Poveşti pentru adormit copiii şi pentru a trezi bunicii

Cuentos para hacer dormir a los niños y despertar a los abuelos

               

Clădirea Institutului Cultural Român

            De câţiva ani buni, domnul Vladimir Tismăneanu se chinuieşte, de la New York, să facă ordine în politica, economia şi cultura de la Bucureşti. Ne cunoaşte bine trecutul, ştie cum ne va fi viitorul, dar îl nelinişteşte prezentul, care nu-i precum şi-l doreşte dumnealui şi – cu marfa la vedere, pe taraba lichelelor -  e singurul lucru ce-l interesează. Nu vrea să-l scoată pe Decebal din istorie, nici Bătălia de la Rovine, dar dacă i s-ar da mână liberă, e convins că poate decide cine să intre în istoria viitoare a culturii române. A avansat chiar şi o listă de nume şi pentru ca totul să fie legal şi temeinic clădit, s-a dus cu ea – o să vedem de ce -  la Crin Antonescu (întuneric-beznă), 

Crin Antonescu

 

preşedintele Senatului, stăruind s-o citească atent şi s-o supună aprobării în plen, ori, cum face de obicei, s-o confirme personal, în numele tuturora. Din prudenţă, a făcut-o publică, implorându-i pe mult doriţii aderenţi să nu se înhăiteze cu cei care dezonorează spiritul şi maculează Republica Literelor. Să renunţe la neo-protocronism, să-l (re)citească pe E. Lovinescu (tatăl prezumitiv al Monicăi - n.n.) şi, mai ales, să se aplece asupra marelui gânditor contemporan olandez, Rob Riemen, a cărui carte despre nobleţea spiritului a fost tipărită de curând de editura Curtea Veche.

Vladimir Tismăneanu

            Împlinită datoria (sau obligaţia?), domnul Tismăneanu trece la tutuială: - Ai informaţii despre tema de mai sus? Poţi contribui la o mai bună înţelegere a subiectului? Scrie articolul tău şi trimite-l la editor(at) contributors. ro.

            Hai să ne înţelegem, reţinând pentru început câteva lucruri. Domnul Tismăneanu patronează sub această denumire o rubrică virtuală pe care a lipit-o de alta, HotNews.ro (e posibil să fie şi invers), pentru a-şi înmulţi cititorii.

            Exact aici a introdus lista cu viitoarele mari valori din cultura română, plecând, în lipsă de batistă, cu hârtia higenică în buzunarul de la piept. În treacăt, tot aici a aruncat şi elogiul pentru gânditorul olandez, Rob Riemen, plus publicitatea (Niciodată n-a făcut ceva în mod gratuit.) pentru editura Curtea Veche; arsă după ce au locuit aici un Odobescu, un Mateiu Caragiale şi Pena Corcoduşa.

            Nu mă supără absolut nimic din contribuţia sa la un viitor pe care, oricum, n-o să-l mai apuc. Nici eu, nici domnia sa. Nici mulţi din cei propuşi pentru eternitate. Ceea ce m-a întristat peste măsură este ignorarea altei liste, cu nume pe care nu-i mai poate şterge nimeni, nici cu guma, din Republica Literelor Româneşti. Pentru că, deşi s-au stins de mult pe pământ, s-au ridicat la cer, de unde continuă să lumineze pământul.

            Citiţi La steaua, poezia lui Eminescu, şi, cum zice domnia sa, veţi înţelege la ce mă refer. Numele acestea,  ca să înţeleagă şi domnia sa – sunt ca elementele din Tabla lui Mendeleev. Fiecare cu căsuţa sa, perfect precizată, imposibil de eliminat sau înlocuit. Nume :  fier, simbol Fe, număr atomic 26, masă atomică 56; aur, Au, 79, 197... Puneţi Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, ori Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, etc. Oxigen, hidrogen, apă de izvor neînceput. Sau colontan, fără de care iPadurile, androizii, microprocesoarele şi telefoanele mobile ar rămâne, definitv, surdo-mute.

Mircea Cărtărescu, H.R. Patapietevici, Gabriel Liiceanu

Nu pot să-mi dau seama după ce criterii şi-a întocmit domnia sa lista, din moment ce nu respectă nici alfabetul, nici vârsta, nici greutatea atomică (recte, operele scrise şi publicate). Oricum, nu le-a pus cu lopata cu care aruncă pământ pe morminte. Sunt nevoit, de aceea, s-o reproduc întocmai. S-o judece oricine şi fiecare în felul său. Din câte am ajuns să conosc până acuma, e prima frază din istoria limbii române care nu are nici cap, nici coadă, nici subiect, nici predicat, nici atribut, nici compliment direct. Numai obiecte. Un pomelnic, pe care nici un preot, ieşind cu darurile, nu-l poate citi fără să tragă aer în piept, urcând şi coborând glasul şi troparele.

