Apocalipsa din Insulele Azore

1. Babilonia. Epopeea lui Ghilgameş şi Sadam Hussein

Viktor Vazneţov- Apocalipsa, 1887

Trei energumeni s-au întâlnit în Insulele Azore,

în ziua de 16 martie, anul 2003,

şi au hotărât, cu de la sine putere şi voinţă, sfârşitul lumii.

După doisprezece ani, jumătate din hotărârile lor s-au împlinit..

Cealaltă jumătate nu mai depinde de ei, ci de consecinţele celei dintâi.

 

Pare curios, dar la o scrutare mai aplicată asupra curgerii timpului, rezultă că omenirea  a fost mult mai interesată să afle când şi cum îi va fi sfârşitul, decât să ştie cu mai multă certitudine, când şi cum i-au fost începuturile.

De aici - aparte profeţii din Biblie -, puzderia de prooroci falşi, astrologi nevăzători din naştere, haruspigii famelici, chiromanţi paralitici şi interpreţi de gramovnice şi rojdanice, total anaflabeţi. De aici, nesfârşitul şir de epileptici, vestitori de catastrofe finale. Şi tot de aici, erudiţii şi studioşii, oameni de multă cultură care, amăgiţi de o popularitate ieftină,     au cedat unor halucinaţii, preluându-le „zicerile” în cercetările lor fără discernământul necesar. Am în vedere, între altele, Teoria Apocalipsei şi sfârşiturile lumii, carte editată de Malcolm Bull (Blackwell Publishers, 1995), profesor la Universitatea Oxford. Tradusă fără multă întârzâiere, la Bucureşti, în 1999, de Editura Meridiane.

Cu propriile-i cuvinte, Punând capetele...cap la cap, alături de judecăţi pertinente, domnia sa a făcut loc şi unor  opinii de evidentă îngrijorare. Dintre acestea, cu gândul la energumenii din Insulele Azore, am reţinut şi eu câteva; numai ca ilustraţie. Pentru că  deosebirile sunt mari şi categorice. Să le amintim, în ordine, pe cele dintâi.

„Dacă prezentele tendinţe de sporire a populaţiei lumii, industrializarea, poluarea, producţia alimentară şi distrugerea resurselor continuă neschimbate, limitele creşterii pe această planetă vor fi atinse în următorii o sută de ani.” (Raportul Clubului de la Roma, 1972). Prin urmare, sfârşitul lumii va începe, aproximativ, în 2072. Şi mai departe:   

„Dacă avem noroc, omenirea, aşa cum e, mai are încă 50 de ani.” (William Rees-Mogg, în The Independent, 21 decembrie, 1992). În consecinţă, sfârşitul va avea loc în anul 2042.

Şi o întrebare, de mult bun simţ: „Chiar  s-ar putea ca lumea asta să ia sfârşit? Dacă da, ce ar însemna acesta?” (Biblia Watchtower şi Societatea Tract, Pennsilvania, 1992). 

Răspunsul nu a întârziat : „Pe măsură ce sfârşitul lumii se apropie, greşelile se înmulţesc, spaimele se multiplică, nedreptatea creşte, necredinţa sporeşte; pe scurt, lumina se stinge adesea; această beznă a duşmăniei dintre fraţi creşte, iar Iisus încă n-a venit.” (Jaques Derrida – Oxford Literary Review, 1994).

Energumenii din Insulele Azore

 

Am reţinut consideraţiile Clubului de la Roma, care n-a excelat prin idei şi n-a avut între membrii săi gânditori de talia celor prezenţi în cartea lui Malcolm Bull. Dar cele susţinte în Raportul din 1972, cu privire la viitorul omenirii, sunt interpretări greu de contestat, analize bazate pe date concrete şi statistici reale şi adevărate. Alarmantă totuşi, predicţia celor o sută de ani, care exclude orice dinamică a factorilor luaţi în calcul, socotiţi ca fiind imuabili. Era de admis sau măcar de presupus, că unele schimbări se vor produce. Chiar şi de natura celor citite sau auzite cândva, nu mai ştiu când şi de la cine: cuţitul acesta îl am de la bunicu. Tata i-a schimbat mânerul, iar eu i-am înlocuit lama...

