Nicolae Milescu, nedreptăţitul

Am fi nedrepţi cu noi înşine dacă, înainte de a ne des­părţi de caleştile diplomaţiei de altădată, nu am face un popas la lăscrucea de calendare, pentru a ne aminti de Nicolae Milescu Spătarul, cel dintâi diplomat, în sensul adevărat al cuvântului, din istoria, noastră. Chiar dacă a exercitat această profesie mai mult pentru alţii decât pentru noi. Boierul mândru şi bogat de la Vaslui - cum scrie Neculce - pre învăţat şi cărturar, care ştia  elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte, a lucrat treizeci de ani la Posolski Prikaz - Departamentul Soliilor - de la Moscova, ca terziman - tâlmaci - al ţarului Alexei Mihailovici, fiind şi dascăl al copiilor acestuia, între care elevul cel mai silitor s-a dovedit a fi Petru cel Mare.

[Nu-i inútil să ne amintim destinul tragic al primilor noştri cărturari: Neculce îl reţine pe cel al lui Miron Costin, asasinat din porunca lui Constantin Cantemir: „Acum, de vreme c-ai omorât pe Velicico, triimite de prinde şi pe frate-său, Miron logofătul, de-l omoară.Ori vinovat, ori nevinovat, să nu scapi, c-apoi încă a hi mai rău şi de tine şi de noi.”(Letopiseţul Tării Moldovei – Ediţie Iorgu Iordan,1955)]

Neculce nu l-a cunoscut niciodată pe Nicolae Milescu, dar l-a recunoscut în purtarea ţarului, când a venit la Iaşi, ...om mare, mai înalt mai decât toţi oamenii, iar nu gros, rătund la faţă şi cam smad, oa­cheş, şi cam arunca câteodată din cap, fluturând. Şi nu cu mândrie şi fală ca alţi monarhi, ce umbla fiecum, prost la haine, şi numai cu doao, trei slugi, de-i erau de grijă trebilor. Şi umbla pe gios, fară alaiu, ca un prost.

Aşa a umblat Petru cel Mare prin târgul Ieşilor, însoţit de Cantemir, din biserică în biserică, până la căderea serii, când n-a vrut să şadză în capul mesei, unde au pus pe Dumitraşco- vodă, pe care „îl cuprindè de grumadzi şi-l săruta pe faţă, pe cap şi pe ochi, ca un părinte pre un fiu al său.

Milescu murise trei ani mai înainte, dar prietenia ţarului cu Dimitrie Cantemir este opera sa, în mare măsură. După cum  şi bătălia de la Stănileşti pare să fi fost un gând al său, lângă altele, de aceeaşi natură, mărturisit, poate, în 1696, când 1-a însoţit pe Petru cel Mare la cucerirea Azovului. Deşi departe de Moldova, unde nu va mai reveni niciodată, boierul mândru şi bogat, s-a implicat, cu discreţie, nevăzut, în multe acţiuni de politică externă ale principatelor române; dezamăgit şi înşelat în demersurile sale, până şi de Brâncoveanu.

Cât despre slujba la Posolski Prikaz, e puţin probabil că ar fi primit-o, dacă n-ar fi avut de la bun început, o înţelegere cu Alexei Mihailovici, prin care îşi vedea împlinit spiritul de adventură - de cunoaştere a departelui. Perspectiva unei călătorii în Orientul îndepărtat s-a ivit atunci, în primele sale întâlniri cu ţarul, şi a fost, poate,  sugestia lui.

Străbătuse Europa de la un cap la altul, stătuse la Berlin, la curtea lui Friedrich Wilhelm, trecuse în Pomerania, la Stettin, unde se exilase Gheorghe Ştefan, al cărui grămătic fusese, la numai şaptesprezece ani, iar de aici, cu scrisori de la fostul domnitor, ajunsese la Stockholm şi Paris, în încercarea de a-l vedea din nou în scaunul Moldovei.

Fusese bine primit la curtea lui Ludovic al XIV-lea -primul român ajuns aici -, dar intervenţia acestuia pe lângă Sul­tan, în favoarea fostului domnitor, n-a avut nici un fel de trece­re. Boierii moldoveni învăţaseră să sape adânc gropile altora.

