De la Trei plus unu, la Unu plus universul

Restitutio in integrum

          

Fostul sediu al C.C al P.C.R

Când am primit „dosarul Mazilu”, nu mai aveam nici o îndoială în privinţa activităţii sale de securist. Mai ales după mitingul din Piaţa Victoriei. Ultima tentativă de a-l da jos pe Ion Iliescu. Ultima, pentru că prima s-a consumat înainte de a începe, în ultima zi a anului 1989. Recunosc, lipsesc documentele; practic, nici nu au existat. Aparte manifestele din unele cartiere bucureştene, anticipând sloganurile din Piaţa Victoriei. Dar mărturiile unor oameni de onoare şi desăvârşită cinste, îmi dezvăluiseră planul şi încercarea acestuia nu pentru a-l da jos pe Iliescu, ci pentru a-şi însuşi revoluţia care, indiferent cum, ne-a dat voie să coborâm de pe colinele de aur ale comunismului.

N-am publicat dosarul acela, apreciind că dimisia era suficientă, iar opinia publică era saturată de astfel de spectacole urâte. În zilele acelea primeam tot felul de „documente” în care nu aveam încredere şi nu puteam să le verific, nici să le confrunt cu altele. Vendeta începuse, începuse intoxicarea cu falsuri şi neadevăruri şi era uşor să te faci de râs, înghiţând şopârle şi broaşte râioase. Chiar dacă erau aduse în redacţie de persoane aparent serioase, nu le-am avut în vedere. Citeam manuscrisele şi textele dactilografiate, citeam şpalturile, revedeam paginile gata calandrate, eliminam ce mi se părea suspect, rezistam presiunii  redactorilor şi plecam acasă după ce aveam în faţă primele exemplare din ediţia la zi, încă umede.

Rezistau şi nomenclaturiştii de la Scânteia, unii dintre ei - ajunşi mari ziarişti, „formatori de opinie”, senatori, deputaţi, miniştri, milionari, lepre -, reproşându-mi şi  azi ingerinţa, controlul dictatorial şi tulburarea somnului lor cu insomniile mele.

Surprizele de la începuturi se ţineau lanţ şi menţionarea celor mai importante   nu-i fără rost. Cel puţin pentru a pune în context “activitatea” lui Dumitru Mazilu şi pentru a anihila, atât cât se mai poate, memoriile false şi literatura devălmăşiilor.

După fuga perechii prezidenţiale, şi executarea acesteia, s-au format trei centre de comandă – la Ministerul Apărării Naţionale, la sediul fostului Comitet Central şi la Televiziune -, fără o comunicare fluidă între ele, ţara depinzând de emisiunile radio şi televiziune. Conducătorii noii puteri pendulau între cele trei centre transportaţi de regulă în taburi, singurele limuzine blíndate. Centrul cel mai sigur era cel de la MApN, din Drumul Taberei, înzestrat cu un sistem de comunicare bine pus la punct – telefoane secretizate, linii internaţionale directe -, dar cel mai eficient rămânea cel de la Televiziune, din studiourile acesteia (4 şi 5) transmiţându-se opiniei publice noile decizii şi hotărâri ale guvernului provizoriu. Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, Nicolae Militaru, etc, au făcut de mai multe ori naveta între cele trei puncte, abandonând, în cele din urmă, pe cel de la Comitetul Central.

Aici, după o întâlnire comună – camera 226, et.II, prezidată de Ion Iliescu -, mai rămăseseră  revoluţionari, protagonişti întârziaţi; câţiva din foştii lideri politici şi diriguitori ai ţării, nedumeriţi; precum şi un grup de generali, dezamăgiţi.

Într-un fel, frustrarea îi stăpânea pe toţi. Dar îi şi solidariza. Astfel, cu un guvern provizoriu abia constituit, câţiva dintre întârziaţi, nedumeriţi şi dezamăgiţi – Ilie Verdeţ, Vasile Vâlcu, Mihai Burcă, Avram, etc. - au încercat înfiinţarea unui alt guvern, în locul celui provizoriu şi a celui condus de Dăscălescu. Târguită la uşa cortului, componenţa acestuiua nu s-a putut alcătui, după apariţia surpriză a generalului Iulian Vlad care, cunoscându-i foarte bine pe toţi, i-a lăsat fără cort şi căruţă.

Orele erau puţine şi mici - un cascador, Crăciun, vroia să fie ministrul culturii, Nica Leon, un minister pe măsura lui –, de aceea, cu lista incompletă, i-au cerut lui Dăscălescu să apară la balcon şi să anunţe postfactum desfiinţarea guvernului său. 

Cu date concrete, însoţite de imagini reale şi consimţământul lui Octavian Paler, Petre Mihai Băcanu avea să deschidă în România liberă un serial cu mult impact în opinia publică, Noaptea generalilor, narând conspiraţia şi naufragiul acestora. Subiect reluat de amatori ca Marius Mihoc, care, susţinând restabilirea adevărului, l-au subţiat.

Apărut din senin lângă complotişti, Mazilu n-a fost străin de naufragiu, figurând pe lista noilor demnitari, alături de Silviu Brucan. Nu şi de Ion Iliescu, pe care Verdeţ nu l-a vrut în ruptul capului şi nimeni nu l-a putut convinge să-l accepte.

Şi ceea ce-i trist, dacă nu tragic, e faptul că, dincolo de orice morală, continuă să apară zeci de cărţi pe această temă, absolut false, contrafăcute. Ziarele, mai ales ziarele, îmbrăţişând libertatea de exprimare şi ignorând libertatea de conştiinţă, mai cultivă senzaţionalul şi au învăţat unde să-l găsească. Ilustrativ, un anume Dan Badea, securist de la Direcţia a V-a, care susţine: „ Aveam un serviciu D la MI – dezinformare – de la 10-15 cadre care lucrau la materiale de dezinformare destinat în special exteriorului”.  

Octavian Paler, o zi la coasă

Imprudent, Curentul (din 2010) transcrie agramatismele, fără să pună la îndoială afirmaţiile. Dacă sunt adevărate, înseamnă că cele 10-15 cadre, au dezinformat până azi, iar ziarul şi-a informat cititorii, corect şi iresponsabil.

Fireşte, ziarul respectiv n-a fost manual de gramatică şi asta îl pune în ridicol, Dan Badea afirmând în continuare: „Pe Mazilu îl cunosc de prin 1950. Este dotat dar are şi dereglări psihice”.  Şi-acum vine dezinformarea: „Soţia s-a sinucis într-un accident mortal de circulaţie. Mazilu s-a descurcat...”

După o astfel de gugumănie, dai cu căciula în câini şi fugi în pădure. Pentru că nu-i adevărat: Elena Mazilu, soţia sa, a fost găsită moartă, într-o stare avansată de putrefacţie, la  27 iunie 1967, în locuinţa din  Bd-ul Dinicu Golescu, 39 - Bloc B, scara II, ap.42. 
Sinucidere? Cercetările s-au oprit aici, 
dar n-a fost o sinucidere oarecare.