Dacă vă pasă de cultura romanească, domnule Antonescu, acceptaţi că există valori autentice, multe dintre ele recunoscute internaţional, oameni ca Horia Patapievici, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, Mihai Sora, Norman Manea, Devis Grebu, Dan Grigore, Andrei Codrescu, Gheorghe Grigurcu, Iulia Motoc, Cristi Puiu, Mircea Cantor, Alexandru Calinescu, Virgil Nemoianu, Neagu Djuvara, Solomon Marcus, Ion Marin, Eugen Negrici, Lucian Boia, Cristian Mungiu, Nicolae Margineanu, Andrei Serban, N. Manolescu, Ion Vianu, Aurelian Craiutu, Paul Cornea, Thomas Ciulei, Alexandru Solomon, Mircea Miclea, Basarab Nicolescu, Mihai Razvan Ungureanu, Constantin Iordachi, Sandra Pralong, Dan Perjovschi, Ioana Both, Gabriel Badescu, Smaranda Vultur, Adrian Papahagi, Corneliu Porumboiu, Angela Furtuna, Cristian Vasile, Magda Carneci, Ana Blandiana, Mircea Mihaies, Angelo Mitchievici, Teodor Baconschi, Andrei Pippidi, Gabor Tompa, Andrei Cornea, Dan C. Mihailescu, Christina Illias-Zarifopol, Andrei Terian, Radu Gabrea, Maria Bucur, Vlad Zografi, Florin Gabrea, Andreea Deciu Ritivoi, Andrei Oisteanu, Sebastian Lazaroiu, Mihai Zamfir, Radu Stern, Rodica Palade, Marius Lazurca, Catalin Cioaba, Tereza Brindusa Palade, Mircea Dumitru, Vasile Popovici, Adrian Cioflanca, Dumitru Tepeneag, Grigore Pop-Eleches, George Ardeleanu, Ruxandra Cesereanu, Livius Ciocarlie, Radu Vancu, Noemi Marin, Dorin Dobrincu, Ioana Parvulescu, Anca Oroveanu, Vlad Muresan, Victor Ieronim Stoichita, Cristina Vatulescu, Radu Preda, Sever Voinescu, Bogdan Cristian Iacob, Liviu Papadima, Marcel Tolcea, Bogdan Tataru-Cazaban, Radu Carp, Bogdan Murgescu, Alexandru Gussi, Liviu Tarau, Toma Pavel, Bogdan Calinescu (Nicolas Lecaussin), Toader Paleologu, Armand Gosu, Daniel Vighi, Vlad Alexandrescu, Mihnea Berindei, Calin Andrei Mihailescu, Radu F. Alexandru, Dragos Paul Aligica, Petru Guran, Nae Caranfil, Cristian Preda, Corin Braga, Vlad Niculescu, Eugen Stancu, Florea Ioncioaia, Raluca Grosescu, Caius Dobrescu, Catalin Avramescu, Victor Neumann, Andrei Bodiu, Damiana Otoiu, Sorin Lavric, Cornel Ungureanu, Marius Stan, Mihaela Miroiu, Catalin Augustin Stoica, Viorel Marineasa, Andrei Ujica, Florin Toma, Mihail Neamtu, Adriana Babeti, Marta Petreu, Eugen Ciurtin, Ioan T. Morar, Doina Jela, Ioan Stanomir, Ciprian Valcan, Adrian Miroiu, Virgiliu Tarau, Viorel Padina, Lucian Pintilie, Lazar Vlasceanu, Valerian Sava, Alex. Stefanescu (lista este mult mai lunga) fac onoarea unei culturi.

Sunt, în total, 86 de nume – 9 femenine şi 77 bărbăteşti -, şi nu pot să nu remarc faptul că nici unul nu s-a recuzat, cerând să fie eliminat din tabelul- acatist. Pentru că se consideră, într-adevăr, „valori autentice care fac onoarea unei culturi”. Admiţând că ştim şi noi ce înseamnă cei doi termeni, şi-i trecem cu vederea dezonoarea cu care ofensează virtuţi pe care nu i le recunoaşte decât lui Rob Riemen. Care nu-i filozof, disciplina aceasta neadmiţând indisciplina morală care îl caracterizează: opera sa, Nobleţea spiritului, este rezultatul unei conversaţii susţinută într-o cafenea din New York, în anul 2001, cu Elisabeth Mann Borgese, fiica lui Thomas Mann şi compozitorul Joseph Goodman.

Este imposibil ca interlocutorii, aleşi cu grijă, să fi stat cu gura căscată, iar acesta să le ţină prelegerea sa despre căutarea adevărului, iubirii, frumuseţei, bunătăţii şi libertăţii, pe care le descoprise, cu un ceas mai devreme, în Walt Whitman. Deci, nimic din marea sa gândire. Şi, în acest caz, de ce Nobleţea spiritului nu-i semnată decât de el, nu şi de ceilalţi doi, plus poetul Firelor de iarbă?