Nu s-a întors, totuşi, cu mâna goală. La Stockholm se împrietenise cu Arnold Pomponne, ambasadorul Franţei în Sue­dia, cel care l-a instruit în secretele protocolului, i-a înlesnit primirea la Paris şi l-a ajutat să-şi tipărească, în latină, Enchiridion Sive Stella Orientalis Occidentali splendes, pledoa­rie pentru ortodoxism - steaua Orientului - care lumina Apusul. Lucrarea, publicată în 1669, precede cu şaptezeci de ani Istoria imperiului otoman a lui Cantemir, deschizându-i drumul în Occident..

Poate că nimeni altcineva, la vremea aceea, nu stăpânea mai bine decât Milescu astfel de teme, cercetate întotdeauna din surse directe. Cunoaşterea atâtor limbi îi uşura această cerceta­re, şi n-a pregetat să scrie şi, mai ales să traducă, lucrări pe care le-a considerat de interes pentru cultura noastră. Lui i se dato­rează traducerea Carte cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinţei noastre (1661) şi, din aceeaşi perioadă, lucrare originală, în greceşte, de foarte mult curaj, cunoscută probabil, de Cantemir: Despre păgânul Mohamed şi despre Papa, ce sunt ei şi ce este stăpânirea lor.

Din elineşte, folosind şi versiuni slavone, aflându-se la Constantinopol, a tradus, în 1664, Vechiul Testament. Definiti­vat mai apoi de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, textul acesta a devenit cunoscut şi consacrat sub titlul Biblia de la Bucureşti (1688). Gloria a fost a lui Şerban Vodă, care a sprijinit tiparul, meritele au revenit fraţilor Greceanu, dar osteneala aparţine Spătarului.

Ediţia grecească, Septuaginta, folosită de Milescu, apă­ruse la Frankfurt pe Main, în 1597, şi avea un adaus - Peri autokratoris legisimu -, pe care 1-a adăugat şi el, întitulându-1 Despre singurul ţiitorul gând, dovedit a fi Tratatul despre raţiunea dominantă, al istoricului evreu creştinat Joseph Flavius. Primul text de filozofie din limba română...

Destin de pribeag, restul operei lui Milescu aparţine culturii ruse, care şi 1-a asimilat aşa cum mai târziu cultura fran­ceză va integra în valorile ei foarte mulţi români de renume.

Ştim că, în ianuarie 1671, pleca din Constantinopol spre Moscova, purtând scrisoarea de recomandare către ţar din par­tea lui Dosofitei, patriarhul Ierusalimului. Ştim că la 5 februarie pleca din Adrianopole, unde Panaiotis Nikasio, marele drago­man al Porţii, i-a încredinţat mesaje secrete pentru craiul polon şi ţarul Rusiei. In puterea iernii, din Belgrad, a trecut în Unga­ria, ocolind ţările române. A ajuns în Polonia în primăvară, de unde, la 23 mai, a trecut frontiera rusească pe la fortul Smolensk.

 

Departamentul Soliilor, unde avea să lucreze toată via­ţa, era ceea ce este astăzi, în toată lumea, un minister al afaceri­lor externe. Poate mai eficient, dar la fel de ticsit cu birocraţi, intriganţi şi vanitoşi, care au pălit în faţa boierului mândru şi bogat de la Vaslui, fiind angajat cu leafa cea mai mare şi dându-i-se drept locuinţă curtea lui Simionovski, fosta reşedinţă a episcopului Paisie Ligarides, unde a găsit o bibliotecă foarte bogată, mai ales în manuscrise, pe care Milescu le-a folosit din plin, traducându-le, compilându-le sau elaborându-şi, plecând de la acestea, propriile sale lucrări.

Peste zece titluri, elaborate doar în doi ani, de filozofie - Artimologhion, istorie - Vasililoghion, religie - Catedrala Sfânta Sofia, profeţie – Hresmologhion, aparte Cartea Sibilelor, Cartea ieroglifelor, Cele şapte minuni ale lumii, Arborele ge­nealogic al ţarilor ruşi, precum şi un dicţionar slavo-grec-latin.

Practic, învăţatul român înzestrează atunci cultura rusă cu opere unice, din cele mai diverse domenii ale spiritului.

