Eminescu

O constatare deloc optimistă: în timp ce traducătorii poeziei eminesciene s-au împuţinat, detractorii poetului au sporit. Cei dintâi, în măsura în care au fost şi poeţi - chiar dacă n-au scris poezie - au reuşit să-l înscrie pe Eminescu între valorile poetice universale; următorii, încă de la începutul secolului trecut, i-au pus la îndoială talentul şi originalitatea, chestionându-i sursele inspiraţiei, limba şi vocabularul, universul liric şi filozofic, subiectele şi obiectele poetice. Exact ceea ce exegeza critică i-a admirat dintotdeauna, recunoscându-l nu doar ca deschizător de drumuri, ci ca întemeietor al unei orientări noi în poezia noastră - fără negarea predecesorilor -, în măsură să-i sporească temele, conceptele, categoriile estetice, etc. Un suflu nou, revoluţionar, însoţit de o gândire politică personală, un patriotism venind din timpuri mai puţin cunoscute, deschis spre lumina unui viitor în care credea. Un romantic, ultimul mare romantic - s-a spus şi se repetă - din Europa secolului al XIX-lea.

Din păcate, cu rare excepţii, demersurile criticii şi istoriei noastre literare n-au fost urmate de lucrări asemănătoare dincolo de fruntariile limbii române. Interpreţii străini ai operei sale s-au întâlnit la fiecare pas cu dificultăţi pe care nu le-au putut depăşi, venind din toate părţile, nu neapărat din stăpânirea insuficientă a limbii – unii nu o stăpâneau deloc -, ci, mai cu seamă, din nestăpânirea materiei poetice, culeasă de poet din toate orizonturile şi hotarele timpului. De la Zalmoxis la Ştefan cel Mare; din Tracia până în India, cum observa Amita Bhöse (Eminescu şi India, 1978), convinsă ca dacii au coborât din Himalaia, pentru ca Rosa del Conte, cea mai autorizată voce străină, să-l considere „un astro sgorgato dalle profundità dei cieli d’Oriente e testimonianza d’una civilità giovane e nova, ma radicata in un passato di antica cultura e di severa tradizione.” (Eminescu o dell’Assoluto, 1961)

Obsedat de geneza poporului român (George Călinescu), poetul a mers la izvoarele formării lui, asimilându-i mitologia, istoria, folclorul, legendele, erosul, etc., transportând totul în opera proprie, transfigurându-l în acord cu sensibilitatea sa, construind un discurs liric etern, sincronizat cu marea literatură a epocii şi devenind, astfel, un contemporan al tuturor timpurilor (Romul Munteanu), creator al unei lumi de mare vastitate în spaţiu şi timp, dând poeziei române o dimensiune nouă (Tudor Vianu), evidentă în ceea ce priveşte limbajul, arta poetică în general, armonia, ritmurile, rima, metafora. O reînnoire a esteticii, a conceptelor morale şi filozofice. O altă trăire a naturii

– martora ocrotitoare a iubirii -, vestejind simpla peisagistică, integrând-o eului liric. Şi mai presus de orice, un cult neabătut al limbii, ale cărei valori stilistice cultivate de el            vor marca definitiv evoluţia poeziei române.

            Nimeni, până la Eminescu, n-a fost mai fascinat de lumina sonoră a cuvintelor noastre şi nimeni nu le-a supus unor încercări continui de gramatică şi prozodie, stăruind să le pătrundă taina alcătuirii lor. Mâhnit de opiniile unor filologi, „constructori de teorii pe care le sug între patru pereţi din degetul mic”, apărători ai  purităţii limbii, cei care „au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbilor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţălesul lor primitiv.” Convins de zădărnicia „autorilor ardeleni”, poetul le opune credinţa sa: „Ramură mutată în pământ departe de tulpina părintească (sublinierea noastră), limba românească s-a nutrit în mediul ei nou, prefăcând nutrimentul în organe specifice ale sale şi rămâind limbă romanică, precum un Engles rămâne Engles, chiar dacă s-a nutri din copilărie numai cu grâu cumpărat din Valea Dunării.”