Domnul Rob Riemen, supranumit think-tank – cisternă de înţelepciune - şi Vladimir Tismăneanu ne consideră incompetenţi –nincompoops, zice pe americăneşte -, care n-au auzit niciodată de Capşa şi Corso, unde s-a născut avangarda literară europeană, dusă la Zurich, pe strada Spiegelgasse (Café Terrasse, devenită Cabaret Voltaire), de Tristan Tzara şi botezată dadaism.

Important e ca spectacolul să fie bine regizat şi să desfăşoare într-un scenariu pe măsură, precum dialogurile dintre Platon (când nu era plecat să-şi vândă măslinele) şi Socrate. Cei doi – aflu acum, de la  Rob Riemen – vorbeau în franceză...

De fapt, stăruinţa asupra acestui custode al gândurilor altora, are o singură explicaţie: apărută la Curtea Veche, cartea este prefaţată chiar de domnia sa, Vladimir Tismăneanu, iar postfaţa este semnată (poate chiar scrisă) de Horia Roman Patapievici, primul de pe lista viitoarelor valori ale culturii române.

Nu am citit nici un poem, nici un roman, nici o piesă de teatru, nici măcar o schiţişoară sau un eseuţ literar scris de Valdimir Tismăneanu. Dar îl admir mult, mult de tot, pentru constanţa şi perversitatea cu care-i laudă pe unii şi pentru îndemânarea şi perseverenţa cu care-i înjură pe alţii, îngropând vii şi resuscitând fantome.

E o mare artă să minţi şi să-i convingi pe toţi că spui adevărul; adevăruri care durează atât cât e nevoie pentru a-ţi atinge scopul urmărit, calculat etaj cu etaj. Să faci din ipocrizie verde sinceritate albastră şi din prefăcătorie pură francheţe de izvor.

Nu-i pot contesta domnului Tismăneanu aceste însuşiri, nici capacitatea de a bate toba în Târgul Cucului şi şaua culturii române pentru a pricepe şi Andrei Marga, exact când acesta, plecat ultimul de la potoul guvernului, cu toate cele patru picioare împiedicate, s-a prăbuşit în primul şanţ natural, adâncit de specialiştii în pariuri trucate.

Andrei Marga

 

Ajunşi aici, se cuvine să ne înţelegem încă 

 odată. Definitiv. Domnul Vladimir Tismăneanu a făcut un stop de inteligenţă în clipa când Horia [-Roman] Patapievici a fost demis, după şapte ani de matrapazlâcuri financiare şi flagrante intelectuale, din demnitatea de Preşedinte al Institutului Cultural Român – prescurtat ICR -, patronat de Traian Băsescu. Un marinar care şi-a aruncat ancora la malul Cotrocenilor, după ce vânduse – un leu la stat, o mie la alţii - toate corăbiile ţării.

 

Traian Băsescu, Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu

Gândit într-un fel, proiectat într-altul şi construit după un desen secret, ICR-ul  n-a fost ceea ce  s-a spus că este şi ar fi trebuit să fie, ci numai ce şi-a dorit preşedintele Băsescu şi acoliţii săi. Drept pentru care l-a pedepsit cu un buget anual de 11 milioane de euro. Un chin să cheltuieşti atât bănet, legal şi exclusiv, pentru răspândirea culturii române în lume. O tortură să te vezi cu atâtea ciubere pline cu miere de salcâm şi să   nu-ţi lingi degetele, dăruindu-le şi altora dintr-un dar atât de dărniceşte dăruit.

Şi o să vă miraţi, dar chinul şi tortura au fost suportate cu stoicism, până ultima linguriţă, următoarele fiind luate din ciubere vecine; fumigând ştubeiele pentru a lăsa fagurii în voia trântorilor; epuizaţi de urcatul în ceruri pentru a satisface trupeşte lăcomia reginelor de schimb.

Nu, categoric, ICR-ul n-a fost numai ceea ce s-a spus că este; în schimb, a fost şi ceea ce  nu s-a spus că ar fi. Gândiţi-vă: 4 milioane de români emigranţi, pribegind prin toate continentele pământului, fără să şti ce fac, cu ce se ocupă, ce gândesc şi ce vor să mai facă. Îi poţi lăsa aşa, de izbelişte, mulţumindu-te cu ce-ţi mint oficiile diplomatice?

Nici un stat din lume, oricât de prieten, nu-ţi îngăduie să aşezi, acasă la el, în mod oficial, o agenţie pentru cules informaţii sensibile şi pentru divulgat propaganda găunoasă a unui partid politic. Dar ai toată libertatea să deschizi o firmă de reparat pantofi, unde cizmarul de tură, în vreme ce-ţi schimbă blacheurile, află cine eşti, cine îţi sunt prietenii, cât câştigi, pe ce parte dormi mai bine, etc., etc., adaugă toate astea la numărul pantofilor şi trimite datele la sediul central din Bucureşti, Aleea Alexandru – nr.38, de unde, cumpănite cu profesionalism, sunt trimise la Cotroceni, astfel ca marinarul Traian Băsescu să-şi orienteze pânzele după cum bate vântul, înainte de a-i spune serviciile secrete, care şi-au construit corăbii proprii.