In biblioteca episcopului Paisie Ligarides s-au aflat, cu siguranţă, hărţi, însemnări şi manuscrise privind Imperiul chi­nez şi alte geografii din jurul acestuia, pe care Milescu le-a cer­cetat, ispitit, cum am spus, de aflarea departelui.

Renaşterea îşi plimbase corăbiile pe toate mările şi oceanele, astfel că nimic important nu s-a mai descoperit, după aceea. Dar rămâneau multe de redescoperit, rămâneau mările interioare, fluviile şi, cu deosebire, pământurile îndepărtate, unde era nevoie de altfel de navigatori. între acestea, lumea Orientului, Mongolia, China, Siberia şi toată geografia din jur, locuită de popoare despre care se ştiau foarte puţine lucruri.

Memoriile lui Marco Polo, scrise în temniţă – mai exact, dictate -, după şais­prezece ani în slujba marelui Kan, au sporit interesul pentru acest cosmos, dar foarte puţini călători - olandezi, portughezi, italieni - reuşiseră să treacă dincolo de Marele Zid.

Cei mai bine primiţi au fost misionarii şi învăţaţii iezu­iţi, care rămâneau la curtea imperială mulţi ani, formând sfatul înţelepţilor, la dispoziţia împăratului. Un Atlas al Chinei, apărut la Amsterdam, în 1655, este opera iezuitului Martini. Milescu l-a primit în dar, la Pekin, de la Verbiest, şeful consiliului pentru matematici şi astronomie.

Inaintea lui Milescu, de la Moscova mai sosise aici, în 1656, o ambasadă, condusă de Teodor Baikov, ale cărui note de drum se aflau la Departamentul Soliilor şi au fost cunoscute de Milescu, economisindu-i timp şi distanţe, prin informaţii foarte precise, privind lipsa de hrană şi apă, sau puţina prietenie a populaţiilor aflate de-a lungul drumului.

In perioada aceea, Rusia dorea să-şi cunoască mai bine ţinuturile aflate în stăpânirea sa, şi să-şi deschidă drumuri mai bune, pe uscat şi pe apă, iar Milescu era în măsură să-i împli­nească această dorinţă.

O imagine cât mai exactă a călătoriei sale nu se mai poate obţine decât recurgându-se la ficţiune. Acceptând că aceasta ar avea capacitatea de a reconstrui realitatea, fără s-o dezvirtualizeze. Un drum, Moscova-Pekin-Moscova, care a durat doi ani şi zece luni (3 martie 1676 - 3 ianuarie 1678), oferă câmp suficient, unde închipuirea poate sămăna şi culege o recoltă impresionantă de peripeţii, trăite pe viu de Milescu şi de mult prea mulţii săi însoţitori, amatori de chilipiruri negusto­reşti.

Arta filmului, în acest caz, nu ar reuşi mare lucru. Poate doar Bertolucci, al cărui Ultimul împărat a avut atâta succes, tocmai pentru că era vorba de ultimul. Dar dacă cineva ar primi provocarea - şi n-ar fi rău deloc -, principala preocupare ar fi să nu deformeze timpul şi să nu falsifice fiinţa Spătarului. Cel care, cu vorbele patriarhului din Ierusalim, era un drept-credincios al bisericii orientale, supus poruncilor celor mari şi foarte discret, care ... a străbătut multe ţări şi împărăţii pentru a se instrui şi este ca un chronograf în care sunt adunate toate lucrurile din lume...

De la această ţinută intelectuală, Spătarul Milescu s-a aşternut drumului, plonjând într-o lume ştiută mai mult prin bănuială. De aici, farmecul descrierilor sale, prin care încearcă să dea la o parte fabula şi să ne-o apropie, uimit de realităţile şi adevărul ei.

Râul Irtici - scrie Milescu - n-a fost cunoscut nici de geografii antici, nici de cei moderni, eleni sau romani. Obârşiile sale, cursul său, câmpiile întinse prin mijlocul cărora trece, ei nu le ştiu; şi nici cu auzul n-au auzit despre pâraiele care se varsă în el, nici despre popoarele care locuiesc pe laturile lui, nici despre cel mai principal măcar din ele.