            În fond, Eminescu şi autorii ardeleni doreau unul şi acelaşi lucru. Mai puţin puritatea limbii, promovată cu obstinaţie de către aceştia şi dezavuată de poet cu argumente clare şi definitive. Faptul că nu-i numeşte, se explică prin aceea că, în astfel de texte, obişnuia să trateze temele în discuţie şi nu persoanele, displăcându-i polemica. Cu atât mai mult în acest caz, având o mare admiraţie pentru personalităţi precum August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, Alex. Papiu Ilarian sau Simion Bărnuţiu; figuri de seamă ai culturii române şi mari patrioţi, apărători ai drepturilor şi libertăţii neamului. Participanţi activi, câteşipatru, în Revoluţia din 1848. Nume la care trebuie să-i amintim, între alţi transilvănenei, pe George Bariţiu, Aron Pumnu, Ion C. Massimu, Andrei Mureşanu, Eftimie Murgu – slujitori ai cauzei paşoptiste şi neobosiţi apărători ai latinităţii şi purităţii limbii române.

            Continuatori, în mare măsură, ai Şcolii ardelene, ei nu puteau să nu fie de partea revoluţiei, regăsindu-şi în aspiraţiile acesteia propriile revendicări istorico-politice şi socio-culturale. Nu puteau, pentru a-şi face cunoscute proiectele şi opera lor, să nu caute să aibă o comunicare mai fluidă cu „românii de peste munţi”, în speţă, cu instituţiile şi societăţile culturale din Muntenia şi Moldova.

            Nu întâmplător, ìntre 1845 şi 1848, marele erudit, filolog şi istoric, August Treboniu Laurian se afla la Bucureşti, redactând, împreună cu Nicolae Bălcescu, revista lunară Magazin istoric pentru Dacia. Tot împreună, în 1846, publică volumul Cronicarii

ţării

            In fapt, autorii ardeleni – Petru Maior, Samuel Micu, Gheorghe Şincai, etc. doreau unul şi acelaşi lucru, mai puţin silnicia limbii. Prin programul anticipat în Petiţia Valahilor din Transilvania – Supplex Libellum Valachorum -, Şcoala Ardeleană milita pentru „emanciparea spirituală şi politică a românilor transilvăneni şi de peste munţi”, introducerea grafiei latine, afirmarea sentimentului naţional şi unităţii neamului, precum şi pentru libertatea comunicării culturii noastre cu Occidentul. Astfel, prin operele autorilor ardeleni, publicate la Viena şi Buda, Transilvania – starea de veghe a spiritualităţii noastre – se întorcea la izvoare, la originile poporului român, reîntregind „imperiul” latin cu geografia umană din nordul şi sudul Dunării. Se refăcea, în acest mod, ceea ce fusese desfăcut

            Intuitiv – o intuiţie îndatorată lecturii timpurii ale primelor scrieri în limba română şi, în mod deosebit poeziei populare – Eminescu şi-a dat seama că un cuvânt semnifică mai mult decât exprimă prin simpla sa rostire, ajungând să înţeleagă ceea ce un alt rând de filologi aveau să înţeleagă mult mai târziu. „Limba nu e numai un servitor al gândirii – va susţine Sextil Puşcariu -, ci şi un stăpân al ei”, explicându-se imediat: „Dacă e adevărat că omul vorbeşte cum cugetă, nu e mai puţin adevărat că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintaşii lui. Dacă trecutul influenţează limba, limba e în stare să ne lămurească asupra trecutului unei naţiuni, mai ales pentru epocile îndepărtate, pentru care lipsesc documentele istorice. Acesta e cazul mai ales la noi.” (Capitolul Limbă şi naţiune, în Limba română, 1940).

            Sextil Puşcariu nu spunea o noutate, dar o spune cu mai multă aplicaţie, din teritoriul pur al filologiei, pe când Tiktin sau Gaster nu se sfiau să-şi mărturisească admiraţia faţă de poet.