Nici William Rees-Mogg nu s-a gândit la o evoluţie firească a lucrurilor, substituind-o prin ceea ce nu se poate calcula nicicum şi niciodată: norocul nu are ce căuta în astfel de stuaţii, iar prezicerea sa este o aberaţie. Politician fără noroc, născut şi educat la Bristol, a devenit jurnalist de mare succes, editorialist la The Financial Times şi după aceea la The Independent. În predicţia sa, pare să se fi sprijinit pe consideraţiile Clubului de la Roma, pentru că invocă aceiaşi factori, adăugând proliferarea nucleară şi răspândirea explozivă a bolilor. Articolul din care am citat a fost ultimul pe care l-a scris pentru The Independent.

Întrebarea de mult bun simţ aparţine Martorilor lui Iehova, fondatorii celor două societăţi religioase de Statele Unite, iar răspunsul dat – pare, într-adevăr, un răspuns direct şi la obiect –, nu este al lui Jaques Derrida. În acest caz, gânditorul şi filozoful francez, născut în Algeria, nu a pus nimic de la el. Cunoscător al jurnalismului apocaliptic, aproape amuzându-se, a reprodus, cuvânt cu cuvânt, cuvintele Sfântului Agustin (Confesiuni), dovedind că după mai bine de cinsprezece secole, erau foarte actuale. Un joc al inteligenţei şi erudiţiei – să aduci în prezent, preziceri din trecut ca să vesteşti viitorul – pe care Jaques Derrida şi l-a permis, preocupările sale mergând mult mai sus, la nume consacrate în cultura universală, precum Dante, Goethe, Milton, Kant, Spengler, etc., în opera cărora a recunoscut „starea de aşteptare a sârşitului”, comună tuturor dar mai intensă în unele cazuri. Admiţând că nu în orice epocă şi nu în orice societate germinaţia este aceiaşi.

Insulele Azore - Faial

Starea de aşteptare nu-i, prin urmare, decât o neliniştea firească, proprie fiinţei umane, de a şti ce se va întâmpla şi cum va fi sfârşitul, conştientă că acesta, oricum, se va petrece.

Lucru de înţeles, ştiind că începutul s-a petrecut de multe ori, dar sfârşitul va avea loc o singură dată. Trecem peste unele începuturi, precum Potopul, care au însemnat tot atâtea sfârşituri. Şi nu uităm că începutul începuturilor s-a împlinit când „ Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor.” (Facerea I – 1,2). Iar Întocmirea s-a săvârşit când      a slobozit lumina, despărţind întunericul, făcând ziua şi noaptea. Răsăritul şi Asfinţitul.

Ca oricare credincios creştin, mi-am însuşit acest adevăr şi am trăit liniştit, împăcat cu orânduiala, tulburat doar de chipurile sfinţilor din icoane şi de cuvintele fără chip, care nu creşteau în grădina copilăriei mele, ci soseau din afară, autonome şi independente.

Tot de aici au răsărit şi primele nelinişti, din cuvintele care, împreunate, îşi sporeau înţelesul, păreau dar nu spuneau acelaşi lucru, precum frica de Dumnezeu şi teama de Diavol, expresii învăţate de la Mama, care ştia să adune la un loc pe amândouă, prin sfaturi pe care le urmez şi acum, când mă închin la icoane, în fiecare dimineaţă şi-i aud glasul, spunându-mi de dincolo  fă-ţi crucea mare că dracu-i bătrân!...

Când am aflat că cei trei energumeni reuniţi în Insulele Azore, au hotărât sfârşitul lumii,    mi-am dat seama că erau deosebiţi de cei de dinaintea lor. Cei de până la ei, deşi posedaţi de diavol, nu abuzau de harul proorocirilor şi nu se gândeau la nici sfârşit, dar prevăzători, ca să fie aproape de sfârşitul lor, îşi aşezaseră biserica între puşcărie şi balamuc.

Mai cunoscători şi mai înţelepţi, ca să scape şi de una şi de altul, energumenii din Azore     şi-au instalat „templul” departe de orice pericol, tocmai în Babilonia, 

Babilonia - Grădinile suspendate

exact pe locurile unde sumerienii au clădit cea dintâi civilizaţie a Umanităţii, cu 4000 de ani înainte de Cristos.