Probabil, mulţi dintre angajaţii celor 17 centre din străinătate ale ICR-ului, n-au ştiut niciodată că bat blacheuri, dar au făcut-o cu conştinciozitate. Cel care a ştiut, fără îndoială, de la bun început,  a fost Horia-Roman Patapievici şi colaboratorii apropiaţi. Plus Vladimir Tismăneanu, tehnician specialist în materie.

De altfel, toate acţiunile şi activităţile specifice ale ICR-ului au fost desenate conform unor formulare tipizate, în care toţi cei ce mergeau la cizmărie îşi treceau singuri datele personale, inclinaţiile, prietenii, gusturile şi culorile preferate. Este exact tehnica folosită de toate programele informatice care circulă pe Internet. Vrei să citeşti o pagină din Biblie, ai toată libertatea s-o faci, dar nu înainte de a-ţi trece într-o anume rubrică numele şi adresa de poştă electronică. Iar dacă te împinge păcatul şi nu vrei ultima ediţie, ci chiar Septuaginta (Frankfurt pe Main, 1597), informaticienii îţi vor cere date în plus, bănuind că, de fapt, cauţi textul Peri autokratoris legisimu, aflat din greşeala tipografiei, la sfârşitul cărţii, pe care rigurosul Nicolae Milescu l-a tradus sub titlul Despre singurul ţiitorul gând - primul text de filozofie din limba română! –, care nu era altceva decât Tratatul despre raţiunea dominantă, opera lui Joseph Flavius, evreu creştinat, retras la Roma de frica macabeilor din Palestina.

Parcurgeţi cu atenţie Formularul TPS pentru finanţarea traducerilor din autori români, şi veţi observa că solicitanţii sunt obligaţi să-şi faca autobiografia completă, adăgând şi două personalităţi care să le certifice valoarea, plus editura care se oferă să publice traducerea, obligată să spună totul despre ea, mai puţin contul bancar.

Bineînţeles, toate rubricuţele sunt justificate, legale şi obligatorii. Le-am cunoscut, nemijlocit, cerând finanţare pentru Arghezi şi Bacovia. Nu le-am completat şi, fireşte, Arghezi şi Bacovia au rămas în Gara de Nord. Fără bilet de tren de la ICR.

Stopul de inteligenţă suferit de Valdimir Tismăneanu, când a aflat că Horia-Roman Patapievici a fost demis de la ICR, n-a fost întâmplător. Ştirea a căzut ca un trăznet, domnia sa a cules fulgerul, îndurând o depresiune psihică parosistică, vecină cu pereţii balamucului, pe care i-a evitat, ducându-se glonţ, pe ger şi zăpadă, în Piaţa Universităţii, montând un miting de protest, şi cerând reînscăunarea lui Patapievici.

 Demers contrariu aşteptărilor pentru că abia atunci Crin Antonescu, preşedintele Senatului s-a luminat: singura soluţie pentru ca Patapievici să nu revină în Aleea Alexandru 38, era să pună pe altcineva în loc. A întins mâna şi l-a cules pe Andrei Marga. Primul venit, primul numit, Marga fiind plin de virtuţi şi calităţi profesionale, mai ales dispreţul faţă de muncă. Şi unde altundeva poţi să trăieşti fericit, fără să mişti un deget, decât în politică? În politica de la noi, să ne fie limpede, unde PDSL-ul, partidul lui Crin Antonescu e un parc de odihnă şi recreaţie pentru toţi aveniţii.

Prima mişcare a domnului Crin Antonescu a fost un succes. A doua, nu. Pentru că nu i-a mai aparţinut lui, ci lui Patapievici. Prevăzător, acesta îşi ridicase în jur un gard viu din intelectuali subţiri, elitişti şi dizidenţi pedepsiţi cu burse în Occident, cei care şi-au făcut apariţia în cultura română numai după ce a trecut furtuna, arătându-le tuturora umbrele: erau pregătiţi de sacrificiu, dar n-a mai fost nevoie să le deschidă. Lichele-lichele, care l-au păstrat pe Patapievici şapte ani ca preşedinte la ICR şi au reuşit să-l dărâme pe Andrei Marga, din această funcţie, în numai şapte luni.

Moment în care Vladimir Tismăneanu şi-a revenit complet şi a luat-o de la capăt: să gândim în libertate, liberi şi transparenţi, noul ICR. Să nu devină „o şandrama penibila in care sa-si faca mendrele toti ratatii, veleitarii si incompententii, toti cei care corespund, prin formatie si actiuni, cu ceea ce in engleza numim nincompoops. Renuntati la partizanatul fanatic, la revanse sterile si jocuri de culise, intrati intr-un dialog normal, transparent, fara agende ascunse, cu cei care vor binele culturii romanesti!”

