Restitutio in integrum
Trei plus unu
Palatul Victoriei în vreme de linişte |
Cei care au uitat, e bine să-şi aducă aminte; cei care n-au ştiut, se
cuvine să afle. În ianuarie 1990, îndată ce am coborât de pe colinele de aur
ale comunismului, noi am păşit cu stângul. Şi am mers tot aşa, cu stângul
înainte, mai ales în prima jumătate a anului, când a început pusul piedicilor
şi călcatul în picioare.
Se putea şi altfel, dar nu s-a întâmplat acest altfel, din moment ce primul dintre primii paşi cu stângul, l-am făcut de pe un tanc oprit în Piaţa Victoriei, ca un cal la stănoagă, cu tot harnaşamentul bine pregătit. Era într-o vineri, vineri 12 ianuarie. Miercuri, cu două zile mai înainte, Consiliul Frontului Salvării Naţionale declarase ziua de vineri „zi de doliu naţional în memoria martirilor Revoluţiei.” Şi ziua şi-a depănat ceasurile firesc, în linişte şi reculegere, marcate de dangătul clopotelor, până când, la orele 18,45, un cioflingar s-a urcat în şa, începându-şi cel mai fals discurs din cariera sa de fals dizident: „Dragi concetăţeni, vin de la Timişoara, am fost azidimineaţă în primul oraş al ţării. Toţi cetăţenii oraşului Timişoara merg până la capăt. Sunt Mazilu. Mă cunoaşteţi. Am venit la Palat din închisoare, unde am stat cu cătuşe la mâini”...
Dumitru Mazilu în plin progres |
După această scurtă autobiografie, cioflingarul a făcut o pauză, lăsând
mulţimea care se înmulţea să-i scandeze numele – Mazilu! Mazilu! -, şi când a fost sigur că toţi au învăţat cum se
numeşte, a scos de la brâu prima şarjă de lozinci, ca nişte grenade gata
amorsate: Victorie! Libertate! Jos
comunismul! Moarte securiştilor! Să vină Iliescu!
Lozinci repetate de mai multe ori, în aceiaşi ordine, până când mulţimea
trecuse de suta de mii, iar Ion Iliescu a venit şi s-a urcat pe cal, cu emoţie
şi dificultate, însoţit de primul prim-ministru guvernului provizoriu, Petre
Roman, şi vicele prim-ministrul Gelu
Voican-Voiculescu; singurul cu barbă îngrijit pieptănată, ca de evanghelist.
Odată aşezaţi lângă turelă, cioflingarul şi-a dus dreapta la inimă şi a
slobozit a doua şarjă de slogane, uşor modificată, în curgere prestabilită: Dinte
pentru dinte! Moarte pentru moarte! Jos comunismul! Jos Securitatea! Jos
comunismul!...
Euforizaţi de euforia mulţimii, cei Trei
plus unu, de lângă axul turelei, scandau împreună sloganurile, respectând
ordinea, când, pe neaşteptate, prelungind strigarea, cioflingarul, de la singurul
microfon deschis în Piaţă, a slobozit în pâlnia difuzoarelor ultima grenadă.
Astfel, după Noi suntem poporul! Jos
comunismul!, a urmat Jos Iliescu!,
granadă pe care Ion Iiescu a primit-o din plin, scandându-şi propriul nume,
înfierbântat: Jos Iliescu!, de mai
multe ori, urmat de mulţime, şi ea înfierbântată...
Se înnoptase de-a binelea, strigătele mulţimii se transformaseră în aburi,
aburii în ceaţă, iar camerele Televiziunii Române urmăreau cu greu lumina
reflectoarelor concentrate asupra celor Trei
plus unu, căţăraţi pe calul blindat, când o femeie s-a sprijinit pe
harnaşamentul acestuia şi, profitând de tăcerea bărbaţilor, l-a înterpelat pe cioflingar, cu voce limpede, răspicată, şi
pauză între cele două întrebări: Dar
dumneata cine eşti domnule Mazilu? Când erai ofiţer de securitate cum era?
Moment unic, când tăcerea şi-a săpat fântână mută, iar cioflingarul s-a dat
jos de pe cal, urmat de cei trei cavaleri ai apocalipsei, reapărând la balconul
Palatului Victoria pentru a traduce în fapt sloganele scandate în Piaţă, în
trei unice şi fundamentale decrete: declararea
Partidului Comunist Român în afara legii, reintroducerea pedepsei cu moartea şi
constituirea unei Comisii naţionale pentru rezolvarea sesizărilor victimelor
dictaturii comuniste.