Spre deosebire de toţi energumenii posibili, trecuţi şi viitori, cei de acum nu aveau nevoie de nici un har divin. Ei nu prooroceau şi nu preziceau nimic. Pur şi simplu, hotărau. Şi treceau de îndată la îndeplinirea hotărârilor. Nu erau nişte simpli posedaţi de diavol, ci Diavolul însuşi. Satana în persoană, multiplicată de trei ori. Trei Prinţi ai Intunericului.

Astfel, deghizaţi în arhangheli, uzurpând veşnicia templelor şi a marilor edificii babiloniene, cei trei energumeni au hotărât sfârşitul lumii pornind din leagănul ei, dintre Tigru şi Eufrat. Mai exact, din Bagdad, oraşul stăpânit de un presupus descendent din Nabucodonosor, un anume Sadam Hussein, ocupat pe atunci cu reconstrucţia Babilonului. Tocmai terminase reinstaurarea Palatului Prinţesei şi Poarta zeiţei Ishtar, din partea de nord a oraşului. Splendidă şi unică în alcătuirea ei; transportată la Muzeul Pergamo din Berlin, pentru a putea fi admirată de toată lumea.

Poarta zeiţei Ishtar

După încercări nereuşite, de recuperare a unor ţinuturi – văile râului Chatt el Arab sau Kuweitul - considerate ca aparţinând Babiloniei, fostul general trecuse la recuperarea istoriei, plănuise refacerea dinspre Sud a marelui oraş, reconstruirea Podului peste Eufrat şi, spre uimirea tuturor şi nemulţumirea câtorva, reînălţarea Marelui Zigurat, din Uruk. Imperiul de demult, cel ce dă numele statului Irak de acum. Oraşul străvechi, Veneţia deşertului, unde cu mai bine de un mileniu şi jumătate înainte de Iliada şi Odiseea şi cu mult înaintea Bibliei, a fost scrisă Epopeea lui Ghilgameş, regele legendar din Uruk, pe când apele Tigrului şi Eufratului nu se împreunaseră într-o singură albie pentru a se vărsa împreună în Golful Persic.

Când am citit poemul, am aflat că pe la jumătatea secolului al XX-lea, o echipă de arheologi din Germania a descoperit la 150 de kilometri de Basora, ruinile oraşului precum şi mormântul lui Ghilgameş. Păstrând legenda, dar găsindu-i locul în istorie, arheologii au stabilit că regele fusese îngropat sub albia Eufratului ale cărui ape au fost abătute şi apoi readuse în matca lor.

Ştirea m-a tulburat: tot aşa făcuse şi Decebal, ascuzânduşi tezaurul sub apele Streiului.  Trădat mai apoi de Bicilis, trecut de partea lui Traian. Şi acelaşi lucru  se petrecuse şi în cazul regelui vizigot Alaric. Plecat din Delta Dunării (insula Pauce), învingător la Roma, în drum spre Sicilia a fost surprins de furtună şi obligat să se întoarcă, murind în Calabria (în decembrie, 410). Captivii de la Roma,  care-l însoţeau în aventura sa, au abătut râul Cosenza şi l-au îngropat sub albia acestuia, lângă tezaurul pe care mulţi îl mai caută şi astăzi.      

Nu istoria se repetă, ci oamenii repetă istoria, săvârşind lucruri pe care alţii le-au săvârşit înaintea lor. Uneori chiar zeii. În Biblie, luând în palme bulgărul de ţărână, Dumnezeu a suflat peste el şi l-a făcut om, fiinţă vie.  În Epopeea lui Ghilgameş, zeiţa Aruru (mai apoi, Isthar), suflând peste o păpuşe plămădită din lut, l-a creat pe Enkidu, duşmanul şi apoi prietenul pentru totdeauna a lui Ghilgameş. La moartea acestuia, Ghilgameş îşi va da seama că toate faptele sale de vitejie nu au preţ în faţa sfârşitului şi porneşte în căutarea izvorului de viaţă veşnică. Aşadar, în vreme ce unii caută izvoarele cu apă vie, alţii, precum energumenii din Insulele Azore, caută să-i înfunde izvoarele şi hotărăsc sfârşitul lumii.