De ce minte Dan Badea e uşor de ştiut: a minţit întotdeauna – probabil şi în cazul dezinformatorilor - , construindu-şi falsul alături de adevăr: în viaţa lui Mazilu există un „accident mortal de circulaţie”, dar s-a petrecut câteva luni mai târziu: pe 8 noiembrie 1967, la orele 16 (nu se înserase), clătorind spre Cluj şi ieşind din Făgăraş, în comuna Beclean, maiorul de securitate Mazilu l-a strivit sub roţile maşinii pe Rusalin Căldărar, în etate de 69 de ani. Accidente asupra cărora voi reveni, pentru a mă reîntoarce la sediul CC al PCR, în ziua de 22 decembrie 1989.

Readus de la Alexandria şi pus în libertate (doar trei ore de detenţie), Dumitru Mazilu  şi-a făcut apariţia, la amiaza zilei, în faţa clădirii Comitetului Central, punând în conflict armat ofiţeri din Corpul de gardă, trupe de la Interne, soldaţi din gărzile patriotice (acum naţionale), revoluţionari şi diversionişti, iar după aceea, de la balconul clădirii, rostindu-şi  discursul-manifest. Text revăzut şi citit, puţin mai târziu, din acelaşi balcon, ca proclamaţie, de Petre Roman, pentru ca - rerevăzut şi intitulat Comunicat către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale -, să fie citit, la orele 23,00, la Radio şi Televiziune de Ion Iliescu. 

 

Dumitru Mazilu, ofiţer de securitate

Aici, sursele, oficiale sau de aiurea, se contrazic. Practic, discursul lui Mazilu a trecut în proclamaţia lui Roman (ajutat de Mihai Montanu) şi mai apoi, devenind comunicat, a fost înbunătăţit de Ion Iiescu şi colaboratorii apropiaţi, între aceştia Petre Roman, Silviu Brucan şi Mazilu însuşi, inclus între cei 40 de membrii ai Consiliului.

            Primul document emis de puterea provizorie a deschis, într-adevăr, „o pagină nouă în viaţa politică şi economică a României”, programul Frontului acoperind prin cele Zece propuneri exigenţele momentului. 

Contează mai puţin amănuntul că Roman, retras cu Montanu în studioul Televiziunii din CC, şi-a dat seama că nu avea nici imagine, nici sunet, şi a ieşit la balcon, folosindu-se de vocea proprie, uşor strigată, pentru a rosti parte din cele zece propuneri, regăsibile în Comunicatul lui Ion Iliescu; propuneri care, deloc curios, erau contribuţia lui Mazilu. Şi de fapt nu a lui, ci a lui Vaclav Havel – Carta 77 – pe care, foarte harnic, Mazilu o copiase din timp.

            Lăudându-se, Silviu Brucan mi-a dat o copie din manuscrisul corectat de el – punctul 5 (agricultura), punctul 7 (minorităţile) şi punctul 9 (politica externă), insistând asupra suprimării ultimului rând - Aşa să ne-ajute Dumnezeu!-  pentru  că astel, mi-a explicat el, i-am tăiat drumul regelui.

Nu s-a aflat, dar s-a ştiut, cum a ajuns Dumitru Mazilu la Comitetul Central, asumându-şi cu de la sine putere răspunderea pentru buna desfăşurare şi împlinire a revoluţiei. Mai întâi, arestând teroriştii care nu existau, dar el îi vedea foarte bine. I-a adunat de peste tot, din locuri ascunse (consilier al lui Ceauşescu, cunoştea foarte bine edificiul), sprijinit îndeaproape de Dan Iosif, viitorul senator de Giurgiu, înghesuindu-i într-o fostă sală de şedinţe, cu faţa la podea şi mâinile la spate.

Cu luminile stinse, pe scările clădirii s-au descărcat multe automate, cu multe pierderi de vieţi omeneşti. „Am mai lichidat trei”, se lăuda Dan Iosif, întors din expediţia nocturnă, aruncând încărcătorul gol, sub privirea vigilentă a lui Dumitru Mazilu care, se descălţase, stătea cu automatul alături şi dădea interviuri unor ziarişti străini, ajunşi în mod misterios până la el. Mulţi, unii cu camere de televiziune. Singurul care n-a ajuns să-l vadă a fost Jean-Louis Calderon, fotbalist şi cameraman la Tv-5, trimis la Bucureşti să surprindă imagini din prima revoluţie transmisă în direct.

Nereuşind să pătrundă în clădire, Jean-Louis Calderon a rămas în stradă, până în zorii zilei, când s-a produs fatalitatea: din subteranele CC-ului, a ţâşnit un ARO, iar revoluţionarii au tras asupra lui, crezând că e vorba de terorişti. Nu erau – nu  s-au găsit niciodată –, dar şoferul a pierdut volanul şi maşina a intrat într-unul din cele 6 tancuri aliniate în jurul clădirii. Tancul a dat cu spatele, să se elibereze de ARO, iar tinerii din zonă, inclusiv Jean-Louis Calderon, au fost zdrobiţi sub şenilele acestuia. Cadavrul ziaristului francez a fost cules în grabă şi trimis, prin Bulgaria, la Paris.

Subteranele era multe, dar n-au fost ticsite de terorişti. Ceauşescu avea buncărul său, unde n-a mai putut să coboare, şi un tunel prin care, din Sala Palatului, ajungea în sediul CC-ului, evitând mulţimea din piaţă. Tunelul era păzit permanent de soldaţi pe care revoluţia i-a uitat aici – nici Mazilu n-a ştiut de ei – şi putem presupune că ei, încercând să se elibereze, au  ţâşnit în stradă în automobilul fabricat la Muşcel.

Aureolat, Dumitru Mazilu, avându-l mereu aproape pe Dan Iosif, a vânat toată noaptea terorişti. Cu faţa la podea şi mâinile la spate, mulţi au făcut pe ei. Cei rămaşi în viaţă au alcătuit o asociaţie, Grupul 22, şi-au ţinut să spună adevărul, trimiţând un memoriu senatorului Sergiu Nicolaescu şi o copie la Adevărul. Nu ştiu ce a făcut Sergiu cu memoriul. Din moment ce n-a mai apărut pe niciunde, presupun că l-a dat mai departe, poate chiar lui Dumitru Mazilu. Eu, nemaifiind la Adevărul, l-am adus la Madrid, iar mai târziu l-am comentat şi trimis la România Mare. Două pagini pline, dublând tirajul publicaţiei inmunde, şi umplându-l cu bani pe proprietarul acesteia, moşierul de la Butimanu şi unul dintre cei mai nefaşti politicieni de care am avut parte.

Presupun că în noaptea de 22 decembrie, ca în noaptea Bunei Vestiri, evlaviosul Mazilu a avut revelaţia destinului, plănuindu-şi lovitura din ultima zi a anului ­89; eşuată înainte de a ajunge la mal. Pentru că nu s-a uitat la ceas: era prea devreme, iar pe 12 ianuarie a fost prea târziu. Revoluţionarii se aflau în casele lor şi n-a dispus de mulţimea fără de care nu putea să facă nimic. In schimb, va dispune cu prisosinţă de această mulţime– vom vedea cum - în seara zilei de 12 ianuarie.