Sunt gata să răspund la apel şi să contribui cu tot ce mai pot la binele culturii române. Cedez toate drepturile pentru cărţile mele de până acum – 62 de titluri, între originale şi traduceri –, marea majoritate furate din rafturile bibliotecii mele de infractori dovediţi, dar nevinovaţi pentru că au crezut că am pierit, traversând Atlanticul, într-un vas care s-a scufundat înainte de a ridica ancora.

Declar că sunt viu, în deplinătatea facultăţilor mintale şi cedez pentru totdeauna aceste drepturi.  Cu o singură condiţie: să-mi dovedească domnul Vladimir Tismăneanu că evidenţele contabile pe care le-am ordonat pe capitole, nu sunt adevărate. Menţionez că sunt informaţii publice, pe care nu le-a conestat nimeni. Mi-am permis doar să le compar cu altele şi să adaug, acolo unde am socotit că ajută la înţelegerea lor, câteva comentarii, scurte şi numai la obiect.  Aşadar:

Pentru munca depusă ca preşedinte al ICR-ului, Patapievici a primit, în 2010, suma de 64.538 lei. În acelaşi an, ministrul Culturii a muncit mai puţin, fiind remunerat cu 56.408 lei, plus bonurile de benzină pentru cele două biciclete, una parcată la domiciliu, celălaltă la garajul ministerului. Singurul care a făcut un efort fizic mai mare a fost prim-ministrul, răsplătit cu  500 lei mai mult ca Patapievici.

Tot în anul 2010, Horia-Roman Patapievici a încasat drepturi din drepturi de autor în valoare de 95.736 lei. În total, am adunat eu, au fost 160.274 lei. Dacă ne amintim că, în 2010, salariul mediu era de 860 lei, înseamnă că Horia-Roman Patapievici a câştigat, într-un an, 186.365 salarii lunare.

Să-mi dovedească domnul Vladimir Tismăneanu că nu-i adevărat. Că în 2010, Horia-Roman Patapievici n-a încasat de la Televiziunea Română suma de 60.000 lei, drept onorariu pentru nişte „convorbiri” cu personalităţi ale culturii noastre (marea parte reîntoarse din exil), aranjate astfel, încât interlocutorul spunea ce-l tăia capul, iar domnia trebuia să tacă. Să tacă, sprijinindu-şi bărbia în palma stângă şi corpul în cotul drept. O tăcere adâncă, în care s-a scufundat TVR Cultural, şters, din lipsă de fonduri, de pe televizoarele noastre; inundate cu trupuri golaşe şi politicieni destrăbălaţi.

Capitol separat, veniturile domnului Mircea Mihăieş, care, în 2010, a muncit pe brânci, acoperind trei posturi bugetare, renumerate astfel: a) – vicepreşedinte ICR – 64.597 lei, cu 59 lei mai mult decât preşedintele Patapievici; b) – profesor, Universitatea de Vest – Timişoara – 58.626 lei; c) redactor-şef al revistei „Orizont” – 20.164 lei. Total salarii, în 2010 – 143.387 lei. Să adăugăm şi onorariile cuvenite din drepturile de autor: 42.757 lei. Adică 186.144 lei. Altfel spus, 216.446 salarii medii lunare.

Una peste alta, e vorba de venituri şi câştiguri drepte. Legale, cum se zice azi, peste tot. Nu le-am notat ca necuvenite, ci pentru a cumpăni abuzul, legal până şi acesta, şi pentru a ne da seama cum trăiesc unii şi cum suferă alţii. O sfidare a bunului simţ. Cu atât bănet, te simţi deasupra tuturor, şi începi să crezi că eşti plătit pentru înţelepciune.

 Nu strică să reţinem că Universitatea de Vest, unde munceşte Mircea Mihăieş, are mai puţini doctori universitari decât doctori honoris causa, între aceştia, tripleta Patapievici-Mihăieş-Vladimir Tismăneanu! Horroris pricina...

Deasemeni, nu strică să ştim că între doctorii adevăraţi, unii sunt doctori în plagiate. Atât de abili, încât rezultă că autorul plagiat e cel care a plagiat plagiatul... Am şi un exemplu, uluitor. O anume Victoria Luminţa Vleja a făcut imprudenţa de a-şi plagia propria teză, plagiată din – să mi se ierte cutezanţa – cartea mea, Góngora – Editura Univers, 1982 – recunoscută cu Premio Nacional de España, în 1983. Nu putea să-i scape o astfel de pradă. Plagierea plagiatului şi-a intitulat-o cu modestie: Algunas observaciones acerca de la traducción de Góngora. Editată, fireste, la Universidad del Oeste de Timişoara. Nici o contribuţie proprie sau opinie personală. Doar ghilimelele între care a transcris textele şi traducerile mele: 750 de pagini, 1,5 kg. hârtie tipărită pe ambele feţe. O scârbă.