Primul pas cu stângul fusese făcut. Cei Trei
plus unu s-au retras în Palat, s-a retras şi mulţimea, risipindu-se în
noapte, şi s-a retras şi Televiziunea. Un singur grup, aparent neînsemnat, şi-a
întârziat retragerea, strigând sloganurile pe mai departe, până la orele 3,
dimineaţa; ca un cârd de berze, părăsit la marginea unui lac fără apă. Aşa mi
s-a părut atunci, dar am aflat mai târziu că nu erau berze: era un detaşament
de şoc foarte violent – aproximativ 110 „revoluţionari”- pregătit de Dumitru
Mazilu. Şi n-aveau nevoie de apă: consumau alcool. O piramidă de sticle goale
s-a strâns a doua zi din Piaţa Victoriei, adică din Piaţa Ghilotinei, cum i-am spus eu puţin după aceea.
În faţa Palatului încep protestele |
Pentru că pentru mine, orele următoare au fost un
coşmar pe care, din casele lor, oamenii înfricoşaţi mi l-au pus pe birou prin
convorbirile telefonice care intrau, una după alta, în redacţia unui ziar unde,
inocent, făceam probe de convieţuire cu nomenclaturiştii, urmând ca după aceea
să accept sau nu conducerea ziarului.
Am ascultat convorbirile şi le-am transcris în caietul meu de dictando,
începând de la orele 20,15 – Mircea Popa, de la I.R.A, Alexandria –, până la
orele 5,15 – Petre Muşina, din Piatra Neamţ. Toate glasurile erau precipitate,
grave, pline de indignare şi mânie, revoltate de cele petrecute. Majoritatea se
concentrau asupra lui Dumitru Mazilu, cioflingarul şi, deloc întâmplător, prim-vicepreşedintele
guvernului provizoriu. Toată lumea vroia să afle dacă Dumitru Mazilu fusese
într-adevăr ofiţer de securitate, aşa cum spusese femeia, cu nume neştiut, în
Piaţa Ghilotinei.
La orele 22,10 am avut confirmarea de la un funcţionar din Ministerul
Afacerilor Externe, care n-a vrut să-şi dea numele, dar ne-a dat suficiente
amănunte despre falsul dizident Dumitru Mazilu, ofiţer activ de securitate;
despre falsurile săvârşite în acte publice şi în documente oficiale de la
Organizaţia Naţiunilor Unite – ONU – unde lucrase ca expert internaţional. Şi –
amănunt important – faptul că n-a stat închis decât câteva ore, în noaptea de
21/22 decembrie, fără cătuşe la mîini.
Telefonul de la orele 5,15, din Piatra Neamţ, reconfirma datele
funcţionarului de la Ministerul Afacerilor Externe, completând „autobiografia”
cioflingarului cu date în plus, pe care Petre Muşina, locotenent-colonel în
Ministerului Apărării Naţionale, detaşat la Inspectoratul Poliţiei Judeţene din
Piatra Neamţ, avea de unde să le cunoască, iar pe altele le-a aflat până la
orele 5,15 dimineaţa, consultându-se cu colegii de serviciu.
...Mi-am închis noaptea şi mi-am deschis ziua, încercând să mă eliberez de
atât urât agresiv, scriind articolul Să
fim lucizi: tiranul e mort. Primul editorial din ziarul unde făceam probe de convieţuire cu foştii
jurnalişti de la Scânteia, deveniţi,
din inocenţa mea, jurnalişti la Adevărul.
Ca nomenclaturişti, un decret al Consiliului Frontului Salvării Naţionale îi
scotea în afara redacţiei; nu şi în afara Partidului, precum acelaşi
Consiliu, sub grenadele lui Dumitru Mazilu, pusese în afara legii însuşi
Partidul.