Am spus, n-am publicat ştirile de senzaţie primite prin telefon (înregistrate pe un magnetofon cu şase piste!) sau prin cele trei telexuri ale Scânteii. Şi nu m-am grăbit 
să deschid în Adevărul paginile din dosarul lui Dumitru Mazilu.   

Nici acum nu cred că sunt de mare folos celor ce n-au cunoscut în mod direct primul nostru pas cu stângul, absolut greşit. Cred totuşi că, deşi îngălbenite de trecerea anilor,  unele merită să fie ştiute. Fiind singurele care dau măsura exactă a persoanei, personalităţii şi influenţei sale asupra mersului nostru spre un viitor din ce în ce tot mai departe. Tot mai departe, pentru că el este autorul şi actorul direct care a introdus învrăjbirea şi haosul în viaţa politică şi socială a ţării. Tot ceea ce s-a întâmplat după aceea, până la jumătatea lui iunie, toate adunările, toate mitingurile şi contramitingurile, toată libertatea şi democraţia noastră în transhumanţă, s-au desfăşurat haotic, pe drumul adânc, croit sub zodia zădărniciei de Dumitru Mazilu.

Dumitru Mazilu care a rămas, spre stupefacţia mea, în ierarhia politică a ţării şi, paradoxal, a fost susţinut cu smerenie în această ierarhie, de însuşi Ion Iliescu, autorul şi actorul direct al lichelismului politic, mistificării istoriei şi falsului  patriotism.

                     Fiindcă nu oricine poate consacra, prin Constituţie, o revoluţie care n-a avut loc, dar a durat atât cât s-a dorit (de alţii). Şi nu oricine poate desfiinţa o ţară, lăsând poporul de izbelişte, să cutreiere Occidentul în căutarea hranei, instrăinându-se. Nu oricine poate mistifica istoria, considerând lovitura militară - hotărâtă la Malta - o revoluţie, ale cărei idealuri sunt continuarea valorilor supreme ale poporului român, a spiritului şi tradiţiilor sale democratice.  E prea mult. Înseamnă să profanezi memoria  lui Decebal, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu sau Ştefan cel Mare. Inseamnă să stingi lumina peste Sarmizegetusa, peste Rovine şi Călugăreni, peste Padeş şi Alba Iulia Şi să arunci în derizoriu paginile primilor noştri cronicari, psalmii lui Dosoftei, şi veşnicia poemelor eminesciene.

               Prea mult, mai mult decât o mistificare a istoriei şi spiritualităţii neamului. Dar, din decembrie 1989 până azi, numai asta s-a făcut, începutul fiind opera lui Ion Iliescu (inclusiv cea scrisă) şi a celor din preajma sa, avându-l mereu alături pe Dumitru Mazilu. Cel mai priceput în falsuri şi mistificări. Şi atât de apropiat de Ion Iliescu, încât uneori am avut impresia că, dacă nu conduc împreună, cel de al doilea l-a condus pe primul pentru ca primul să conducă ţara.

Nu am nimic personal, să ne înţelegem, împotriva lui Dumitru Mazilu, nu am ce să împart cu domnia sa; pot la o adică să-i încropesc un panegiric. Numai că, după mai bine de douăzeci de ani, revăzându-i dosarul, am avut senzaţia că citesc pagini nescrise din Dostoievski, Balzac şi, uneori, Rebreanu, Fănuş sau Marin Preda. 

Foarte multe dintre acestea reprezintă contribuţia sa directă, involuntară şi nemijlocită, iar cineva, dintre colegii apropiaţi, le-a pus într-o ordine aproximativ cronologică, îngăduindu-şi mici răutăţi şi scurte comentarii, în cunoştinţă a faptelor. Presupun că e aceiaşi persoană care în seara zilei de 12 ianuarie, i-a strecurat unei femei bileţelul pe care aceasta l-a citit cu tot glasul: Dar dumneata cine eşti, domnule Mazilu? Când erai ofiţer de securitate cum era?  Femeia nu era o asistentă medicală oarecare, cum s-a spus, ci însăşi mesagera Îngerului Răzbunător, din Apocalipsa lui Ioan, pogorât direct în Piaţa Victoriei.

Revăd paginile, trec peste angajamentul său ca viitor ofiţer de securitate - era elev la Şcoala de Mecanizare a Agriculturii, din Bacău -, şi mă opresc la prima autobiografie. Piesă de rezistenţă, scrisă de mână, la vârsta de 18 ani, cu o caligrafie îngrijită, cu mici 
greşeli de gramatică şi exprimare – le transcriu fără corectură -, dar cu mulţi termeni specifici ideologiei marxiste.

                  „Astăzi, 9 Martie 1952. În mod critic şi autocritic fac următoarea Autobiografie. Mă numesc Mazilu I. Dumitru, fiul lăcătuşului CFR Mazilu N. Ioan născut în comuna   V=le (Vasile) Roaită fost Domniţa Maria, Letea, pe vremea burgheziei la 24 iunie 1943”. Urmează datele de şcolarizare, cu regretul de a nu fi fost la grădiniţă (unde nu se predau cursuri de marxism). Şi continuă: „Nu sunt căsătorit şi deocamdată nu mă gândesc la această chestiune. (....). Nu am avut în trecut niciun fel de avere, nici în prezent nu am nicio avere. Mă trag dintr-o familie de muncitori. Tatăl meu, Mazilu Neculai Ioan lăcătuş la depoul de locomotive CFR Bacău, a trăit şi anterior sub burghezie şi capitalism, tot din produsul braţelor sale dela etatea de 12 ani. (...).

 Prima pagină din Autobiografie

Aici, persoana care a pus în ordine paginile, începe să mintă: „ Dumitru Mazilu nu-şi cunoaşte mama, tatăl său fiind însurat de cinci ori. Cinci copii, cu mame diferite (fraţi vitregi, Mazilu nu aminteşte niciunul, şi nici ordonatorul paginilor), sub acelaşi acoperiş, împărţindu-şi sărăcia şi mizeria. Astfel că, deşi foarte fraged, ajunge să înţeleagă că numai prin câştigarea unei poziţii sociale bune va putea să prospere, alături de tatăl său, căruia „partidul muncitoresc i-a dat calitatea de membru şi munci de răspundere muncitoreşti în cadrul organizaţiei CFR Bacău.” Alături, deasemenea, de un văr, Proca Constantin, membru al Partidului Comunist Român din ilegalitate, ajuns secretar al judeţenei şi membru al CC al PCR.”

 

„După cum îmi amintesc, verişorul îmi spunea să învăţ bine şi cu sârguinţă, că şcoala la care înveţi, e şcoala poporului.” Sfaturi urmate şi după decesul acestuia, care  i-a şoptit de pe patul de moarte: „Conducerea aceasta, partidul ăsta al nostru de astăzi, va trăi mult, o vor apuca şi copii şi strănepţii tăi, va fi veşnică...”

