miron Radu Paraschivescu –
poate primul şi ultimul disident din literatura română – şi-a petrecut cei mai
mulţi ani din viaţă.
Comentariile pot fi
infinite, dar prisosesc atunci când poezia se găteşte pentru marile sale
sărbători.
Reproduc, aşadar, la început
La casada infiel, originalul lui
Federico Garcia Lorca. După aceea Nevasta
necredincioasă, versiunea mea. Şi la sfârşit, al „doilea original”, semnat
de Miron Radu Paraschivescu.
Madrid, 1 iulie 2014
 |
| Federico García Lorca |
L A C A S A D A I N F I E L
A
Lydia Cabrera y a su negrita
Y que yo me la llevé al río
Creyendo que era mozulea,
Pero tenía marido.
Fue la noche de Santiago
Y casi por compromiso.
Se apagaron los faroles
Y se encendieron los grillos.
En las últimas esquinas
Toqué sus pechos dormidos,
Y se me abrieron de pronto
Como ramos de jacintos.
El almidón de su enagua
Me sonaba en el oído,
Como una pieza de seda
Rasgada por diez cuchillos.
Sin luz de plata en la copas
Los árboles han crecido
Y un horizonte de perros
Ladra muy lejos del río.
Pasadas las zarzamoras,
Los juncos y los espinos,
Bajo su mata de pelo
Hice un hoyo sobre el limo.
Yo me quité la corbata.
Ella se quitó el vestido.
Yo el cinturón con revólver.
Ella sus cuatro corpiños.
Ni nardos ni caracolas
Tiene el cutis tan fino,
Ni los cristales con luna
Relumbran con este brillo.
Sus muslos se me escapaban
Como peces sorprendidos,
La mitad llenos de lumbre,
La mitad llenos de frío.
Aquella noche corrí
El mejor de los caminos,
Montando en potra de nácar
Sin bridas y sin estribos.
No quiero decir, por hombre,
Las cosas que ella me dijo.
La luz del entendimiento
Me hace ser muy comedido.
Sucia de besos y arena
Yo me la llevé del río.
Con el aire se batían
Las espadas de los lirios.
Me porté como quien soy.
Como un gitano legítimo.
La regalé un costurero
Grande de raso pajizo,
Y no quise enamorarme
Porque teniendo marido
Me dijo que era mozuela
Cuando la llevaba al río.
N E V A S T A N E C R E D I N C I O A S Ă
Şi eu, când la râu mi-am dus-o,
Crezând, cum mi-a
spus, că-i fată
Mare, dar ea,
măritată.
Era-n noaptea de
Santiago
Şi nu doar din
întâmplare
s-a stins focu-n
felinare,
bolta fiind
străluminată
de cântec de greieri,
toată.
I-am pus mâna, la
răscruce,
Pe sân adormit şi
dulce.
Şi a prins să
se-nfioare
Ca zambila când
înfloare.
Albă, fusta ei de
nea,
Strânsă-n mâna mea
foşnea
Ca mătasa sfâşiată
De zece săbii
de-odată.
Arborii fără de lună
Creşteau peste noi,
cunună,
Şi-auzeam lătrând de
moarte
Câinii peste râu,
departe.
După ce-am trecut, de
mână,
Rugii, stuful, în
ţărână,
Sub părul ei, lângă
apă,
Am săpat umedă
groapă.
Eu mi-am scos
cravata, ea
Şi-a scos fusta ce
foşnea
Albă, fusta ei ca
neaua.
Mi-am scos liniştit
cureaua
Cu pistolul. Şi ea,
şapte
Bluze bine-ncopciate.
Nici tuberoza-n
lumină
n-are piele-atât de
fină.
Şi nici geamurile-n
lună
n-au lumină mai
nebună.
Peşti surprinşi,
coapsele-i fine,
Fluturi, se zbăteau
sub mine,
Jumătate foc şi pară,
Jumătate frig şi
seară.
Şi-am bătut, atunci,
sub noapte
Drumul cel mai bun
din toate,
Pe-o iapă de fildeş,
ea,
Fără frâu şi fără şa.
Dar sunt om şi nu voi
spune
Ce mi-a spus.
I-o-nţelepciune
A măsurii, ce îm
cere,
Cumpătat, să port
tăcere.
De la râu mi-am dus-o
iar,
Obosită şi murdară
De sărut şi de
ţărână,
Ţinând-o frumos de
mână.
Crinii, spade
lucitoare,
Băteau aerul pe zare.
M-am purtat cum să se
poarte
Ţiganul cinstit mai
poate,
Un coş galben de
mătasă
Eu i-am dăruit, dar
ca să
Mă îndrăgostesc,
de-odată,
Nu am vrut, căci
către râu
Ducând-o, mi-a spus
că-i fată,
Şi ea era măritată.
N E V A S T A N E C R E D I N C I O A S Ă
Credeam că e fată mare,
când am dus-o pe cărare;
da’ şi eu – ce minte proastă ! –
n-am bunghit că e nevastă.
O fi fost ea ca zambila,
dar mersei mai mult cu sila.
Şi pe urmă n-aş mai spune…
Era noaptea de tăciune,
felinarele s-au stins,
licuricii s-au aprins.
Într-un colţ, când făcea fâţe,
îi scap mâna pe la ţâţe,
şi treceau prin ea fiori
ca miresmele prin flori.
Poci să nu pici în ispită,
mândră cum era gătită?!
Că rochia îi strălucea
de să bagi briceagu-n ea.
Era noaptea de tăciune,
pomii-nalţi, din altă lume,
şi se-auzea prin vâlcele
cum urlă clinii la stele,
Trecurăm şi peste iaz,
am mai sărit un pârleaz
şi-am culcat-o-ntr-o grădină,
lâng-un pom, la rădăcină.
Mi-am scos de la gât cravata,
şi-a lepădat rochia, fata.
Scot cuţitul din curea,
ea, cămaşa cu dantea.
Nici crinul, pe ochii mei!
n-are piele ca a ei;
nici un diamant de-ar fi,
ca ea tot n-ar străluci.
Şoldurile ei, prin deşte
îmi scăpau, să zici că-i peşte;
şolduri mici, de fată mare,
când de foc, când de răcoare.
De când mama m-a făcut,
aşa drum n-am mai bătut;
călăream pe luna plină,
trupul ei de ciută lină.
D-apoi cum m-a dezmierdat,
poci să spui, când eşti bărbat?
că doară n-oi fi candriu
nicio taină să nu ţiu!
Iubită şi sărutată,
plină de ţărână toată,
am purtat-o binişor,
pân-acasă, sub pridvor.
Dimineaţa, pe răcoare,
avea-n ochi mărgăritare.
Eu, ca un ţigan ce sunt,
am obraz şi am cuvânt
.
Dar pe cinste i-am făcut
o cutie de cusut;
şi dintr-ale mai frumoase:
galbină, şi de mătase.
Da’ nu m-am îndrăgostit,
numai unde m-a minţit :
muiere de om cu stare,
zicea că e fată mare
când am dus-o pe cărare.
Notă . Desene de Federico García Lorca
................................................................................
R. Darie Novaceanu - Madrid 2014