Am păstrat fotografia „arhanghelilor”, nerăbdători să reinstaureze pacea şi dreptatea în lume, pornind din Babilonia. Dată fiind „necesitatea eliberării poporului irakian de regimul lui Sadam Hussein”, căruia i-au dat un ultimatum de 48 de ore pentru dezarmare, acuzat că ar deţine arme chimice şi biologice de distrugere în masă. Nu era prima dată când i se aducea această acuzaţie, dar ultimatul de acum suna ca o sentinţă fără apel.

Powell, căutând armele chimice

Neîndeplinirea acestei condiţii însemna declararea răboiului şi invadarea Irakului de o coaliţie internaţională, fără acordul Oragnizaţiei Naţiunilor Unite, dar invocându-se rezoluţii ale Consiliului de Securitate anterioare privind acelaşi personaj.  „Pentru că Sadam Hussein îşi oprimă poporul, a iniţiat două războaie de cucerire contra vecinilor săi şi reprezintă chiar şi în prezent, o gravă ameninţare pentru securitatea regiunii şi a întregi lumi”.

N-au fost războaie de cucerire – să fim sinceri -, ci de recucerire târzie, când revednicările acestuia expiraseră. Prinţii Intunericului au considerat totuşi, întemeiate cele două acuzaţii şi devenind Îngeri de veghe, nu i-au lăsat lui Sadam Hussein nici o posibilitate de salvare: „...ne asumăm obligaţia solemnă de a ajuta poporul irakian să construiască un nou Irak, în pace cu el însuşi şi cu vecinii săi”.

Consumat ultimatul, în zorii zilei de 20 martie, la 5 şi 35 de minute (ora Bagdadului),    o oră mai puţin la Bucureşti, au slobozit covoarele de foc nimicitor ale primelor bombe.

Nu-i inutil să adăugăm că armele chimice nu au apărut; inspectorii mai ceruseră o păsuire, să le găsească, dar generalul Colin Povell, aghiotantul energumenului principal, agitase sub privirile Consiliului de Securitate nişte flacoane mici, bine sigilate, fără să convingă. Cu toate virtuţile sale de iluzionist, hârtia de turnesol nu-şi schimbase culoarea.

 

Energumenul principal

Fără prezenţa armelor şi fără ca Sadam să fi pornit din nou la cucerirerea vecinilor, energumenii din Azore nu şi-au retras hotărârea. Dacă nu s-au găsit armele, nu înseamnă cu nu ar exista, iar dacă nu sunt, nu înseamnă că nu ar putea să facă rost de ele. Raţionament construit, amintindu-şi destul de vag de Aristotel, de energumenul principal – îl vom numi imediat - , însuşit întocmai de ceilalţi doi.

Nu vă întrebaţi ce s-ar fi întâmplat dacă energumenii nu  şi-ar fi însuşit raţionamentul de mai sus, lipsit de adevărata înţelepciune a Stagiritului; dascălul principal al lui Alexandru Macedon, cel dintâi cuceritor al Mesopotamiei. Asta ar însemna să nu se fi întâmplat nimic, din toate câte s-au întâmplat. Iar eu, amintindu-mi de un alt grec, i-aş relua întrebarea din poemul arhicunoscut: „Ce se va întâmpla cu noi, acum fără barbari?// La urma urmelor, erau totuşi o soluţie.” (Constantin Cavafis – În aşteptarea barbarilor).

În aşteptarea barbarilor

Spre nefericirea noastră, barbarii nu se întreabă de ce sunt barbari, nici energumenii de ce sunt energumeni. Oricum, cei la care ne referim nu şi-au pus atari întrebări. Alfel, nu şi-ar fi îndeplinit hotărârile lor, iar eu nu aş putea vorbi despre Apocalipsa din Insulele Azore.

În aceiaşi reuniune din Insulele Azore, s-a mai semnat şi Declaraţia de solidaritate transatlantică, cei trei „arhangheli” exprimându-şi propriile punctele de vedere asupra valorilor comune privind democraţia, libertatea şi Satul de drept de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului, s-au angajat să combată împreună terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă. 

Cele două mari ameninţări din secolul al XXI-lea.