Premiant an de an, Mazilu se înscrie la un examen de bursă, reuşind pe primul loc. „Examenul câştigat victorios mi-a dat curaj şi am pornit la luptă”, învăţând marxismul de la profesoara Ana Hect: „un profund respect pentru această tovarăşă, care astăzi e directoarea şcolii de marxism din Bacău, din partea PCR.”

Viitorul ofiţer de securitate reţine multe amănunte din această perioadă, pentru a stărui asupra zilei de 19 martie 1949, când a participat la Congresul de unificare al UTM, alături de delegaţia Consomolului, şi a primit carnetul roşu de membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc. Agitator, secretar al biroului de clasă, apoi pe întreaga şcoală, ajunge la Şcoala de cadre medii a CC al UTM, la Predeal, „călăuză precisă pe drumul marxismului.” Astfel călăuzit, ajunge instructor extrabugetar al comitetului judeţean, având „sub control şi instructaj un număr de şapte organizaţii.”

De pe această poziţie, încurajat şi de „minunatul nostru deputat, tovarăşul Chivu Stoica, Dumitru Mazilu iniţiază construirea unei clădiri noi pentru şcoala agricolă, cea

dinainte fiind „o derăpănătură, a rămăşiţelor burgheze ai cărei pereţi cădeau pe noi.”

Lucrul început cu entuziasm, pînă când contabilul şcolii opreşte construcţia din lipsă de fonduri. Primul duşman de clasă pe care Mazilu îl demască, obţinând dezlegarea pentru zidirea edificiului, datorită unor factori politici cu răspundere: Duşa Victor, adjunct la Ministerul Alimentaţiei Publice, Constantin Vidraşcu, adjunct la Ministerul Agriculturii, şi Eduard Mezincescu, ministrul Artelor.

Mazilu nu menţionează şi factorii locali. Pentru el contează cei de sus, pe care îi va căuta ori de câte ori va simţi nevoia şi datoria de securist să-i contacteze.   

Dar a venit şi prima nenorocire: în dimineaţa zilei de 2 iunie, 1951, descoperă că buzunarul de la haină i-a fost tăiat cu lama şi i s-a luat carnetul roşu de utemist. „Un prieten al cauzei, cred, îmi dăduse o lovitură aproape de zdruncin. Zadarnice au fost căutările organizaţiei în acest domeniu, părticica mea de steag n-a fost găsită.”

Zdruncin potolit o lună mai târziu, când organizaţia din care făcea parte a hotărât să rămână membru pe mai departe şi să i se dea un carnet nou. Ca o consolare, deputatul judeţului, Chivu Stoica, i-a făcut cadou un aparat de fotografiat, iar şcoala a primit un aparat de proiecţie din partea Comitetului Cinematografiei.

Până aici totul în ordine, mai puţin faptul că, insistând asupra verişorului Proca Constantin, ilegalistul, l-a uitat pe unchiul său, Crăciun Constantin, legionar, şef de cuib în comuna Scutaru. Cel puţin aşa susţine „jurisconsultul”, care i-a ordonat dosarul şi nu minte, ca în cazul mamei, Mazilu amintindu-şi foarte bine de ea: „ Mama mea Ioana Ştefănache, din comuna Prisecani, casnică...” Îşi mai aduce aminte şi de  „o mătuşă de pe tată, Timiraş”, dar nu şi de Crăciun Constantin, unchiul legionar. O piatră grea, de care se eliberează ignorând-o, scopul său fiind progresul social şi politic.

 

Ultima pagină din autobiografie

Autobiografia olografă, din 9 Martie 1952, 
se termină aici, cu  încredere şi speranţă: „Să smulgem naturii cu ştiinţă tot ce ne poate da, să transformăm viaţa aceasta în una şi mai fericită. Iată sarcinile noastre acum. Vom reuşi oare? Da. Vom reuşi. 
Pentru că Marele Stat al Socialismului Constructor al Comunismului a reuşit, el
trăieşte cu cele mai frumoase victorii cu
toate aceste ţeluri,...şi noi le vom trăi,...
Stalin e cu marele popor sovietic e cu noi 
cu toate popoarele cu el...cu marele Stalin Pacea va învinge războiul.// Trăiască viitorul fericit al scumpei noastre patrii!” 
Caligrafie apăsată, literele din ultimile 
rânduri se dublează, apoi se triplează.
Un bun grafolog le poate citi şi analiza,
apelând şi la cunoştiinţe de psihologie.
Cel puţin pentru mine, este vorba de o "smuceală", o dedublare a persoanei, aşa cum
se va manifesta pe 12 ianuarie, 1990. Amănunt pe care-l păstrăm la finalul finalului.

De aici încolo ne folosim de celelalte documente: la 1 septembrie, 1952, Mazilu este sublocotenent la Direcţia Regională a Securităţii din Bacău, apoi, în 1954, devine membru de partid, urcând uşor la gradul de locotenent, iar în ianuarie, 1955, la căpitan, când este trimis în URSS, la cursurile unei facultăţi speciale pentru un an.

Aici, jurisconsultul se lasă înşelat. Nu-i vorba de o facultate, ci de un curs de instruire al ofiţerilor de securitate. Aşa rezultă dintr-o Caracterizare: „...locotenentul major Dumitru Mazilu se numără printre tovarăşii care au obţinut cele mai bune rezultate şcolare la cursul făcut în URSS.” 
În mod cert, jurisconsultul a văzut un alt document, adăugat de Mazilu însuşi, căruia nu i-a fost greu să obţină un certificat – ştia bine ruseşte - prin care cursul respectiv să fie considerat drept curs de facultate, întrucât era organizat de Direcţia a IX-a (studenţi străini) a KGB-ului, pe unde a trecut şi Ion Iliescu. 
Pe atunci aveam şi noi Facultăţi muncitoreşti, absolvenţii acestora devenind studenţi la facultăţi de stat, fără examen, chiar şi fără diplomă de bacalaureat.

Totuşi, la Facultatea de Drept se intra prin concurs, unde primul examen îl reprezenta recomandarea organizaţei de bază PCR. Fără aceasta, fără origine sănătoasă, n-aveai nici o şansă chiar dacă erai tobă de istoria şi geografia patriei.

Certificatul – original sovietic însoţit de traducere – prezentat de Mazilu, i-a permis să evite admiterea, dându-i privilegiul de a se înscrie direct în anul doi. Şi pentru a nu lăsa timp să se observe falsul (fals adevărat), şi-a susţinut, în numai 13 luni, toate examenele pentru anii II-III-IV, devenind, în aprilie 1959, absolventul Facultăţii de Drept de la Universitatea Bucureşti; cu Examen de stat, susţinut în 1960. Fireşte, Securitatea era în spatele său, ajutându-l de fiecare dată.

Şi pentru a-şi şterge urmele – prevăzător, avea un domiciliu pe buletin, dar locuia alternativ, la altele două -, Mazilu a plecat la Cluj, pentru cursurile de doctorat în Drept la Universitatea Babeş-Bolyai.