Irtici (3000 km.) nu-i decât un afluent al fluviului Obi (4012 km.), cel care pleacă tot din Altai, avându-şi izvoarele aproape de Ienisei (3800 km.), atât de aproape, că lebedele pot fi auzite de pe un râu pe altul când ţipă, de la obârşia unuia la a celuilat. Şi în continuare: De la cetatea Ienisiesck până la Krasnoiarsk, calea se face în zece zile pe uscat, iar pe apă în sus, trei săptămâni... Aproape de cataractul cel mare al Ieniseiului este un loc stâncos şi pe stânci se văd inscripţiuni care nu se ştie ce coprind; iar între inscripţiuni este şi o cruce săpată şi oameni purtând în mâini toroipane şi alte scule, care nu se spune de cine şi de când sunt făcute...

E vorba, evident, de celebrele inscripţii de pe Ienisei, care, împreună cu monumentele de pe Orhon, sunt considerate primul document de creaţie literară cu caracter istoric, din perioada de glorie a istoriei central-asiatice a turcilor.

Nu avem, în afara bibliotecii, o pregătire anume în do­meniu, şi nu contestăm acest adevăr, susţinut cu multă cunoaş­tere de Mustafa Ali Mehmed, în lucrarea din care am citat în câteva prilejuri anterioare. Observăm doar că descifrarea acestor inscripţii s-a făcut foarte târziu - sfârşitul secolului al XlX-lea - fără să lase loc îndoielii şi, mai ales, fără să aibă în vedere co­municarea cu alte culturi, afirmate în aceeaşi perioadă, la multe mii de kilometri distanţă, a căror origine rămâne un mister.

Pen­tru ca nimeni n-a reuşit încă se explice uluitoarele asemănări dintre templele semănate în toată peninsula Yucatanului, din golful Mexicului, şi pagodele din China, Cambodgia sau Tailanda. După cum nimeni nu a găsit „puntea" care face ca numeralele şi verbele auxiliare din limba quechua, din Perù, să fie, absolut aceleaşi cu cele din limba turcă. Ca să nu mai amin­tim dragonul chinez, jaguarul fenician şi şarpele de pe podişul mexican, simboluri absolut identice.

Luate drept adevăr, erorile pot duce la altele, mult mai mari, după cum încercarea de a dezlega un mister, îl multiplică, orientând cercetarea în teritoriul speculaţiilor sterile.

Există, totuşi, o certitudine: prototipul indianului din America de Sud, recunoscut în populaţiile actuale din Siberia, China occidentală, Mongolia, Tibet, Japonia, Coreea şi Filipine, identitate prezentă, poate, în inscripţiile la care ne referim - a căror descifrare a dus, în opinia noastră, la amputarea timpului de pe platforma tibetană, de unde au pornit principalele izvoare de viaţă umană.

Despre toate aceste erori şi mistere am vorbit pe larg în Precolumbia - Bucureşti, 1975.

O lectură comparativă a ieroglifelor şi ideo­gramelor din cele două spaţii ar fi dus la o altă cunoaştere şi înţelegere a civilizaţiilor şi marilor culturi; nu aşa cum le cu­noaştem şi le înţelegem astăzi. Misterioasă, în cazul inscripţiilor de pe Enisei, rămâne prezenţa crucii, care nu are nimic comun cu cultura musulmană.

Spătarul Nicolae Milescu nu a fost atras de taina inscripţiilor, grăbit să-şi continue drumul şi neavând, pe semne, suficiente cunoştinţe pentru a se pierde în lectura lor, precum Champollion, cel care, în 1822, dintr-un singur fragment de stelă funerară - Piatra din Rosetta - a „decriptat" cele trei sisteme de scriere din Egiptul antic.

 

Deşi misiunea sa principală era cea de trimis al Marelui Ţar la curtea împăratului chinez, Kang-Hi, partea cea mai difici­lă - şi cea mai bine îndeplinită - a fost călătoria în sine, în lun­gul său parcurs Milescu fiind pe rând, şi în acelaşi timp, cartograf, topometru, etnograf, antropolog, sau naturalist. Şi, întot­deauna, un om cumpătat şi practic, măsurând cu pasul, cu versta  cu ora şi ziua de mers, un spaţiu ale cărui margini erau fără cuprindere.