Nici domnul Mircea Mihăieş, fiindcă veni vorba, n-a stat cu mâinile în sân. Neostenit, între cele trei drumuri la casieriile celor trei instituţii de stat, a găsit timp să se întrebe din ce bani trăiesc eu în Spania. Şi n-a şovăit să-şi dezvolte răspunsul. Il transcriu, aşa cum l-a publicat, în Evenimentul zilei: 

   Sinistrul Novaceanu a ajuns la Adevarul cu generosul sprijin al lui Petre Roman si a lui Silviu Brucan. A publicat ineptii colosale timp de un an si jumatate. Apoi a fost trimis de Ion Iliescu ambasador in Spania unde a huzurit pana in 1997. De atunci locuieste la Madrid. Ma intreb de unde are resursele pentru a locui in Spania? Din pensia cuvenita dupa şase ani de diplomatie? Sau dintr-o sinecura a statului roman drept rasplata pentru actele de vitejie comise dinainte si dupa Revolutie?

Îi răspund, deocamdată pe scurt: domnule Mihăieş, să nu vă...tortureze grija pentru mine. Pentru anii sacrificaţi (la propriu!) ca ambasador, ministrul de Externe nu m-a răsplătit nici măcar cu o strângere de mână. Iar la calcularea pensiei, nu mi s-a adăugat un şfanţ (se adaugă numai de la şapte ani în sus!), deşi mi s-a reţinut, în dolari, procentul lunar pentru pensie. Nu ştiu unde sunt dolarii aceia. Dacă n-au intrat într-un buzunar personal, au rămas la Externe, de unde ar fi putut ajunge chiar la ICR. Onest ar fi fost să verificaţi, să aveţi dovada şi după aceea să vă descărcaţi stomacul.

Nu mi s-a dat nici o sinecură pentru acte de vitejie. Asta se dă numai la s[in]ecurişti, pentru acte de ticăloşie. La lepre, lichele, vicioşi, perverşi, paraziţi, şi lepădături primejdioase. Faptul că a-ţi putut gândi aşa ceva (fără nici o dovadă), mă face să cred că, beneficiaţi de o astfel de sinecură. Înseamnă că îndepliniţi toate calităţile mai sus numite, plus cea de ţârcovnic-cântăreţ al domnului Băsescu, căruia i-aţi umplut grajdul cu odele, epodele, panegiricile şi imnurile dumneavoastră. Bălegar pentru muştele verzi-abastre.

De data aceasta, domnule Vladimir Tismăneanu, nu vă rog să-mi dovediţi nimic, eu fiind cel care pune dovezile pe masă. Dacă apreciaţi, totuşi, că le puteţi contesta, nu staţi la îndoială. Contestaţi-le. Dovediţi-mi că numita Voctoria Luminiţa Blejean este o mare capacitate intelectuală. Că nu ea v-a pus pe cap coroniţa de doctor honoris causa şi nu ea v-a pregătit cafeaua cu horincă la cina de tăinuire a imposturii.

Contestaţi-mi, vă rog, şi infamia domnului Mircea Mihăieş. Îmbrăcaţi-l în veştminte de înger al dreptăţii, ori, dacă vă place mai mult, în înger al răzbunării. Caz în care vă ajut cu un citat: „Şi aveau ca împărat al lor pe îngerul adăncului, al cărui nume, în evreieşte, este Abaddon, ceea ce înseamnă Exterminatorul.” ( Apocalipsa după Ioan). Dacă nici asta nu vă convine, daţi-l jos de pe cal pe Sfântul Gheorghe, singurul sfânt militar al Balcanilor, şi urcaţi-l în şa pe Mircea Mihăieş. Între timp, luaţi şi citiţi Abaddon, Exterminatorul, romanul lui Ernesto Sabato, tradus de mine, în 1986, traducere furată de două ori de două matracuce de la Tipografia Humanitas.

Nu pregetaţi, domnule Vladimir Tismăneanu, contestaţi-mă pe mai departe. Dovediţi-mi că în ultimii doi ani ICR-ul a finanţat traducerea a 30 de scriitori români şi nu 20 (douăzeci!) de traduceri din Mircea Cărtărescu şi altele 10 din presupuşi scriitori, a căror unică valoare este apetenţa antropofagă, proprie tribului de elitişti şi dizidenţi la fără frecvenţă, prezidaţi de Horia-Roman Patapievici.

Nu mă deranjează dacă între cei zece se află Carmen Firan, Ruxandra Cesăreanu, D.R.Popa (nu Popescu), Saviana Stănescu, Adrian Sângeorzan şi...Stelian Tănase, publicaţi la Editura Spuyten Duyvil, din Brooklyn, între puţinele edituri nordamericane care trimit marfa la domiciliul clientului, ca să mai adauge la preţul cărţii şi deplasarea poştaşului.