Patru ani mai târziu, în 1964, îşi trece doctoratul cu teza Funcţiile statului socialist. Lucrare publicată în 1972, şi reţinută până astăzi sub un titlul uşor falsificat: Funcţiile educative şi coercitive ale statului. Al patrulea titlul din cele şapte din prima serie a operelor sale. Eliminate pe nedrept, în clipa de faţă, din bibliografia sa.

Niciun dicţionar enciclopedic serios nu poate elimina, să zicem, Sfânta familie (Marx-Engels) sau Ce-i de făcut? şi Un pas înainte, doi paşi înapoi , de Vladimir Ilici. 
Nici Independenţa naţională, gândire şi acţiune românească , de Dumitru Mazilu. 
Operă premiată la concursul pentru „Creaţie literară”, organizat de Cântarea României, cu diplomă semnată de Mihu Dobrescu. 

Numai Wikipedia se poate face de râs, eliminând prima serie a operelor lui Dumitru Mazilu, dar reţinând multe titluri publicate  în seria a doua, începând cu Revoluţia furată, din 1991.

O mare nedreptate pentru marele gânditor român, mai ales că opera sa teoretică este susţinută printr-o activitate practică neobosită ca profesor universitar şi, în cele din urmă, expert internaţional, reprezentantul României la ONU, unde nu i-a fost greu să ajungă, ajutându-se de falsuri.

Astfel, reţinem parte din datele oferite de el însuşi, pentru Wikipedia: în 1964 – profesor de teoría satului şi dreptului  la Academia de Ştiinţe Politice şi Sociale „Ştefan Gheorghiu” şi membru în biroul organizaţiei de partid. Tot în 1964 – profesor de drept internaţional la Şcoala de ofiţeri de Securitate, de la Băneasa, când este avansat la gradul de colonel. Intre 1965-1966 este directorul şcolii mai sus menţionate şi în acelaşi timp, până în 1968, preşedintele Subcomisiei naţionale pentru cercetarea abuzurilor şi ilegalităţilor săvârşite sub regimul condus de Gheorghe-Gheorghiu Dej.
Probabil contribuţia sa a contat mult la reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Soldată
cu un singur rezultat: în 1970 s-a editat  lucrării Lucreţiu Pătrăşcanu - Sub trei dictaturi,
patronată de Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă CC al PCR, unde lucra, între alţii, şi Dumitru Mazilu.

În 1970 Comisia Superioară de Diplome din Ministerul Învăţământului îi acordă titlul de profesor universitar – o simplă formalitate - şi, pînă în 1974, este Directorul ştiinţific al Institutului de ştiinţe politice din Bucureşti. O denumire postumă, deci un fals, o invenţie pentru funcţia  de consilier pe teme de drept internaţional al lui Nicolae Ceauşescu. Chiar dacă, din 1969, era ofiţer acoperit la Direcţia de Informaţii Externe, sub conducerea generalului Ion Mihai Pacepa.      

Mă opresc, mai departe, la divorţul de prima soţie, Elena Badalan, care mai fusese căsătorită de două ori (avea şi o fată, studentă)  înaintea căsătoriei cu Dumitru Mazilu, în 1958. O căsnicie – cu neînţelegeri – de care soţul vrea să se despartă după cinci luni, dar divorţul îi este respins şi căsnicia durează  aproape opt ani, când, la 19 iulie 1966, Mazilu reintroduce divorţul, convingând soţia să nu se mai opună: organizaţia de partid l-a obligat să divorţeze pentru că altfel îşi va pierde slujba. Dar vor rămâne împreună, ca şi când nu ar fi divorţaţi. I-a găsit avocat, i-a dat banii necesari şi, sporadic, a continuat să vină la domiciliul conjugal, plătind întreţinerea, deşi mai avea două domicilii: unul, în strada Căderea Bastiliei, 90 şi un altul pe strada Mihai Eminescu, 8-B, unde locuia de obicei. Ceea ce nu-i de mirare: toţi securiştii cu grad superior aveau mai multe case, după cum aveau şi mai multe misiuni. Între acestea, mulţi ani Mazilu a fost ofiţer superior pentru informaţii interne şi externe, precum şi anchetator principal al duşmanilor de clasă, majoritatea celor anchetaţi ajungând la Canal sau alte lagăre de muncă şi reeducare. Activităţi bine plătite şi recunoaşteri pe măsură, conferindu-i-se Ordinul Militar gradul III, în 1967; II, în 1972 şi I în 1977,  când a fost propus să fie avansat la gradul de general. Avansare amânată din motive necunoscute, dar spre norocul nostru. În fond, pentru spionaj erau suficienţi Ion Mihai Pacepa şi Nicolae Pleşiţă. Ajuns general, răspunderile lui Mazilu ar fi fost cu totul altele. Altele şi urmările.

Mazilu nu s-a despărţit niciodată de Academia Ştefan Gheorghiu, păstrându-şi catedra şi după ce a fost transferat la Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia organizaţii internaţionale (DOI). Nu s-a despărţit nici de activitatea politică, fiind ales membru în Comitetul de partid de la minister. Cu noile funcţii, prin mâinile lui au trecut multe documente secrete. Precum cel de la ONU, o scrisoare prin care Ministerul de Externe era informat că României i-a fost rezervat un post de expert la Departamentul pentru drepturile omului şi se solicita nominalizarea persoanei.   

Cine putea să fie cel mai indicat decât Dumitru Mazilu? El n-a şovăit, s-a autopropus, şi-a întocmit o caracterizare sforăitoare (un cv., cum se zice astăzi), a pus ştampila pe documentul de recomandare (cu antetul ministerului!) şi, folosind filiera Direcţiei de Informaţii Externe, condusă de generalul Pacepa, a facut ca acesta să ajungă la ONU, înainte ca nominalizarea să intre la Cabinetul ministrului, unde a ajuns odată cu răspunsul de acceptare, semnat de Secretarul general, Javier Perez de Cuellar. 

Fals după fals – trei până acuma -, în urma cărora Dumitru Mazilu şi-a făcut valiza şi a plecat la New York, împreună cu Nicoleta Mazilu, cea de a doua soţie, şi Daniel Mazilu, fiul amândurora. Trebuie adăugat: Nicoleta Mazilu, născută Mihalache, se calificase, în 1964, Şcoala profesională comercială nr.2,  ca bufetieră-vânzătoare, dar a fost angajată pe post de casieră la Academia Ştefan Gheorghiu, unde Dumitru Mazilu era profesor. Idila cu Nicoleta, cu 14 ani mai tânără, a determinat, probabil, divorţul de prima soţie. Şi nu-i de mirare: la New York, Nicoleta a fost recunoscută, ca şi soţul, expertă în drepturile omului.

Invidioşi, colegii din breaslă n-au stat cu mâinile în sân: au strâns dovezi şi le-au trimis la Bucureşti, dovedind că Mazilu depusese la băncile americane mai mulţi dolari decât i-ar fi permis salariu. Cu dovezile pe birou, Ceauşescu a cerut să fie adus acasă, sub un pretext care să nu-l alarmeze. Astfel, la Otopeni n-a avut covorul roşu, dar a fost aşteptat de colegii săi, ofiţeri de securitate, şi dus la o întâlnire cu cadrele superioare.

