Antologie personală

 Autobiografie

Cine mi-a spus

Cine mi-a spus că mâine ca şi azi

Acelaşi voi rămâne, a greşit.

Sunt verzi peste zăpezi aceiaşi brazi,

Dar cetinile şi le-au înmulţit.

Am mai crescut c-un an, c-un ceas.

Nu-s cel de ieri şi nu ştiu cum,

În timp ce mă priveşti, eu n-am rămas

Acelaşi, deci nu-s cel de-acum.

De vrei să mă cunoşti, tu mă priveşte

Nu din afară, dinlăuntrul meu.

Eu curg cu timpul şi pe drum, fireşte,

Rămân acelaşi şi mă schimb mereu.

Noapte de decembrie

În noaptea aceea ningea cu stele albastre,

Le-auzeam cum cădeau pe câmpia pustie

Şi ningea, ningea în sufletele noastre

Cu nădejdi, cu bucurii şi cu mânie.

Barăcile şantierului rămăseseră goale,

Stăteam sub megafonul atârnat în cireş,

Din care vorbele cădeau în rotogoale

Cu zăpezi şi cu stele peste umerii deşi.

Ascultam înălţimile şi primul cuvânt

Rostit de puterea pupulară, de noi

De toţi ce trudeam pe pământ.

De toţi cei întorşi mutilaţi din război.

În noaptea aceea am cântat prima dată

Împreună, adunaţi în cantină.

Ningea cu stele albastre pe câmpia uitată,

Ningea în sufletele noastre cu nădejdi şi lumină.

Minerii

Se frâng de faţa mea ecouri care curg

Din zeci de abataje pe galerii şi-mi pare

Că sunt de-un ceas întâiul demiurg

Ce se lipseşte-n truda lui de soare.

Îmi pipăi umerii şi când lovesc din mers

Câte-un copac carbonizat, eu sunt

Primul Atlas ce ţine-un univers

Greu de-amintiri, de-aici, de sub pământ.

Ghicesc şi vântul adormit de veacuri

Printre frunzişul ce-a rămas strivit

În lespezi de cărbune, ca în oglinzi de lacuri

Sus, pe pământ, răchite-n asfinţit.

O lume-ntreagă-şi desfăşoară firul

Sub braţele vânjoase de miner,

Aici, und’se-mpreună zenitul cu nadirul

Şi fiecare bulgăre i-o stea ce-a ars în cer.

Iar cînd detună stânca departe, su Carpaţi,

Minerii-şi prin de haine lanternele şi parcă,

Înaintând prin ere, în raze-nveşmâtaţi,

Fâşii de infinit în vagoneţi încarcă.

Cocorii copilăriei

 

Bat cocorii toamna ira pe umăr

Când toamna-şi dezgolea pe dealuri

Învineţite şolduri de aramă,

Eu număram cocorii ce treceau

Cu ţipete albastre peste cramă.

Aţi auzit vreodată ţipătul acela,

Acea tristeţe singură sub nori,

Apăsătoare, umedă şi goală,

Aţi numărat vreodată şiruri de cocori?

Cocorii...care m-au învăţat să număr!...

Bună dimineaţa, Mamă!

Bună dimineaţa, Mamă!

Am venit

Să-ţi sărut ochii care-au plâns,

Părul în care s-a împletit argint,

Mâinile tale fără de seamăn

Care m-au mângâiat

Când prin clipe târzii mi-ai îngânat

Primele cântece.

Nu mă privi aşa,

Eu ştiu prea bine:

Nu mai găseşti copilul mic din mine.

A rămas departe, undeva,

În Poiana Rudarilor, cu oile,

Cu turmele,

Căutând sub vechiul copac

Urmele

Bunicului Novac.

Au bătut ploile,

Au picat vânturile

Peste poveşti, peste vreme,

Şi-au început de-atunci să mă cheme

Spre zările lor, cânturile.

Bună dimineaţa, lumină!

Sărută-mi câmpia, dealurile, apele.

Sărută-mi liliacul din grădină,

Liniştea lui,

Pe omul din câmp, din uzină,

Pe-aproapele

De inima mea,

Şi du-mă pe braţele tale de aur

Să spun fiecăruia

Bună dimineaţa...

Bună dimineaţa, lume!

Bună dimineaţa, dragoste!

Bună seara, copilărie!

Fântâna

Dreaptă, cumpăna fântânii, altădată,

Scârţâia când vântul prevestea furtună.

Se oprea adesea lângă ea o fată,

Oglindindu-şi chipu-n apa din fântână.

Se privea şi-n urmă se pierdea-n câmpie.

Cornu lunii, tainic, răsărind pe-aproape,

Rămânea deasupra, parcî să mângâie

Trupul feciorelnic impietrit în ape.

Stă-ntr-o rână furca... Apa a secat,

Anii se topiră; nu mai ştiu de fată.

Scârţie când vânturi cumpăna o bat.

Câţi drumeţi băură chipul din găleată?

T r i p t i c  b r â n c u ş i a n

Masa Tăcerii

A rămas uitată , aşteptând sa vină

prin amurgul toamnei oamenii la cină.

Cu frunzişul veşted anii cad pe rând,

masa doar rămâne veşnic aşteptând .

Zeii niciodată pe Coloana trasă

prin inelul artei n-au venit la masă.

Nici eroii ţării, prin războaie morţi,

N-au venit la cină, n-au intrat pe Porţi .

Umbrele dungate cu lumini de stea

parcă-ntind peşchirul înflorat pe ea.

Şi pe el cuţitul luni-n părţi egale

taie pâinea nouă-a luncilor natale

                                       

Coloana fără Sfârşit

Sfredel ţâşnit din adâncime de pământ,

coloana suplă pare un cuvânt 

ce cere împlinire si pace si belşuguri

pentru aceste câmpuri  brăzdate-n lung de pluguri.

E-un stâlp de casă ce propteşte-acum

streşini de cer la margine de drum.

Pridvorul lui se-ntinde peste zare,

ca-ntre tăcerea albă o întrebare.

Simţi infinitul cum se scurge dur

către pământ prin românesc contur

şi parc-auzi o voce strigându-te anume

să zbori cum ciocârlia peste întreaga lume.

   

Nopţi pariziene

Din crini de porţelan, lumina verde 

te-ademeneşte tainic şi te pierde.

Prin iarba udă dansuri de argint 

din gleznele rotunde te strigă şi te mint.

Târziu, de unul singur prin noapte te strecori

cu zările albastre umbrite de culori

străine şi de râsul cucoanelor din birt,

când ceru-ţi  toarnă-n suflet miresme reci de mirt.

Deasupra Senei timpul alunecă din turle,

se prăbuşeşte-n tine ca un vacarm de surle

Şi-adormi uitat si singur la margini de târziu,

îmbrăţişând câmpia, visându-te la Jiu

(Din volumul de debut - Autobiografie.

Editura pentru literatură – Bucureşti, 1962)

…………………………….

© Darie Novăceanu - 2015