Lectura proaspătă a paginilor sale ne ispiteşte cu tot felul de comentarii, dar rigoarea ne cere să ne oprim la ceea ce se cunoaşte mai puţin: ambasada pe care a condus-o şi pregătiri­le dinainte de a se pune în mişcare. Amănunte instructive şi în zilele noastre. Un drum în care caleştile au fost înlocuite de mersul pe jos, pe lângă convoaie de căruţe încărcate cu provizii şi mărfuri de schimb, în ambarcaţiuni rudimentare, dar sigure, sau în legănarea nervoasă a cămilelor, care au ologit şi le-am făcut un fel de încălţări.

Importantă misiunea, lung drumul până la capătul ei, călătoria trebuia bine pregătită şi dintr-un raport - azi am zice memorandum - întocmit de Artemov Matveev, conducătorul Departamentului, şi Spătarul Milescu, aflăm toate elementele care au precedat-o: scrisorile ţarului către împăratul Chinei, scrisorile care-1 acreditau pe sol cu înmânarea lor, darurile pentru acesta, pentru hanii mongoli şi dregătorii chinezi, itinerariul şi locurile de popas pentru refacere şi completarea soliei, mijloacele materiale şi băneşti. Lista se completează cu tot ce este considerat de folos, inclusiv cu instrumente astrologice, compasuri, cu ajutorul cărora să se poată stabili distanţele şi drumurile, un medic şi medicamente pentru un drum lung, un pictor care să ştie să deseneze, să delimiteze terenurile şi si scrie râurile, un preot cu cele trebuincioase slujbei, un bijuti­er, soldaţi şi slujitori.

De la Tobolsk, unde au rămas o lună, s-au mai adăugat alţi patruzeci de oşteni, şase fii de boieri, o călăuză şi un tâlmaci pentru tătară şi calmucă, plus şase îmblânzitori de şoimi...

S-a făcut plata în natură, pe trei ani, ambasadorului acordându-i-se gradul de polkovinic - colonel - în mare cinste la ei, şi nu de terziman, pentru că faţă de această dregătorie vor avea bănuieli şi nu trebuie să spună că ştie şi alte limbi, în afară de rusă...

Cu tot acest alai, care azi ar părea o armată, Spătarul Milescu a ajuns la Pekin pe 15 mai, 1676 şi a plecat spre Moscova la 1 septembrie, fără să-şi îndeplinească întrutotul misiunea, dar fără să putem spune că a fost un eşec diplomatic. Pare greu de crezut, dar neîmplinirea s-a datorat Marelui Zid: cele două imperii funcţionau după calendare diferite, după legi, credinţe şi tradiţii care acordau timpului alte valori. Rigorile protocolare de aici erau mai vechi decât zidul, şi a fost cu neputinţă, după trei luni de târguieli cu mandarinii, să se găsească o cale de mijloc.

Kang- Hi, urcase pe tron, în 1661, la numai şapte ani, multele ierarhii din jurul său stabilind o autoritate rigidă şi ab­surdă, imposibil de stăvilit.

Când hanul iese din palat şi se plimbă prin Pekin - notează Milescu -, nimeni nu mai are voie să stea pe uliţe sau pe la porţi şi când trece el, porţile sunt ferecate. Dacă din în­tâmplare cineva iese în calea hanului, se trânteşte la pământ ca să nu-i poată privi faţa.

Sunt tentat să cred că astfel de pagini au fost citite şi conspectate cu mult sârg de „mandarinii" de la curtea ultimului nostru împărat, stabilind reguli de protocol asemănătoare, poate chiar exagerându-le, pentru a lăsa impresia că sunt invenţia lor.

Bine că n-au citit mai mult, pentru că ar fi găsit şi alte curiozităţi, unele aparent absurde, dar avându-şi rostul lor, mo­tivat de multa istorie a imperiului.

In cele trei luni de şedere la Pekin, Spătarul Milescu le-a înţeles şi le-a îndeplinit pe toate, considerându-le fireşti. Tra­ducerea scrisorilor ţarului şi încredinţarea lor mandarinilor era un lucru absolut normal, practicat până azi în toate cancelariile diplomatice. Sunt aşa numitele scrisori de stil, pe care orice ambasador le prezintă la sosirea în ţara de reşedinţă – le-am folosit şi eu -, documen­tul unic de acreditare fiind înmânat şefului statului, atunci când acesta stabileşte data primirii.