 Nu există documente despre această întâlnire, dar putem deduce urmările, căci există o scrisoare prin care Javier Pérez de Cuellar, Secretarul general al Naţiunilor Unite, insistă ca Mazilu să fie retrimis la post, invocându-se imunitatea diplomatică.

De la Bucureşti i se răspunde că Mazilu, ca expert, nu se bucură de acest blindaj. Şi ca să nu mai încapă nici o discuţie, i se retrage paşaportul diplomatic.

Astfel, Mazilu nu mai pleacă la New York, dar ajunge, nu se ştie cum, la Geneva. Tot ca expert, expert-raportor al Subcomisiei Naţiunilor Unite pentru drepturile omului, combaterea discriminării şi protecţia minorităţilor. Cu întreruperi mai lungi sau mai scurte, Mazilu a făcut naveta între Bucureşti şi Geneva, nederanjat de nimeni. Chiria apartamentului o suportau, probabil, Naţiunile Unite, Externele înzestrându-l cu veselă şi alte obiecte casnice. La toate organizaţiile şi organismele internaţionale, birocraţia era şi este multă şi deasă; infiltrată inevitabil de agenţii de spionaj. Javier Perez de Cuellar, Secretar General la Naţiunile Unite (1982-1991), nu se preocupa cu astfel de lucruri. Alţii i-au cerut insistent României să-l retrimită pe Mazilu la post, la New York, iar Javier Perez de Cuellar a semnat.   

Martor la procesul lui Iulian Vlad, între altele, Tudor Postelnicu – pe cât de rudimentar, era bine informat - a susţinut că Dumitru Mazilu a fost agent CIA şi a mai declarat că pe 22 decembrie, Iulian  Vlad a trimis, la orele prânzului,  un ordin scris unităţilor operative. Ofiţerul care ducea ordinul a fost interceptat şi arestat de Dumitru Mazilu. Urmările se pot presupune uşor: numărul morţilor a crescut.

În sediul CC – a declarat Iulian Vlad – „existau 500 de membrii ai forţelor speciale ale trupelor de interne, cu antrenament şi armament sofisticat”. Transmise la radio şi televiziune, ordinele sale au  oprit orice confruntare; chiar şi pe cea pregătită de Mazilu pentru 31 decembrie, când n-a mai avut la dispoziţia sa nici revoluţionarii.

Palatul Victoria

Adunarea din Piaţa Victoriei - numit miting la început, neautorizat, s-a consacrat termenul de adunare – a fost posibilă pentru că Mazilu şi-a organizat bine şi din timp “detaşamentele de şoc”, sprijinit involuntar de emisiunile de la radio şi televziune, care transformau  zvonurile în informaţii adevărate, precum şi pe psihologia maselor – sub emoţia libertăţii, învăţam din mers efectul protestului colectiv. Practic, în ultima zi a anului, Mazilu a început recrutarea de tineri care apărau revoluţia, înghesuiţi în gurile de metrou, bucurându-se de simpatía bucureştenilor şi eficienţa armatei care i-a înzestrat cu corturi, pături, saci de dormit şi alimente, neapărat sucuri şi livezi de portocale.

Veniţi din toată ţara, s-au împrietenit, s-au destrăbălat, s-au iubit şi s-au simţit atât de bine, încât un mai vroiau să plece niciunde. Nici rugăminţile doamnei Doina Cornea – “Copii, datoria voastră s-a terminat, duceţi-vă acasă!” – nu i-au convins să despartă de o promiscuitate incipientă.

Om cu iniţiativă, Mazilu le-a oferit o promiscuitate mai acoperită, creându-le condiţii bune de găzduire la trei hoteluri centrale – Negoiu, Union şi Capitol – şi lăsându-i, la început, să hotărască singuri ce trebuie să facă. 
Şi “copiii”, din ce în ce mai mulţi, au prins să se adune, astfel că până la 12 ianuarie, la Negoiu s-au înregistrat peste o sută, cu buletin de populaţie, şi alţii 20 fără nici un act de identitate.  Mazilu şi-a făcut apariţia oportun, însoţit de Radu Filipescu şi, aghiotant secund, de Popa Victor, de loc din Brabova, care a primit, în ziua de 11 (contează data!), o Împuternicire semnată de Mazilu însuşi, cu ştampilă în regulă. Numitul era  “împuternicit de Consiliu Frontului Salvării Naţionale să participe şi să ajute la promovarea transformărilor revoluţionare din Capitală.” Ceea ce a şi făcut, s-a mutat la Capitol şi a încercat să violeze un minor, fapt cercetat de Circa 2 Miliţie.

Bineînţeles, ordinele erau date numai de Dumitru Mazilu, aghiotanţii urmărind îndeplinirea lor: lipirea de manifeste anticomuniste, antisecuritate şi antiIliescu, la vedre, pe ziduri şi sâlpi; formarea de grupuri de agitaţie; provocarea trecătorilor. Pentru prima dată în istorie cuvântul comunistule! a devenit înjurătură de mamă.

Cazaţi bine, hrăniţi bine, la Cantina sportivilor din strada 13 Decembrie, îndestulaţi cu bunuri din ajutoarele internaţionale – cer să fi crezut: aproape 20 de mii de vagoane garate pe toate liniile de serviciu, până la Ploieşti, Urziceni, Roşiori, Topoloveni, un singur om de pază – şeful Direcţiei Regionale CFR -  şi căteva mii de borfaşi-prădători –  trupele de comando al lui Dumitru Mazilu şi-au făcut datoria, i-au respectat poruncile, au ieşit în stradă, la exerciţii ca pe un poligon de trageri, iar la orele stabilite, au refăcut de mai multe ori itinerariile de la centru până în Piaţa Victoriei, grăbind mulţimea cu îndemnuri mobilizatoare. M-am strecurat cu frică, din Piaţa Romană spre Calea Griviţei, la tramvaiul 20, s-ajung în Piaţa 1 Mai, şi nu i-am uitat: Fraţi români, ăştia ne minte. Comunistul Iliescu şi securistul Mazilu ne minte. În Piaţa Victoriei poporul român s-a strâns să le dea foc. Veniţi cu noi să ajutăm poporul!” Acasă, mi-am notat textul şi l-am reprodus  în Adevărul, în editorialul din 17 ianuarie. Erau cei pe care i-am revăzut, întârzâiaţi la marginea Pieţei, până la 3 dimineaţa, ca un cârd de berze pe malul un lac fără apă, de care un aveau nevoie, fiind plini de rachiuri.

 

Declaraţie - Ortodoxvia Aura, administrator Negoiu

Cinci zile mai târziu, pe 16 ianuarie, Hotelul Negoiu, a cerut să i se achite plata  pentru cazare şi Dumitru Mazilu a completat un cec, în valoare de 71.272 lei, din Contul Libertatea, ca şi când ar fi fost un cont personal. S-a târguit pentru 34.890 lei, cu cei de la Cantina sportivilor, recunoscuţi după ce contabilul a depus plângerea de rigoare la Ministerul Sporturilor, condus de Mircea Angelescu. Un grup mai mic, de la Filologie, n-a cerut nimic, numitul Marian Mierlă mulţumindu-se cu valoarea bunurilor de la jutoarele internaţionale, luate pe alese. Şi cu ce-a mai picat din jefuirea apartamentelor din blocul din faţa Comitetului Central, părăsite după retragerea trupelor de securitate. Jaf săvârşit împreună cu cei de la Union şi Negoiu. Marian Mierlă era 
fesenist , membru în Consiliul Frontului, dar s-a retras, trecând la ţărănişti.