Mă împotrivisem scoaterii nomenclaturiştilor din redacţie, nu pentru că
le-aşi fi ţinut partea, ci pentru că unii erau foarte buni gazetari, iar ziarul
trebuia făcut împreună, cu onestitate şi profesionalism. Mai credeam în
miracole, împotrivindu-mă şi avalanşei de arestări ale nomenclaturiştilor de
rang înalt, diriguitorii comunişti şi alţi activişti ai partidului. „E bine ca poporul român – reiau
fragmente din editorialul respectiv – să
ştie ce au făcut şi cum vor fi pedepsiţi criminalii săi. Dar e mult mai bine să
fim lucizi şi să recunoaştem că în România n-au existat comunişti, ci un partid
care se intitula astfel, confiscat şi acesta de amintiţii criminali.(...)
E nedrept să pornim la vânătoarea de
capete sub trompetele anarhiei şi lichelismului. Ar fi prea multe şi dacă le
aşezăm în spatele gratiilor va trebui să le hrănim. Jumătate din popor va
transpira pentru a hrăni gratis cealaltă jumătate.(...)
Avem multe scaune înalte şi nu avem
dizidenţi pentru toate. Şi, îmi cer iertare, nu toţi dizidenţii care au reuşit
să rămână în viaţă au pregătirea pentru a ocupa aceste scaune înalte. Nu
dizidenţii au făcut poporul, ci poporul a născut dizidenţii. Aparte amănuntul
trist că în clipa de faţă unii dintre ei vor să-şi construiască propriile
patrii.”
Fireşte, îl aveam în vedere şi pe falsul disident Dumitru Mazilu, care strigase,
de la singurul microfon deschis în Piaţa Victoriei, „Noi suntem poporul!”
Vocea care a rostit acest neadevăr tragic
- spuneam în continuare -, repetându-l de câteva ori pentru ca acei
fără discernământ să şi-l însuşească şi certifice, ar trebui să tacă pentru
mult timp, să facă penitenţă şi să ceară iertare poporului român. Pentru că poporul
nu se afla în piaţă decât ca noţiune. (...)
Nu, poporul nu se afla în acest spaţiu al
ruşinii şi oportunismului. La orele acelea poporul se afla în patria sa,
în casele, în uzinele şi câmpiile sale. Pe râurile şi în munţii săi. În
istoria, suferinţa şi speranţa sa. Nedreaptă şi tragică tentativa de însuşire
pentru sine a unui întreg popor de către un individ perisabiul.”
Nu citez din editorialul de atunci pentru a mă afla în treabă, ci pentru că
a fost suprimat – nu din neatenţie, după cum vom vedea - de pe toate reţelele
de comunicare. Şi socotesc că e bine
ca cei care au uitat acel primul pas cu stângul să şi-l aducă aminte, şi se
cuvine ca aceia care nu a ştiut de el,
să-l afle aşa cum a fost. Şi nu cum li se spune pe toate drumurile, de cei
interesaţi direct. „Monedele” politice de ieri şi de azi, politicenii,
parlamentarii şi jurnaliştii, care umblă cu punguţa
cu milioane şi dau cu tifla opiniei publice şi justiţiei. Monedele pentru
care am propus o casă de schimb şi o ţin deschisă pentru că e o nevoie urgentă
de schimbarea lor.
Îmi amintesc, încă n-am uitat, că n-am fost singurul cutremurat de coşmarul
provocat de falsul dizident Dumitru Mazilu, făcând ca Piaţa Victoriei să
devină, dintr-un spaţiu sacru al regăsirii noastre, un maidan inmund al
învrăjbirii şi instrăinării.
Editorialul meu a apărut duminică,
14 ianuarie, însoţit pe pagina a doua de un reportaj de la faţa locului,
concesiv şi lălâu, semnat de Ion Marin, jurnalist la Scânteia, şi de un text transmis prin telex de la Piatra Neamţ, de
Petre Muşina, care avea motivele lui să devină cunoscut. Marţi,16 ianuarie, în
redacţia României literare, Octavian Paler mi-a spus: „-
Darie, te felicit. Ai scris un articol excelent. Îţi voi răspunde cu al meu:
Să fim lucizi, tiranul e viu.” .
Nu l-a scris niciodată cu acest titlu, l-a scris de mai multe ori, în
felul lui. Şi cred că şi eu şi domnia sa aveam dreptate.
Miercuri, 17 ianuarie, Consiliul Frontului Salvării Naţionale s-a întrunit
în plen şi a anulat decretele din noaptea de 12 ianuarie, Mazilu însuşi
recunoscându-şi vinovăţia „din cauza
tensiunii”. Recunoaştere apreciată de Petre Roman, cu mult fariseism, ca
fiind „încărcată de sinceritate umană şi
politică.”