Am reţinut numele „arhanghelilor” – George W. Bush, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Tony Blair, prim-ministrul al Marii Britanii, şi José María Aznar, şeful guvernului spaniol. Însoţiţi de José Manuel Barroso, prim-ministrul Portugaliei; amfitrionul celor trei, întrucât Insulele Azore, aflate în Atlantic, la 1400 Km departe de Portugalia, aparţin acesteia şi fac parte din Uniunea Europeană,  cu statut de „ regiune ultraperiferică”.

Evident, energumenul principal era George W. Bush, iar raţionamentul său, decisiv pentru îndeplinirea ultimatului dat lui Sadam Hussein, era bine întemeiat. Mai întâi, pentru că George W. Bush era preşedintele Statelor Unite; după aceea, pentru că Sadam Husseim plănuise asasinarea tatălui său în 1993, când acesta nu mai era preşedinte, dar urma să viziteze mai multe ţări arabe, asasinarea petrecându-se în acest interval. Amănunt rezervat, ca orice secret sensibil, timp de zece ani; dezvăluit în septembrie 2003, când Sadam Huseim mai era în viaţă, iar Bush-tatăl trăieşte şi acum, în Texas, ocupându-se cu pescuitul.

Bush - tatăl şi fiul

Adevărat sau nu, transmis oportun la Casa Albă de Serviciile Secrete kuweitiene, planul nu se înfăptuise, dar consecinţele au fost la vedere: Bill Clinton a lansat atunci 23 de rachete Tomahawk peste Cartierul general al spionajului irakian, pulverizându-l.

Un alt factor proabil, luat în calcul de preşedintele Bush-fiul în condamnarea lui Sadam, ţine de spiritul apocaliptic modern american, analizat de Henri Focillon în Anul o mie (1938) şi comentat la modul său de Frank Kermode: „În fond, America a avut timp de opt ani un preşedinte ce credea că trăieşte timpul sfârşitului, sperând ca asta să se întâmple pe perioada mandatului său”. (Aşteptând sfârşitul, 1993)

 Autorul se referea la Ronald Reagan, singurul preşedinte care a  locuit opt ani la Casa Albă (1981-1989). Record repetat de George W. Bush (1997- 2005). Energumenul.

E de presupus că în 2003 spiritul apocaliptic american era acelaşi ca pe vremea lui Reagan, reprezentând în opinia lui Kermode „o forţă politică cu suficientă influenţă pentru a avea un efect real asupra lumii”. Efect care a guvernat spiritul reuniunii din Azore, unde George W Bush a fost cel mai activ între cei Trei Prinţi ai Întunericului.

Atlantida

Ipoteza că Insulele Azore ar fi o mărturie la vedere a Atlantidei, scufundată într-un cataclism descris de Platon şi fotografiată de NASA –  ziduri, palate, pieţe, etc –, m-a ispitit dintotdeauna, dar am amânat-o pentru un alt prilej. Pentru că Babilonul, amintindu-mi de sumerieni şi de Mesopotamia - Uruk, Ninive, Mosul, Basora, etc. - şi de popoarele iraniene răsărite aici – cimerienii, sciţii, sarmaţii -, risipite până în Siberia, m-a ispitit mai mult şi    m-am reîntors în bibliotecă.   

Deloc surprins de sinceritatea politică a celor trei energumeni  – politica n-a suferit niciodată de sinceritate -, nici de solidaritatea declarată a Statelor Unite şi Marii Britanii cu aceste pământuri. Căci şi în acest caz, eram convins că solidaritatea nu însemna decât interesul propriu nedeclarat, politic şi economic al celor două state. O mai declaraseră, cu aceiaşi solemnitate, referindu-se la ţările vecine cu Sadam Hussein sau de mai departe, şi nu se ţinuseră de cuvânt. Nu căutau, ca Ghilgameş, izvorul de apă vie, ci izvoarele de petrol. Şi, bineînţeles, spaţiul pe care să se clădească Imperiul tuturor imperiilor. Apărător al legilor altora prin fărădelegile sale. Prin excepţionalismul american, lansat de preşedintele Woodrow Wilson, în 1917, şi aplicat de toţi preşedinţii care i-au urmat. O nenorocire globală pe care o vom trata cum se cuvine mai încolo.