Majoritatea din trupele de comando s-a reîntors în sfârşit, la casele lor, Mihai Montanu,
şeful de cabinet al lui  Mazilu, semnându-le adrese către CFR pentru eliberarea de bilete, ca participanţi în Bucureşti la “activităţi revoluţionare obşteşti.”

A urmat mitingul Pnţd şi Pdl (29 ianuarie), contramitingul Frontului, de a doua zi; au venit minerii, a fost asaltat Palatul guvernului (18 februarie), incendiat cu ajutorul
celor 15 nebuni, aduşi de la Mărcuţa, cu microbuzul  şi    minerii au venit iarăşi, la fel de eficienţi.

A început campania electorală, Ion Raţiu şi-a publicat fotografía la braţ cu Margret Thatcher, dar eu, la mitingul din ziua Floriilor, am refuzat să fiu fotografiat cu domnia sa, salvându-mă de linşajul haidamacilor săi, înşurubaţi din seara aceea în Piaţa Universităţii, devenită stână pîna la jumătatea lui iunie.

Au venit şi au plecat alegerile, Iliescu a câştigat, Raţiu şi Câmpeanu au pierdut, având de partea lor haidamacii din Piaţa Universităţii, degajată de ortacii din Valea Jiului şi convocaţi mai apoi sub Cupola Pavilionului de la Piaţa Scânteii, pentru ca Iliescu să le poată spune: Dragi prieteni, vă mulţumesc încă odată, v-aţi făcut datoria, dar acum întoarceţi-vă la casele şi uneltele voastre.Vă urez noroc bun!

Dumitru Mazilu a văzut alte unelte. Şi ca expert al Naţiunilor Unite a întocmit un raport, pe care nu i-l ceruse nimeni – nu mai era expert –, dar l-a trimis la Geneva l-a   făcut public pe toate căile, în tot Occidentul, şi a cerut protecţia poliţiei elveţiene, înfricoşat de ce i-a fost dat să vadă: “… evenimente tragice, fără precedent. Sosind la chemarea noilor lideri politici ai ţării, 12.000 de mineri au ucis, au rănit grav, au bătut în mod barbar populaţia Bucureştiului, au scalpat femei, au scos ochii din capul studenţilor…o întoarcere la barbarie în época de piatră…” 
 O galimatie fără precedent: minerii mai întăi ucid, apoi rănesc grav, bat populaţia, scalpează femei şi scot ochii din capul (unul singur) studenţilor…

Nici Televiziunea (liberă pe atunci) n-a fost departe de galimatie: a selectat în aşa fel secvenţele "evenimentelor tragice", încât lumea a înţeles că mai întâi au venit minerii şi abia după aceea turma de mitingişti (de 52 de zile prezenţi în Piaţa Universităţii), ciobanii, băciţele, foştii activişti şi dizidenţii la fără frecvenţă, deveniţi între timp milionari, clasă politică şi elită intelectuală.

Astfel, televiziunea a manipulat, iar Mazilu a minţit şi  falsificat. În recompensă, Ion Iliescu i-a înlesnit întoarcerea la uneltele sale, la Ministerul de Externe, trimiţându-l şef al misiunii noastre din Filipine, apoi la Viena ca reprezentant al României la OSCE. Şi, în cele din urmă, în 2004, l-a numit membru pe viaţă, în Colegiu Institutului Revoluţiei Române şi i-a conferit Ordinul Steaua României în grad de Cavaler.

 Institutul Revoluţiei Române, o absurditate construită cu toată logica, pentru a justifica o revoluţie care n-a existat, legitimată de peste 30.000 de revoluţionari care au participat la revoluţia adevărată, privind-o pe fereastră sau la televizor. Unii erau pe atunci în leagăn, sugând din biberon, dar primesc până azi indemnizaţii substanţiale, din banii publici, având multe avantaje materiale (case, terenuri, etc) şi privilegii politice. Tot de aici a luat bani şi Institutul Revoluţiei, bugetul fiind stabilit de parlament, iar acesta fiind parlamentul ţării.

Dumitru Mazilu, revoluţionarul care a încercat să desfiinţeze revoluţia, şi-a dorit mai mult decât Ordinul Steaua României în grad de Cavaler. În întâmpinarea dorinţei, în 2003, Academia Diplomatică Internaţională l-a propus candidat la Premiul Nobel pentru Pace. Premiu neconferit. Probabil pentru că o atare insituţie – după cea fondată, în 1925 de Titulescu,  la Geneva şi dispărută puţin după aceea – nu există şi deci propunerea de acum n-a avut un autor credibil.

Între adevărate, inventate sau false, Dumitru Mazilu este deţinătorul unei colecţii impresionante de premii internaţionale, distincţii universitare şi titluri academice, contabilízate riguros de Mihai Stoenescu - de la titlul de doctor honoris, acordat de Colegiul American al Elveţiei (!??), până la Medaglia Pontificia.

Falsuri inutile, care nu folosesc nimănui. Pe cele utile, cele care i-au folosit numai lui, le-am văzut. Desigur, nu pe toate. Unul, foarte grav, îl las la urmă, pentru a mă opri la altele două, mai mărunte, dar semnificative. 
Spuneam că sinuciderea soţiei  n-a fost o sinucidere oarecare. Cercetările de atunci s-au închis cu această concluzie. Dar existat câteva dovezi care duceau spre bănuială. Mai întâi, flacoanele de romergan, găsite în baie. In doze mari, se poate vorbi de un astfel de desnodământ. Numai că, din documentele medicale – fişe de observaţie, tratament, etc. – emise de Spitalul nr. 9 şi Spitalul Ministerului de Interne, rezultă că pacientului Dumitru Mazilu i s-a prescris mereu administrarea bobiţelor albastre de romergan. Şi nu Elenei Mazilu, care înainte de a se sinucide, i-a scris Aureliei, fiica sa dintr-o căsătorie anterioară : „Iartă-mă, Lia, că nu am mai putut rezista. Cel puţin atât să facă acest Mazilu, să te ajute până îţi termini facultatea. Să nu pleci din casa aceasta...”  

Rugămintea iertării e firească. Formula „nu am mai putut rezista” e dubioasă, verbele obişnuite în atari împrejurări fiind a suporta, a îndura, etc., pe cînd a rezista e propriu unui militar, puţin cazon. Iar despectivul acest Mazilu nu se potriveşte într-o familie, oricît de căsnicită. Las presupunerile la liberă alegere, dar nu uit că, în drum spre Piaţa Victoriei,  trupele de comandă conduse de Mazilu pentru a-l da jos pe comunistul Iliescu, strigau din rărunchi şi securistul Mazilu...

