Şi a fost linişte
 |
| Director la Adevărul |
Poate îi va fi nedumerit pe
unii dintre cititorii ziarului nostru, faptul că duminică, 20 mai, în afara
celor 6 cuvinte „Avem nevoie de linişte, oameni buni" — am lăsat prima
pagină albă. E un gest fără precedent, recunosc, dar el trebuia să se producă,
şi în situaţia dată nu mai putea fi amânat; cuvintele s-au născut din dragostea
oamenilor; s-au născut pentru a înlocui în egală măsură tăcerea şi urletul;
s-au născut libere pentru a ne spune că suntem liberi; pentru a ne
spune dragostea dintre noi.
Am crezut şi continui să
cred în această motivaţie a limbajului articulat; în acest mister al naşterii
cuvintelor; în acest miraculos laborator nevăzut al formării lor din sunete
care se ordonează frumos şi tainic, ducând la sens şi la armonie muzicală.
Ceea ce n-am crezut că mai e
posibil să se întâmple a fost să constat că tot noi, oamenii, ne întoarcem,
uneori, la urlet; ne întoarcem şi golim cuvintele de frumuseţea şi adevărul pe
care-1 duc în ele; ne întoarcem şi umplem acest gol cu neadevăr, cu minciună
(nu e numai neadevăr în aceasta!), cu ipocrizie, cu injurie. Ne întoarcem
aşadar la instincte şi uităm că în afară de instincte suntem alcătuiţi şi din
raţiune şi judecată, precum şi din sentimente şi bun simţ. Sigur, şi ura e un
sentiment, dar nu-i ca celelalte. Ura, când e numai ură, e făcută doar din
instincte josnice, primare, pe când celelalte sentimente distilează emoţii,
dorinţe curate, afectivitate şi educaţie, cunoaştere şi morală.
Am lăsat albă prima pagină a
ziarului pentru că nu am mai putut altfel; în ultimele luni, mai ales în cele
două lui ale campaniei electorale, cuvintele noastre, cele în care am tăcut şi
suferit decenii în şir, au fost dezarticulate de această otrăvită gramatică a
neadevărului, a urii şi ipocriziei. Pe lungile drumuri ale speranţei noastre de
mai bine, de libertate şi democraţie, nişte demoni care zăcuseră în noi au
ieşit pe întuneric şi au semănat dezbinarea noastră; neîncrederea şi duşmănia.
Am simţit acest lucru în
noaptea de 12 ianuarie şi mi-a fost teamă; l-am simţit după aceea în multe alte
nopţi şi în multe alte zile. Şi mi-a fost mai mult decât teamă.
Pentru că m-am simţit
neputincios şi singur în faţa avalanşei de urlete ce s-au tot rostogolit ziua
şi noaptea peste străzile şi pieţele oraşelor. Otrăvuri care după aceea au
trecut în paginile ziarelor. În această presă a junglei gata să ne întoarcă în
jungla cea adevărată, unde pe principiul ecosistemului naturii, nu ne-ar mai
fi rămas decât să ne devorăm între noi, pe rând şi treptat. Şi să ne acuzăm
reciproc de antropofagie.
Am lăsat albă prima pagină a
ziarului nu pentru că ne-ar fi fost frică de această junglă; nici pentru că
n-am fi avut ce spune cititorilor noştri. Mulţii noştri cititori pe care-i
iubim, îi respectăm şi-i dorim mereu lângă noi, pentru că fără ei nu am însemna
mare lucru. Am lăsat-o albă tocmai pentru ca cititorii să-şi scrie, ei singuri
pe suprafaţa ei, gândurile şi sentimentele lor în linişte. Fără cuvinte. Fără
să se mai audă nimic altceva. Pagina albă, precum pagina albă a zăpezilor care
au căzut în decembrie peste ţară, îndată după triumful Revoluţiei, acoperind cu
puritate jertfele acesteia.
Cohorte de îngeri, am crezut
atunci, au adus din văzduhuri acest giulgiu imaculat, albul tăcut şi iertător
al zăpezii. Ne-am vrut zăpadă şi linişte în ţară şi în sufletul oamenilor. Şi
suntem fericiţi că a fost linişte în ziua de 20 mai, ziua primelor noastre
alegeri libere. A fost linişte în patrie şi această linişte trebuie să coboare
acum în noi, în regatele interioare ale fiecăruia pentru a ne întări certitudinea
că în această zi am făcut un lucru bun şi temeinic.
Să revenim, aşadar, la
cuvinte. Să le redăm demnitatea şi sinceritatea dragostei din care s-au născut.
Drumul pe care am început să păşim pe ziua de 20 mai va fi un drum lung şi vom
avea multe să ne spunem unii altora.
