JORGE LUÍS BORGES

ODA SCRISĂ IN 1966

Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul semeţ,

cel care, sub zorii dintr-o piaţă pustie,

trece prin timp pe un cal de bronz;

nici ceilalţi, cei care privesc din marmură,

nici cei care şi-au risipit cenuşa răzvrătită

pe întinsul Americii

sau au lăsat un vers, o victorie,

ori amintirea unei vieţi cinstite

în nedreapta scurgere a zilelor.

Nimeni nu e patria. Nici măcar simbolurile.

Nimeni nu e patria. Nici măcar timpul

copleşit de lupte, spade, exoduri,

şi de lenta poluare a regiunilor

mărginite de răsărit şi amurg,

de chipurile care îmbătrânesc  

în oglinzile acoperite cu pânză,

şi de răbdătoarele agonii anonime

care durează până în zori,

de păienjenişul ploii

peste grădinile cenuşii.

Prieteni, patria este un eveniment veşnic,

precum veşnică este lumea.

Nimeni nu e patria, dar noi toţi

trebuie să fim demni

de jurământul străbun

pe care l-au depus acei cavaleri,

angajându-se să fie

                  ceea ce nu ştiau că sânt : argentinieni.

                  

Să fie ceea ce erau prin însuşi faptul

de a fi jurat în această casă străveche.

Suntem justificarea acestor bărbaţi, justificarea acestor morţi ;

datoria noastră este glorioasa răspundere

pe care aceste umbre

au lăsat-o moştenire umbrelor noastre

şi pe care trebuie s-o îndeplinim.

Nimeni nu e patria, dar toţi suntem patria.

Nestins rămână-n pieptul meu

şi în al vostru neobosit

focul acesta limpede şi misterios.

Monumentul lui San Martin

TABLOUL PROMIS

Un pictor mi-a promis un tablou.

Acum, în New England, aflu că a murit. Simt

ca şi în alte dăţi, tristeţea de-a înţelege că suntem

ca un vis. M-am gândit la om şi la tabloul pierdut.

(Numai zeii pot să promită pentru că sunt nemuritori.)

M-am gândit la locul ales pe care pânza nu-l va ocupa.

M-am gândit după aceea : dacă s-ar afla aici,

cu timpul va fi un lucru în plus ;

acum e limitat, nesfârşit, capabil

de orice formă şi culoare, fără să depindă de nici una.

Într-un anume fel, el există. Va trăi şi va creşte

ca un cântec şi va rămâne cu mine până la sfârşit.

Iţi mulţumesc, Jorge Larco.

(Şi oamenii pot să promită,

pentru că în fiecare promi­siune există ceva nemuritor.)

 

Jorge Larco - Acuarelă

ELOGIUL UMBREI

Bătrâneţea (acesta-i numele pe care i-1 dau alţii)

poate fi timpul fericirii noastre.

Animalul a murit sau e aproape mort.

Rămân numai omul şi sufletul.

Trăiesc între formele luminoase şi vagi

care încă nu sunt făcute numai din negură.

Buenos Aires,

oraşul care mai înainte se risipea,

sfâşiindu-se în cartiere către câmpia fără sfârşit,

a redevenit Recoleto, Retiro,

întunecatele străzi din zona Unsprezece

şi bătrânele case şubrede

cărora le mai spunem Sud.

întotdeauna în viaţa mea

s-au întâmplat multe lucruri;

Democrit din Abdera şi-a scos ochii

pentru a putea gândi ;

vremea a fost Democritul meu.

Această penumbră vine încet şi nu doare,

curge pe o pantă lină

şi seamănă cu eternitatea.

Prietenii mei nu mai au chip,

femeile sunt ceea ce au fost mai demult,

colţurile străzii pot fi altele

şi nu există litere în paginile cărţii.

Toate acestea ar trebui să ne înfricoşeze,

dar există o dulceaţă în ele, o întoarcere.

Din generaţiile de texte

care există pe pământ

nu am citit decât câteva,

cele pe care continui să le citesc

din memorie ; să le citesc şi să le transform.

Din Sud, din Est, din Vest, din Nord,

s-adună drumurile care m-au adus

în centrul meu secret.

Aceste drumuri au fost ecouri şi paşi,

femei, bărbaţi, agonii, reînvieri,

zile şi nopţi,

privegheri şi vise,

toate neînsemnatele clipe de ieri,

din toate zilele de ieri ale lumii,

sabia fermă a danezului şi luna perşilor,

faptele morţilor,

iubirea împărtăşită, cuvintele,

Emerson, zăpada şi-atâtea alte lucruri.

Acum pot să le uit. Ajung în centrul meu,

la algebra şi cifrul meu,

la oglinda mea.

în curând voi şti cine sunt.

GUNNAR THORGILSSON

Memoria timpului

E plină de spade şi corăbii,

De pulberea imperiilor

Şi de foşnetul hexametrilor.

De uriaşii cai de război,

De strigăte şi de Shakespeare.

Eu vreau să-mi amintesc sărutul acela

pe caremil-aidat,cândva,în Islanda.

LIMITE

Există un vers din Verlaine

pe care nu mi-l voi mai aminti,

Există o stradă apropiată

interzisă paşilor mei,

Există o oglindă

care m-a văzut pentru ultima oară.

Există o uşă care s-a închis

până la sfârşitul lumii.

Intre cărţile bibliotecii mele

(le privesc chiar acum),

Există una pe care

n-o voi deschide niciodată.

In această vară, 
voi împlini cincizeci de ani ;

Moartea mă cheltuieşte, la nesfârşit.

