Satul fără câini

Poşta redacţiei

Un comentariu la Satul fără câini. Postat joi, 28 iunie.  Cineva din oglindă, de unde îmi sosesc cele mai vehemente învinovăţiri, mi-a trimis imagini color ale satului românesc de azi, reproşându-mi mărinimia faţă de Ceauşescu, hotărât să distrugă vatra strămoşească a neamului nostru, şi totala lipsă de condescendenţă faţă de primul preşedinte instalat, după revolta populară din decembrie 1989, la Cotroceni.

            Nu-i vorba nici de una, nici de alta, ci de respectarea adevărului. Ceauşescu hotărâse demolarea satelor în cadrul unui program de dezvoltare şi sistematizare a zonelor rurale. Avea idei şi învăţase să numere şi să adune. Agrimensori din Dobrogea stabileau limitele satelor din Gorj, iar cei din Mehedinţi făceau acelaşi lucru la Rădăuţi. Dincolo de bornele bine înfipte, casele urmau să fie dărâmate, una căte una.

În acest timp, Ceuşescu aduna bătătură cu bătătură, transforma suprafeţele în terenuri agricole, le ara, le semăna, calcula tonele de recoltă şi preţul acestora la export; fericit de o nouă victorie a socialismului.

Declanşase acţiunea de la Snagov, mai exact de la Pieleşti şi Ghermăneşti, unde ţăranii aveau voie să-şi distrugă singuri casele, recuperând materialele de construcţie.  Ţiglă, grinzi, căpriori, asterială, ferestre şi uşi, pe care nu aveau unde să le folosească, fiind mutaţi la blocurile gata ridicate pe partea stângă a şoselei  Otopeni – Băneasa.

La Snagov-sat, începutul  i-a aparţinut tovarăşei: vânaţi cu cuţitul, în zori de zi, în sat n-a rămas sămânţă de cocoşi, pentru că-i deranjau somnul şi visele de dimineaţă.

Sistematizarea nu s-a înfăptuit şi ştim bine de ce. Cât despre primul înscăunat la Cotroceni, nu pot avea nici o condescendenţă: mândreţea de case de ţară, multele pensiuni şi moteluri (motor-hotel) aparţin celor s-au înstăpânit pe terenuri care nu erau ale lor, dar le-au fost recunoscute prin Legea Pământului. Opera sa, o lege de distrugere a satelor, aşa cum am încercat s-o dovedim.

Câteva programe UE, precum Sapard, bine accesate, le-au dat fonduri pe daiboj, urzupatorii de terenuri ridicându-şi edificii care batjocuresc arhitectura satului – pe orizontală – poluând peisajul şi violentând istoria.

N-am fost zeflemitor – un alt reproş din oglindă – cu ministrul Valeriu Tabără.

Am cunoscut şi alţi miniştri de la Agricultură. Cel mai bun, în opinia mea, a fost Ion Ţipu, primul dintre primii. Un om excepţional care credea, într-adevăr, că agricultura ne va salva de la multe nenorociri. Ia luat lângă el, drept consilieri, pe ultimii miniştri ai lui Ceauşescu. Inclusiv pe Angelo Miculescu, care ştia bine, pe din afară, toată Biblia agricolă a ţării şi era pregătit s-o deschidă la paginile cele mai folositoare. N-a rezistat. Nici el, nici Ţipu, decedat cu stomacul inundat de propriul său sânge. Şi-mi amintesc bine, până şi culoarea ceştilor de cafea, de la tratativele purtate de Ţipu cu cea mai mare companie italiană pentru zahăr, ulei de măsline şi floarea soarelui. Se oferea să administreze toată câmpia Dunării, urmând să-şi scoată investiţia din export, mai ales de ulei, soiul de floarea soarelui pe care urma s-o cultive, fiind patrimoniul său. Patentat. Angelo Miculescu a vrut explicaţii în plus, ni s-a oferit o sesiune de diapozitive şi grafice, întreruptă brusc, de fostul ministru. Pentru că soiul acela era rodul cercetătorilor români de la Fundulea, obţinut cu mulţi ani înainte. Ţipu nu ştia, dar Angelo Miculescu ştia absolut totul.    

La polul opus, ministrul Petre Mărculescu. Într-un kibuţ din Israel, domnia sa îşi închipuia că se află la Dor mărunt şi  căuta ugerul vacii între picioarele din faţă.

 Experienţa lui Valeriu Tabără cu soia modificată generic, de la Staţiunea Lowrin- Timiş, a fost un abuz personal. Vorbăreţ a fost şi-i bine că a rămas aşa. L-am admirat mult, în emisiunile dominicale de la Televiziunea Română – Ora satelor -, închinând paharul cu ţăranii noştri, frumos gătiţi, într-un peisaj natural paradisiac. Nici Lâsenko, nici Miciurin nu ştiau câte ştia el despre plante şi pomi. Toate soiurile de grâu de primăvară şi toamnă, mulţimea soiurilor autohtone – Ileana, Dacia, Doina, Iulia, Turda, Potaisa şi Lovrin -, nimic despre soiul Burebista – cel mai productiv, ha hrănit o ţară întreagă – sau cel arnăut, bun pentru colivă.

Experimentele cu soiuri modificate generic, patronate de el  Tabără, au cuprins, probabil şi plantele medicinale, pe carele ştia la fel de bine. Patlagina, ca plasture, închide rănile; ca sirop vindecă de tuse măgărească. Traista ciobanului e un remediu ieftin şi de neînlocuit când e vorba de hipotimii şi hipertensiuni. Vâscul (de mesteacăn) alină astmul, tusea şi sughiţul. Urzica uşurează durerea de trânji, mătrăguna spontană întârzie parkinsonul şi întîreşte vederea, iar cucuta e bună la orice; luată la orice oră, când nu mai vrei să apuci şi orele următoare.

Nu ştiu dacă Valeriu Tabără le-a modificat, îmbunătăţindu-le. Ştiu că Dioscorides, un medic grec, specialist în botanică (Materia medica) a inclus în catalogul său 52 de plante cu denumirea de origine dacică, uluindu-l şi pe Platon (Charmides), aflându-le de la medicii traci ai lui Zalmoxe. Toate buruienile erau folositoare, dar mai întâi trebuia vindecat sufletul. Astfel că leacul trebuia însoţit de un descântec anume. Fără descântec, nu era bun de nimic, în vreme ce descântecul vindeca, uneori, fără fiertură de buruiană.

Am găsit, pentru a-mi linişti interlocutorul, o fotografie pentru pus în ramă. Nu ştiu cine, când şi unde i-a surprins pe cei trei, împreună. Merită păstrată. Lectura feţelor îngăduie orice joc al imaginaţiei.

Madrid, 7 iulie, 2013