22 mai 1990
Postscriptum - Pagina aceea albă din Adevărul e şi acum, dacă-mi îngăduiţi,
un mare orgoliu pentru mine. Evident, nimeni, absolut nimeni, nu i-a înţeles
semnificaţia. Toate partidele, începând cu FSN-ul, mi-au pus o bilă neagră şi
m-au avut în vedere, aşteptând momentul favorabil să scape de mine.
Recunosc, nu mi-a fost uşor
să hotărăsc acest lucru, dar ca să fiu bine înţeles, mărturisesc acum ceea ce
nu am spus niciodată. Când am acceptat să fiu director la Adevărul – nu ştiu ce se-ar fi întâmplat dacă, dintre numele care
s-au vehiculat şi dintre cei care aspirau la această funcţie, ar fi fost
altcineva – cunoşteam istoria presei din
toate timpurile, de la papirus la Acta diurna şi de la Acta populi la Ordinarii Avisa (Strasbourg, 1609), iar de aici, la primele
publicaţii de la noi. Cunoşteam gazetăria lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi şi
N.D. Cocea, jurnalismul lui Mircea Eliade, Nae Ionescu şi Mihail Sebastian.
Cartea lui Giuliano Gaeta - Storia del
giornalismo -, două volume, Milano, 1966 – a fost şi rămâne, lângă puţine
altele, alături de Biblie.
 |
| Le Nain Jaune- Paris, 15 decembrie 1814 |
Poate că singurul care putea să facă, la ora acea, din Scânteia un alt ziar, era Adrian
Păunescu. A încercat, nu i s-a dat voie; a vrut să mă vadă, i s-au închis
uşile.
Ştiam pentru de ce prima pagină
trebuie să fie ca faţada unei catedrale. În seara din ajunul alegerilor, am
găsit pe birou şpalturile ediţiei de a doua zi. Pe prima pagină erau înghesuite
toate bisericuţele politice ale momentului. Gazetarii de la Scânteia se reciclaseră. Le-am demolat
şi am lăsat pagina albă.
Straniu şi trist: după atât
timp, jurnaliştii de azi, aflând de la
cei de ieri - care nu aveau nici un interes să fie linişte şi îşi mutaseră
redacţiile în Piaţa Universităţii – susţin că pagina aceea albă a făcut
campanie electorală pentru FSN.
Nu, domnilor. Citiţi şi
paginile următoare. Citiţi articolele mele dinaintea alegerilor, începând cu
conflictul de la Târgu-Mureş. Revedeţi tentativa de linşare a mea din Piaţa Aviatorilor şi nu uitaţi că la 20
mai Piaţa Universităţii împlinea o
lună de mugete neîntrerupte. Aşa cum a apărut, pagina aceea nu trebuie
înţeleasă ca o probă de libertate a cuvântului, ci ca o dovadă de libertate a
conştiinţei.
A doua zi, în O privire asupra scrutinului, constatam
prezenţa masivă la vot, convins că pagina albă contribuise în bună măsură la
aceasta. Pe durata campaniei electorale, la nivel naţional, avuseseră loc 249
de mitinguri, dintre care 115 cu incidente foarte grave. Nu mitingurile au
mobilizat votanţii, ci conştiinţa acestora. După atâtea cuvinte goale, singurul
care nerostit, avea într-adevăr
conţinut, era votul.
Iată datele fundamentale: 17.200. 722 alegători; prezenţi la urne:
14.826. 616; numărul voturilor valabile: 14.378.693. FSN-ul a înregistrat 67,02
la sută din voturi pentru Senat şi 66, 31 la sută pentru Camera Deputaţilor.
Voturile pentru cei trei candidaţi la preşedinţie s-au repartizat astfel: 4,1
la sută pentru Ion Raţiu; 10,6 la sută pentru Radu Câmpeanu; 85,3 la sută
pentru Ion Iliescu.
Sunt convins că primii doi
şi-au micşorat şansele, necunoscând poporul, la care s-au întors după mulţi ani
de exil. Defăimându-mă pentru că-i rugasem– Analfabetismul
politic, 26 ianuarie,1990 – să ia ţara de unde au găsit-o şi nu de unde o
lăsaseră
Mitingul-maraton de la
Universitate, se dovedise inoportun, dar nu s-a încheiat nici după cunoaşterea
rezultatelor, fondatorii lui proiectându-l şi pentru alte „idealuri”.
FSN-ul mi-a reproşat atunci
faptul că i-am recomandat să-şi formeze un partid adevărat. - Suntem partid! -
Nu sunteţi. - De unde ştii? - Nu ştiu, văd. ............................................................
© Darie Novăceanu - 2014