SPANIA

Dincolo de simboluri,

dincolo de strălucirea

şi cenuşa aniversărilor,

dincolo de aberaţiile grămăticului   

care vedea în povestea hidalgului

ce visa să fie Don Quijote,

şi în cele din urmă a şi fost

nu prietenia şi bucuria de a trăi,

ci doar un ierbar

cu arhaisme şi proverbe

tu, Spanie tăcută, te afli în noi.

Gustave Doré

Spania bizonului care avea să moară

sub amurgul câmpiei din Montana,

Spania unde Ulise a coborât

în imperiul lui Hades,

Spania iberului, celtului,

cartaginezului şi a Romei,

Spania neînduplecaţilor vizigoţi

de stirpe scandinavă

care au silabisit şi au uitat

scrierile lui Wulfill, păstor de neamuri,

Spania Islamului şi Cabalei

şi a întunecatei Nopţi a Sufletului,

Spanie a inchizitorilor

care au îndurat destinul de a fi călăi,

deşi ar fi putut să fie martiri,

 

Picasso

Spanie a nesfârşitei aventuri

 care a descifrat mările

şi a pulverizat crude imperii

şi se continuă în noi, aici, la Buenos Aires,

în această înserare din iulie 1964.

Spanie a celeilalte ghitare,

cea sfâşiată, nu cea umilă, ci a noastră,

Spania duioaselor curţi interioare,

Salvador Dalí

Spania pietrei pioase

din catedrale şi sanctuare,

Spania bunei omenii

şi năvalnicei prietenii;

Spanie a curajului inutil,

putem să ne pierdem

într-o altă dragoste,

putem să te uităm,

cum ne-am uitat

propriul nostru trecut,

pentru că te afli în noi,

în tainicele obiceiuri ale sângelui,

în Acevedo şi Suárez, cei din neamul meu ;

Spanie,

mamă de râuri şi spade

şi de multiplicate generaţii,

neostenită şi fatală.

Catedrala din Cordoba

THINGS THAT MIGHT HAVE BEEN

Mă gândesc la lucrurile

care ar fi putut să fie şi nu au fost.

La tratatul de mitologie saxonă

pe care Beda nu 1-a scris.

La opera de neînchipuit

pe care Dante ar fi întrezărit-o,

corectându-şi ultimul vers din Divina Comedie.

La istoria fără seară a Crucii Sudului

şi la seara cucutei.

La istoria fără chipul Elenei.

La omul fără ochii ce ne-au fost daţi de lună.

La cele trei zile din Getysburg

şi la Victoria Sudului.

La dragostea pe care n-am împărtăşit-o.

La nesfârşitul imperiu

pe care wikingii n-au vrut să-1 fondeze.

La pământul fără roată

sau fără trandafiri.

La opinia lui John Donne despre Shakespeare.

La celălalt corn al Unicornului.

La pasărea fantastică din Irlanda

ce se află în acelaşi timp în două locuri.

La copilul pe care nu l-am avut.

 

Jorge Luis Borges, tânăr

OGLINDA

De copil, mă temeam că oglinda

îmi va arata un alt chip, ori o mască

oarbă şi impersonală sub care s-ar ascunde

ceva, neîndoielnic, crud. M-am mai temut

că tăcutul timp din oglindă

s-ar fi putut abate din curgerea lui,

străin de om, pentru a face loc

între vagile lui hotare imaginare

unor fiinţe noi, altor forme şi altor culori.

(N-am spus-o nimănui; copiii sunt timizi.)

Acum mi-e teamă că oglinda închide

adevăratul chip al sufletului meu,

chinuit de umbre şi vinovăţii,

cel pe care-l văd zeii şi, poate, şi oamenii.

AŞTEPTAREA

Mai înainte de a se auzi grăbita sonerie,

când ţi se va deschide şi vei intra,

o, aşteptato cu nelinişte, universul

va fi împlinit un nesfârşit

şir de lucruri concrete. Nimeni

nu poate număra această zăpăceală, cifra

pe care o multiplică oglinzile,

umbrele care se duc şi se-ntorc,

paşii care se despart şi se împreună.

Nisipul ar putea reţine cifra.

(În pieptul meu, ceasul de sânge măsoară

temutul timp al aşteptării.)

Mai înainte de a sosi,

un călugăr trebuie să viseze o ancoră,

un tigru trebuie să moară în Sumatra,

nouă oameni trebuie să moară în Borneo. 

AMENINŢATUL

E dragostea. Va trebui să mă ascund

sau să fug. Cresc zidurile închisorii ei,

ca într-un vis neîndurător.

Frumoasa mască s-a schimbat,

dar ca întotdeauna e unică.

Cu ce m-ar ajuta talismanele mele :

literatura, vaga eru­diţie,

învăţarea cuvintelor folosite

de Nordul aspru pentru a-şi cânta

mările şi spadele, prietenia sinceră,

sălile Biblio­tecii, lucrurile obişnuite,

obiceiurile, tânăra iubire a mamei mele,

umbra militară a celor stinşi,

noaptea atemporală, gustul visului ?

A fi cu tine şi a nu fi cu tine

este măsura timpului meu.

Urciorul se loveşte de piatra izvorului,

omul se ridică până la glasul păsării,

cei care priveau prin feres­tre

nu se mai văd,

dar umbra nu a adus pacea.

Este, o ştiu de acum,

dragostea : neliniştea şi uşurarea

de a-ţi auzi glasul,

aşteptarea şi amintirea,

groaza de a trăi în ceea ce urmează.

E dragostea cu mitologiile ei,

cu micile ei magii inutile.

Există un colţ de stradă

pe unde nu am curajul să trec.

Armatele mă înconjoară, hoardele.

(Această cameră este ireală ;

ea n-a văzut-o.)

Numele unei femei mă denunţă.

Mă doare o femeie în tot trupul.

Traduceri de Darie Novăceanu

R. Rezervate toate drepturile