În zile următoare, de la România
liberă, jurnalistul Petre Mihai Băcanu, bine aprovizionat cu documente –
numai el ştie cum le procura – a dezlănţuit un atac furibund împotriva lui Dumitru
Mazilu, secondat de jurnaliştii de la celelalte ziare, înzestraţi din abundenţă
cu date şi documente, dovedind fără nici un dubiu, activitatea îndelungată a acestuia
în mai multe departamente ale Securităţii statului.
În mare dificultate, prim vicepreşedintele guvernului, m-a invitat la o
întâlnire urgentă, încercând să oprească potopul de acuzaţii şi să-şi spele
imaginea, defăimându-l, în primul rând, pe Petre Mihai Băcanu care-şi
întreţinea atacul cu surprize noi.
M-am dus la întâlnire, am aşteptat să fiu primit, şeful său de cabinet, Mihai
Montanu, scuzându-l că e foarte ocupat, dar neuitând să mă întrebe când va
publica ziarul Adevărul un interviu
cu domnia sa, precum cele – fără voia mea – începuseră să apară în paginile
acestuia, foştii nomenclaturişti de la Scânteia
încercând să se pună bine cu noii nomenclaturişti. – Când veţi părăsi vila lui Tudor Postelnicu, pe care aţi ocupat-o
ilegal” i-am răspuns eu, după care misteriosul şef de cabinet, foarte
amabil, cu faţa rotundă ca o lună plină, mi-a deschis uşa la cabinetul lui
Dumitru Mazilu, ocupat să-şi ordoneze maldărul de dosare de pe birou, lăsând la
o parte unul singur, pe care mi l-a întins, întrebându-mă: ...îl cunoaşteţi? Trebuie să-l publicaţi. Să afle lumea cine mă
calomniază.
Am răsfoit dosarul şi i l-am restituit: -
Lipsesc două pagini foarte importante, pe care eu le am şi vi le pot oferi;
pentru că, oricum, nu public aşa ceva.
Contrariat, primul vicepreşedinte al guvernului şi-a sprijinit bărbia în
palma stângă, aproape vânăt:
- Şi-atunci, eu ce trebuie să fac?
- Să vă daţi dimisia – i-am răspuns. Asta vrea toată lumea şi o cer toate ziarele.
A fost prima şi ultima noastră întâlnire faţă-n faţă. Pe 26 ianuarie,
Mazilu a dimisionat, într-adevăr, dar nu fără anumite condiţii şi privilegii
care, spre stupefacţia mea, i-au fost respectate şi îndeplinite întru totul. Chiar
dacă în zilele următoare factorii de decizie au primit un dosar edificator, pe
care Dumitru Mazilu îl cunoştea mai bine ca oricine, dar nu-l avea. Pentru că
era dosarul său de cadre, de profesie, de fals dizident şi desăvârşit falsificator
de acte publice şi documente oficiale internaţionale – e vorba de cele emise de
Organizaţia Naţiunilor Unite – falsuri prin care reuşise să avanseze şi să
prospere, ajungând consilier al lui Nicolae Ceauşescu şi expert internaţional
pentru drepturile omului la ONU.
E imposibil ca autorii dosarului să nu-l fi trimis - aşa cum mi l-au trimis
mie - la guvern, unde n-a fost avut în vedere de niciunul dintre destinatari. Şi
e greu de crezut că n-au ştiut, ori au fost incapabili să afle cum a fost
capabil Dumitru Mazilu, de unul singur, să adune în Piaţa Victoriei - la un
miting neautorizat ! - peste o sută de mii de suflete, care au strigat cu
tot sufletul Noi suntem poporul!
Nu, nu erau poporul, ci nişte suflete înşelate şi amăgite. Rătăcite. Şi
când rătăceşti drumul, „rămâi în voia drumului, nu drumul în voia dumitale” (Calistrat
Hogaş, O stână în munţii Neamţului),
iar dacă pleci cu stângul înainte, e şi mai rău. Şi-i foarte grav dacă alţii merg în urma ta.
Cei care au uitat, e bine să-şi aducă aminte; cei care n-au ştiut, se
cuvine să afle.
Madrid, 17 aprilie 2015
....................................................
R. Rezervate toate drepturile.
No hay comentarios:
Los comentarios nuevos no están permitidos.