     Dovediţi-mi că nu-i adevărat că ICR-ul a finanţat cu 28.500 euro apariţia cărţii lui Andrei Pleşu, Pitoresc şi melancolie, la Editura Aimery Somogy, din Paris. Şi consolidaţi-vă dovada, dovedind că nu Radu Portocală a protestat pentru o astfel de risipă, părăsind funcţia de director al Centrului ICR din Franţa. Că, de fapt, Andrei Pleşu s-a declarat nemulţumit de calitatea reproducerii ilustraţiilor şi, absolut jignit de faptul că Editura Somogy nu l-a expus în vitrină nici măcar o zi. Pentru că ICR-ul i-a cumpărat (alţi bani!) tot tirajul, depozitându-l într-un subsol fără adresă.

Nu-i un fenomen nou în cultura română: în 1955, Editura Alessandro Manuzio, din Milano, a tipărit Trilogia Culturii, opera lui Lucian Blaga, în traducerea lui Antonio Banfi, un foarte apreciat intelectual italian, bun cunoscător şi divulgator al culturii noastre în Italia. În anul acela, Lucian Blaga se afla printre candidaţii, cu foarte mari şanse, la Premiul Nobel şi editorul conta pe o bună şi dreaptă afacere. N-a fost aşa: întreg tirajul cărţii a fost cumpărat de ... Securitatea română, care a suportat şi preţul benzinei pentru incendierea ediţiei.

În cazul lui Andrei Pleşu, cred că domnul Radu Portocală, statornic apărător al culturii şi istoriei noastre, are dreptate: Editura Somogy a tipărit Pitoresc şi melancolie într-un tiraj de familie, şi-a încasat banii şi nu a mai scos altă ediţie (nu-şi putea cheltui câştigul), cum ar fi fost normal, socotind teza de doctorat, din 1977, a domnului Pleşu, fără valoare; refuzată de la bun început de editurile pariziene Grasset şi Fayard.

Dacă acesta nu-i matrazbalik, atunci e numai afacere şi fals intelectual.

Dovediţi-mi, domnule Vladimir Tismăneanu, că nu-i adevărat că din 16 titluri din cultura română, finanţate de ICR.Madrid, 14 (paisprezece) n-au fost operea unui singur traducător, proprietar de plantaţii de citrice, pe care Patapievici l-a dus la Cotroceni, să-l numească Băsescu cetăţean de onoare şi să-i pună de gât colanul de Cavaler al Literelor. Dar asta-i altă gâscă, într-un sac pe care-l voi deschide altădată.

Mai dovediţi-mi că poneiul roz, de la o expoziţie de la New York, nu avea în loc de şa o zvastică, ci era un inorog înblânzit în pădurile din basmele noastre. Dovediţi-mi că, tot la New York, o lectură din opera lui Matei Călinescu, nu s-a plătit cu 65.000 Ron, iar o expoziţie de covoare maramureşne a costat doar 17.000 Ron; că o lectură literară World Voice, cu glasul lui Cărtărescu) nu s-a plătit cu 38.000 Ron; timp în care ICR – Budapesta a plătit cu doar 6.150 Ron un Festival al vinului, iar un altul, de mare succes, Festivalul Piftiei a costat numai 6.000 Ron. E de necrezut, dar tocmai de asta e foarte adevărat, vinul şi piftia fiind capodopere ale culturii noastre. Urma, dar n-a mai fost timp, un Fetival al Plăcintei. Brănză, flambată cu palincă de cais.

Nu văd nimic grav, demn de incriminat, în tot ce am spus până acum. Grav, foarte periculos, este faptul că Horia Roman Patapievici a făcut din ICR un centru pentru o deşănţată politică antiromânească şi defăimarea constantă a valorilor naţionale ale Culturii Române. Infracţiune uşor de dovedit pentru cine are curajul s-o facă şi răbdarea de a aduna într-un dosar penal toate elucubraţiile  sale şi ale celor din jurul său, privind defăimarea lui Eminescu (Dilema, revista domnului Andrei Pleşu), batjocurirea limbii române – bună numai pentru a înjura – sau ruşinea de a fi român.