Ceea ce n-a acceptat solul ţarului a fost exigenţa mandarinilor de a li se prezenta tot lor şi scriso­rile originale. Explicaţia primită nu 1-a satisfăcut din pricina tonului, a formulei de adresare. Protocolul chinez cerea ca aces­tea să fie prezentate ca şi când ar veni dintr-un loc umil şi neînsemnat, iar darurile să nu fie numite daruri, ci bir sau iasak, în vreme ce darurile de răspuns ale hanului erau bacşişuri, o răsplată a domnului Cutare, în schimbul slujbelor făcute.

Spătarul Milescu nu putea îndeplini aceste exigenţe. In­direct, ar fi recunoscut condiţia de inferioritate şi, deci, de leza­re a demnităţii ţarului, monarhul absolut al tuturor ruşilor mari, mici şi albi. Pentru sol, tratamentul trebuia să fie reciproc, unul singur, de la egal la egal. Aparte înjosirea propriei persoane: neprimirea scrisorilor direct de împărat îl cobora în ochii între­gii ierarhii a curţii imperiale, amănunt peste care n-a vrut să treacă.

Astfel că după ce i s-a oferit cea de a treia cină – ultima, şi semn de plecare - s-a despărţit, cu toată curtoazia, de trimisul cel mai înalt în rang al împăratului Kang-Hi şi a părăsit Pekinul, aşa cum cereau aceleaşi norme, înainte de căderea amurgului.

Intregul convoi, şaptezeci de care, o sută treizeci şi patru de cai - un cal pentru fiecare om- şi o caravană de sută de cămile abia cumpărate, s-a pus în mişcare, făcând primul popas după patruzeci de verste, în oraşul de graniţă de lângă zid...

Solul ţarului văzuse Marele Zid, la sosire, măsurându-1 cu compasul emoţiei, singurul instrument folosit până astăzi de toţi care-1 vizitează, alte instrumente nedispunând de unităţile sufle­tului. II văzuse şi de la distanţă, în arhivele de la Departamentul Soliilor, şi, poate, tocmai de aceea s-a aşternut drumului, sacrificând trei ani de viaţă şi multe cărţi, pe care n-a mai avut timp să le scrie.

Tot de la distanţă 1-a cercetat şi Borges, în 1950, privindu-1 cu ochii altora, pentru că vederea lui începuse să scadă: Zidul solid care în această clipă, şi în toate, îşi aruncă sistemul de umbre peste pământuri pe care nu le voi vedea, este umbra unui Cezar care a făcut ca cea mai reverenţioasă dintre naţiuni să-şi prefacă trecutul în cenuşă.

Când a poruncit ridicarea Zidului, împăratul Shih Huang Ti a dispus, într-adevăr, să fie arse toate cărţile de dinaintea sa. Zidul îi asigura apărarea spaţiului, iar arderea cărţilor anihila principalul argument al opoziţiei pentru a-şi elogia vechii împăraţi, devenind, astfel, şi stăpânul timpului. O metaforă, zice Borges. Singura adevărată. Pentru că celelalte, cele construite de poeţi, sunt false.

In faţa singurei construcţii terestre care se vede de pe Lună, Spătarul Milescu a înţeles ceea ce Borges a înţeles, am zice, mai zilele trecute: zidul este metafora însăşi. Nu îngăduie termeni de asemănare, oricât de ingenioşi, pentru că îşi ajunge sieşi, el singur, şi nu se poate compara cu nimic.

Intuitiv, Milescu a găsit, poate, singurul mijloc pentru a-i sugera dimensiunile, care părăsesc realul intrând în metafizi­că: Când vorbesc despre el, chinezii se laudă că, atunci când a fost clădit, în munţi n-a mai rămas piatră, în pustiu n-a mai ră­mas fir de nisip, în râuri nici un strop de apă, iar în păduri nici un copac....

Spătarul Milescu s-a întors la Moscova, şi a avut parte să vadă şi partea nevăzută a Departamentului Soliilor: birocraţi vanitoşi, corupţi şi murdari până în vârful unghiilor.