În drum spre Cluj, probabil s-o vadă pe Aurelia,  în ziua de 8 noiembrie 1967, la ieşirea din Făgăraş, în comuna Beclean, maiorul de securitate Dumitru Mazilu, l-a lovit mortal cu maşina cetăţeanul Rusalin Căldăraru. Precum în cazul sinuciderii soţiei, cercetările s-au închis, scoţându-l pe şoferul imprudent din culpă, pe baza declaraţiei acestuia: „ era beat, cu o sticluţă de ţuică în mână, mi-a sărit brusc în faţă şi n-am avut cum  să-l ocolesc.... era bolnav, avea o tumoare canceroasă la plămâni...”

Ce putea să facă un plotonier major de miliţie în faţa unui maior de securitate? De unde ştia Mazilu că Rusalin Căldăraru, foarte sprinten la 69 de ani, era bolnav? Mistificări, falsuri după falsuri.

Dosarul prin care Dumitru Mazilu spera să-l pulverizeze pe Petre Mihai Băcanu pentru a stăvili defăimăre sa cu dovezi concrete (parte, am aflat mai târziu, le primea de la Mihai Chiţac), nu conţinea nici un fals. Absolut niciunul. Dar cei care-l instrumentaseră, ca să un fie trecut printre dezidenţi, căutaseră capete de acuzare dincolo de “acţiuni duşmănoase”, fiind invinovăţit de afaceri, care i-ar fi adus peste 180.000 de lei – bani buni pe vremea aceea – cumpărând şi vânzând câteva autotutirsme Trabant şi capete de tractor. Cumpăra din Vâlcea, repara la Bucureşti şi vindea la Buzău. Câştig drept, căci îl obţinea prin muncă cinstită şi la vedere. Totuşi, arestarea sa a avut la bază alte temeiuri. Jurnalist inventiv, îşi facuse loc în ziar cu o rubrică proprie, foarte citită, scriind despre lucruri la care aproape nimeni nu se gândea. Să zicem – exemplele le pun de la mine – un vultur a trăit 118 ani, fără să zboare, închis într-o colivie, la grădina zoologică din Schonbrun, dar un crap poate trăi pâna la 200 de ani. Ceea ce un s-a dovedit niciodată. Cu mare noroc, ocolind undiţa sau năvodul, crapul ajungea la cel mult 10-12 ani, restul vieţii, stabilit teoretic, rîmânând în răspunderea biologilor.

Astfel de poveşti se citeau cu plăcere şi interes. O singură dată, răsfoind revístele din care-şi extrăgea curiozităţile, Petre Mihai Băcanu a greşit, scriind despre hrana şi hrănirea animalelor de casă. Involuntar, a făcut publicítate alimentelor pentru câini şi pisici, produse de firme occidentale, inexistente în magazinele noastre.

Cu cenzura stufoasă de atunci, ştirea nu putea trece neobservată. Dacă a scăpat celor de la Secţia de presă, a văzut-o şeful acesteia, Gheorge Florescu, labradorul; iar dacă nu, a putut s-o măsoare secretarul CC presă, Constantin Mitea, buldogul. Cert este faptul că a flat-o şi Cabinetul 2, tovarăşa Ceauşescu, care a cumpănit-o altfel: Cum să publici aşa ceva, când oamenii n-au ce mânca? 
 Şi a urmat arestarea lui Băcanu. Dar nu numai pentru hrana animalelor de casă. Afacerea cu autoturismele Trabant fusese un pretext, alimentele pentru câini şi pisici, era un motiv, dar cauza era cu totul alta. Mereu inventiv, împreună cu alţi doi colegi de la România liberă – Anton Uncu, Mihai Creangă şi un zeţar – puseseră la cale şi erau pe punctul de a scoate  un altfel de ziar, cu totul în afara liniei partidului. 
Securitatea aflase, probabil de Boris Igor sau Constantin Vrânceanu, informatori diligenţi, şi aşteptase motivul pentru a pune în mişcare cauza. Cu dovezi concludente, toţi au fost arestaţi. Au urmat anchetele, interogatoriile, umilinţa şi Petre Mihai Băcanu i-a trimis o scrisoare lui Nicolae Ceuşescu, recunoscându-şi vina, şi cerând înţelegere şi clemenţă, ca soţ şi părinte, ţinând foarte mult la familia sa. 
Nu s-a bucurat de clemenţă, dar pe 22 decembrie a fost eliberat, precum Mazilu însuşi. Dar dizidenţa lor era diferită. Mazilu falsificase totul, chiar şi disidenţa.

Şi m-am întrebat mereu, dacă tot falsificând, Mazilu n-a ajuns să se  falsifice pe el însuşi, propria-i fiinţă, anulându-şi personalitatea, dedublându-se. „ Tulburare psihică – transcriu, întreagă, definiţia din Dex – ce constă în disocierea personalităţii, la acelaşi individ, în una normală şi alta morbidă, fiecare dominând alternativ şi determinând caracterul comportamentului.”  

Urcat pe tanc, în Piaţa Victoriei şi strigându-şi sloganurile – Moarte pentru moarte, dinte pentru dinte! Jos comunismul! Jos Securitatea! Jos Iliescu! Noi suntem poporul! -, Mazilu nu mai era Mazilu, nici comunistul, nici securistul. Pe tanc, alături de Ion Iliescu, Petre Roman şi Gelu Voican Voiculescu – Trei plus unu -, Mazilu el era altul. Altul şi poporul. Altul şi restul lumii. Unu plus universul.

Pentru că numai aşa pot înţelege încercarea de a-şi însuşi poporul şi a-l da jos pe Ion Iliescu pentru a-i lua locul şi a prelua puterea politică a satului.      

Şi m-am tot întrebat de ce încercarea sa, chiar uşuată, n-a intrat sub incidenţa legii, aşa cum prevedea, atunci şi acum, Codul de procedură penală? De ce, tentativa fiind dovedită, Procurorul general nu s-a sezisat din oficiu, duspunând urmărirea sa? Martorii i-ar fi prisosit. Nu mulţimea din piaţă, ci neapărat, forţele de comandă care l-au sprijinit. Măcar o zecime din peste suta de „revoluţionari” cazaţi la cele trei hoteluri din centrul oraşului, hrăniţi, şi instruiţi, timp de două săptămâni, de Dumitru Mazilu în vederea acţiunii sale nesăbuite. Era suficientă, pentru a dispune cercetarea, numai declaraţia Ortodoxviei Aura, administratoare Hotelului Negoiu.

Şi nu mă întreb de ce victima salvată l-a ţinut alturi, mereu în dreapta sa. Nu mă întreb pentru că nu am nici o explicaţie şi nu pot vorbi de un şantaj fără dovezi. Nu am ideie cum funcţionează arta şantajului, nici eternitatea, nici infamia şi misterele istoriei.

Madrid, 29 aprilie 2015

(Textul vine în continuarea celui postat pe blog, viernes, 17 de abril 2015)

......................................................

© Darie Novăceanu. Rezervate toate drepturile