Mult mai demult, marile imperii – pentru că au fost câteva, cu adevărat mari - nu ştiau că petrolul însemna izvoare de viaţă şi au trecut pe lângă ele fără să le ia în seamă.       Pericle (anii 495-429) şi-a clădit imperiul pe apă, pe apele Mediteranei. Invincibilă, flota sa ajungea peste tot, mânată de vânt şi de energia vâslaşilor. Pe ţărm, n-a coborât decât pentru a înălţa altare, mulţumindu-le zeilor pentru a-l fi însoţit în victoriile sale. Şi cobora mereu la Atena, pentru a-i dărui frumuseţea, închipuită în visele din larguri, aşa cum o admirăm şi azi, în geometria Partenonului. Marmură care cântă în harfa coloanelor.

Partenonul -reconstruit

Fără apele Mediteranei, dar ştiindu-i foarte bine valurile eline, sumerienii construiseră Babilonia între două râuri – de aici numele de Mesopotamia – imperiul pe care Sadam Hussein visa să-l resuscite, refăcându-i altarele, templele şi palatele.

Sadam nu era Nabucodonosor, nici Darius, nici Alexandru Macedon, mort în Babilonia, în anul 323, înainte de Cristos. Nici măcar şahinşahul Reza Pahlavi, din ţara vecină, care resuscitase în parte, după 2500 de ani, gloria imperiului persan, prin fastuoasa ceremonie din Persepolis (octombrie, 1971).

Derulez din memorie imagini cu cei 60 de monarhi şi şefi de state, prezenţi la marea sărbătoare, închinând cupele cu şampanie Dom Perignom Rose : împăratul Haile Selassie, din Etiopia; regele Federico, din Danemarca; regele Bodouin, din Belgia; prinţul Juan Carlos, din Spania; Iosif Broz Tito, Leopold Sedar Senghor, Mobutu, Emilio Colombo, Svoboda, Jivkov, Podgorni, Willy Brandt, Suharto, Jacques Chabanne Delmas şi, fireşte, Ceauşescu, soţia şi fiica, în căutarea unui prinţ. Un secol de onomastică politică; optimism pentru mulţi, îngrijorare pentru cei preocupaţi de instaurarea altor imperii şi nu de  reconstrucţia celor vechi.

Persopolis, cel de odinioară

Şahinşahul refăcuse  agricultura, educaţia şi sănătatea, ridicase oraşe, diguri, porturi şi căi ferate. Anual se strângeau mari recolte de porumb şi bumbac, iar producţia de petrol  îi aducea venituri pe care nu mai ştia unde să le pună. Venise la Bucureşti (iunie 1966 şi iunie 1970) şi plecase fără mari rezultate – bumbac contra tractoare, petrol contra grâu –, deschizând însă perspectiva unei cooperări rodnice până în ianuarie 1979, când a fost înlăturat şi, odată cu el, s-a sfârşit şi monarhia constituţională. Persopolis însuşi se stingea atunci, pentru a doua oară, definitiv, sub luminile unui apus fără nici un orizont viitor.

Ajutat de predicile rostite la tranzistoarele cât două degete, căzute din cer precum ploaia, ayatolahul Jomeini s-a întors în ţară şi, în aprilie, acelaşi an, Iranul a devenit republică islamică. După anii de exil petrecuţi în Franţa, Jomeini îl obliga pe Reza Pahlavi să preia ştafeta pribegiei, iar încercarea studenţilor din noiembrie de a-l readuce acasă, prin ocuparea Ambasadei americane şi sechestrarea a 63 de ostatici, n-a avut succes. Instalat în Salonul Oval, preşedintele Carter a admirat ineficienţa militarilor americani, intraţi în Teheran fără să fi fost detectaţi de urechile radarelor. Sistemul de „ascultare” fusese opera americanilor care, ca oricând, îşi rezervaseră un culoar secret de pătrundere.

 Totuşi, Iranul nu putea fi lăsat la discreţia oricui. Vecin, la apus, cu Turcia şi Irakul; la răsărit, cu Pakistanul şi Afganistanul; la nord, cu marea Caspică şi republicile sovietice, iar la sud, cu Golful Persic şi Golful Oman, Iranul avea un rol geopolitic foarte important între Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Şi avea multe, foarte multe izvoare cu petrol.

Madrid, februarie 2016

__________________________

© Darie Novăceanu– Fereastra lui Darie