Ţarul Alexei murise, pe când solul său se mai afla încă la Pekin, iar până la urcarea pe tron a lui Petru cel Mare, fami­liile pretendente au reuşit să tulbure toate apele. Profitorii au folosit prilejul, au transformat Departamentul Soliilor, surghiunindu-1 pe ministrul Matveev la o mănăstire, şi au „smuls" un ukaz, prin care solia de la Pekin a fost oprită la Inisiesk, unde au fost perchiziţionaţi timp de două zile, toţi cei care-1 însoţiseră. Milescu însuşi, perchiziţionat; învinovăţit că predase scrisorile pentru împărat mandarinilor, în plină stradă, că le dăduse chinezilor hărţi ale imperiului rusesc şi păstrase pentru el blănuri de preţ, destinate hanului, înlocuindu-le cu altele fără valoare...

Se lucra fin, aplicat, cu pricepere. Ca în zilele noastre. Cel care a fost pus să-i caute pricini a fost un anume Milovanov, boierul cazac, care se adăugase suitei la Tobolsk şi-1 însoţise în toată călătoria. Era cel mai credibil, şi era dornic să intre în graţiile noi oligarhii.

In cele din urmă, acuzaţiile nu au avut trecere la Mos­cova. Spătarul a rămas la Departament, iar Petru cel Mare şi-a amintit de dascălul său, repunându-1 în toate drepturile. Dar o umilinţă consumată e o rană care, fără cicatrice, nu se vindecă niciodată.

Boierul mândru de la Vaslui, complet asimilat spiritua­lităţii ruse, nu-şi uitase, totuşi, izvoarele de acasă, retrăindu-le ca pe o mângâiere de taină. Când primea rugăminţi din Moldova, le întâmpina cu bucurie, îndeplinindu-le întotdeauna cu dis­creţie.

E bine să ne amintim că Psaltirea în versuri - Limbile să salte / cu cântări înalte...- a ieşit din tiparniţa pe care polkovnicul de la Posolski Prikaz i-a trimis-o în dar mitropolitu­lui Dosoftei, la cererea acestuia. Ne putem imagina emoţia pri­mului nostru poet - Psaltirea are 8600 versuri! - când şi-a văzut opera trecută în lumina literelor de tipar. Acel Cine-şi face zid de pace,/ turnuri de frăţie... se rosteşte singur.

Inainte de a vizita China, Nikita Hruşciov n-a avut curi­ozitatea să treacă pe la fostul Departament al Soliilor, să mai afle câte ceva de folos, iar Andrei Gromiko, nu i-a spus nici el nimic deosebit despre Marele Zid. Astfel că, deşi era un om intuitiv şi spontan, la întrebarea lui Mao Tse Dun -Unde eraţi voi, când noi am ridicat zidul? -, avea să-i răspundă puţin mai târziu, în mod practic şi fără cuvinte: duminică 14 august 1961, plimbându-se, cu Walter Ulbricht şi Erich Honecher, printr-o jumătate de oraş, s-a lăsat copleşit de un impuls marxist imperial şi a hotărât edificarea Zidului din Berlin.

Cu dimensiuni mai modeste, terminat în doar 40 de zile, construcţia a rămas pe verticală mai bine de 28 de ani, până joi 9 noiembrie 1989, când imperiul marxist s-a prăbuşit sub el, anulând şi metafora; falsă şi, mai ales, nefastă.

Dincolo de metafora chineză, singurele ziduri care nu se prăbuşesc sunt cele care nu se văd, clădite din înţelepciune şi credinţă. Milescu a trudit la ridicarea celui din Moldova, veşnicindu-se alături de Dosoftei, Varlaam, Neculce sau Miron Costin.

Cine mai aude azi, din zidul acela, colindele ? Şi totuşi, Trei crai de la răsărit / cu steoao-a călătorit sunt opera lui Dosoftei, trecută prin tiparul trimis în dar, de la Moscova, de Spătarul Milescu. Primul nostru diplomat, desăvârşit prin spirit şi cultură.

..........................................................

© Fragment din Saloanele de lux ale nemerniciei – Editura Elion, Bucuresti, 2006

Notă : Nedreptăţit, Nicolae Milescu aşteaptă dreptatea. Un cercetător –pot fi şi mai mulţi – ar putea să pledeze în favoarea sa. Câteva instituţii – mă gândesc la UE şi UNESCO – l-ar putea înscrie între marile valori ale culturii universale. Nu mă gândesc şi la Institutul Cultural Român, în stare să se ocupe cu orice, mai puţin de aşa ceva. Dar, despre ICR, foarte curând vom posta pe blogul nostru un text pe măsura faptelor sale.