Nu are nici un sens ca un astfel de dosar să fie dat pe mâna judecătorilor simpli, obişnuiţi cu trucajele şi trasul de timp, în aşteptarea prescipţiei şi peşcheşului. Cred că e mare nevoie de ventilarea debaralelor pline cu schelete şi a cuiburilor de vipere. Cel mai potrivit ar fi un proces precum cel intentat în (mai 1921) de Andre Breton şi dadaişti lui Maurice Barres – romancier, politician, deputat, academician -, o notorietate a timpului. Curioşii au la dispoziţie cartea mea Tristan Tzara – Primele poeme (Poemas rumanos) – Prensas Universitarias de Zaragoza, 2002 – cu toate amănuntele. Pentru ceilalţi, reproduc din actul de acuzare rostit de Breton, în salonul Societăţii Savanţilor (Socitetes Savantes) „...considerând că un anume om, într-o anume epocă, cu posibilităţi de a rezolva anumite probleme e vinovat, fie pentru dorinţa de linişte .... fie pentru self-cleptomanie, fie pentru motive morale, renunţă la ceea ce era singurul în măsură s-o facă ... îl acuză pe Maurice Barres de crimă împotriva siguranţei spiritului.”  Şi mă opresc, pentru că dintre martorii acuzării – Drieu La Rochelle, Giuseppe Ungaretti, etc – s-a ridicat Tristan Tzara, care, cântărind opinii şi argumente pro şi contra, a conchis: „Veţi fi de acord, domnule preşedinte, că noi toţi nu suntem decât o hâţă de porci şi, în consecinţă, micile diferenţe, porci mari şi porci mai puţin mari, nu au nici o importanţă.”

Organizat sub Cupola Ateneului Român, unde s-a proclamat înfiinţarea Instiutului Cultural Român – eram de faţă -, un astfel de proces ar fi o mare binefacere pentru cultura română şi un miracol dacă se va găsi un preşedinte precum Andre Breton sau un martor al acuzării, precum Tristan Tzara. Nu un proces al comunismului, precum cel montat de Băsescu, Tismăneanu, et.co., aveam nevoie, ci de acesta, care în mod sigur nu se va ţine niciodată.

Şi pentru a termina, domnule Vladimir Tismăneanu, dovediţi-mi că nu aţi primit de la ICR suma de 5.300 dolari, pentru o conferinţă exclusivă de defăimare a lui Emil Cioran, acuzat de militanţă fascistă. Nu mă interesează că după aceea aţi publicat, în Revista 22,  o recenziuţă de idei ale lui Emil Cioran. Mă interesează numai conferinţa cu pricina : 5.300 de dolari pentru un pârţ...

Termin, domnule, cu toate scuzele. Spuneţi-mi, totuşi, dacă nu cumva, sunteţi Socrate. Dacă nu, înseamnă că sunteţi chiar Vladmir Tismăneanu, din Ploieşti.

Madrid, iunie-iulie, 2013 

© Darie Novăceanu

Post-scriptum. Hotărât să nu mai adaug nici un singur cuvânt la textul de mai sus, am dat peste un splendid articol al lui Andrei Pleşu, mâhnit de cele întâmplate la ICR.

I-am admirat întotdeauna stilul şi sinceritatea rostirii. Transcriu, pentru curioşi fragmentul cel mai ilustrativ.

Andrei Pleşu

 

Ba pe la Antena 3 şi prin nărăvaşele ei filiale online, ba  pe felurite bloguri (asta ca să nu numesc decît ”vîrfurile de lance” ale campaniei) şi Mircea Cărtărescu, şi Gabriel Liiceanu, şi Horia Patapievici şi Andrei Pleşu (lista e însa ceva mai lungă, nu pot fi trecuţi cu vederea Mihăieş şi Tismăneanu) au fost trecuţi printr-o vastă stilistică a deriziunii şi denigrării. De la băşcălie diletantă la linşaj mediatic profesionist. Una peste alta, suntem o „gaşcă” de pupincurişti, impostori, plagiatori, profitori, cripto-comunişti (dar şi cripto-fascişti), cvasi-securişti, „auto-intitulaţi”, elitişti, nulităţi, „interbelici”, boşorogi, urîţi, limbrici, fripturişti, traseişti, înecaţi în privilegii, în bani publici, în tone de suficienţă egolatră şi tupeu. Mai grav încă e faptul că suntem trădători de ţară, că ne ocupăm zi şi noapte – probabil plătiţi de agenturi străine – cu demolarea imaginii ţării. Suntem anti-români, trădători, lipsiţi de onoare, pe scurt, „băsişti” pînă în măduva oaselor. Foarte bine ! Ce putem pentru ca să facem ? E libertate, e egalitate, e democraţie. Oricine poate să creadă şi să spună ce vrea despre oricine. Deplîngem, fireşte, valul de dezamăgire, furie şi dispreţ pe care l-am stîrnit ; te pomeneşti că îl merităm…

Îl admir mult , dintotdeauna, pe Andrei Pleşu. Dezarmat de sinceritatea sa

Postdata - 22 mai 2014. Un bairam mediatic fără precedent se petrece la noi, de la începutul  lui mai, în jurul Institutului Cultural Român. Fapt care m-a determinat - înainte de a veni cu amănunte noi - să repet textul de mai sus, postat la data de 10 iulie 2013. Din neatenţie, l-am trecut pe domnul Tismăneanu născut la Ploieşti. Nu, dumnealui s-a născut la Braşov. Deşi, tot la Ploieşti era mai potrivit.