Gregorio de Matos Guerra
(1633-1696)
O zi, numai atâta
O zi, numai atâta, pe cer rămâne soare.
După lumină vine noaptea deasă
Şi-atâta frumuseţe de umbră e culeasă
Şi-n lungi tristeţuri bucuria moare.
De-i numai pentru-o zi, atunci de ce răsare?
De ce sfârşeşte-n umbră lumina de-i frumoasă?
Şi-atâta strălucire pentru ce se lasă
Plăcerii umbrei mult prea la-ntâmplare?
Nehotărâte-s toate: şi soare şi lumină.
În frumuseţe nu e nicicând statornicie,
Şi orice bucurie de trristeţe-i plină.
Lumea se naşte parcă fără ca să ştie,
Se bucură de viaţă şi dispare,
Statornică precum, statornic, soarele răsare...
Antonio Gonçalves Dias
(1823-1864)
Cântecul
exilului
Patria mea e legăn de palmieri sub care
Altfel de păsări cântă cântul lor.
O, păsările care cântă-aici
Acolo pot să te-nfioare.
Mai mult stele ard pe cerul nostru,
Grădinile tot timpul dau în floare,
Pădurile noastre au mai multă viaţă,
Iubiri mai multe viaţa noastră are.
Amurgul nostru e mai plin de taină
Şi noaptea are mai mult dor.
Patria mea e leagăn de palmieri sub care
Altfel de păsări cântă cântul lor.
Patria mea e plină cu frumuseţi alese,
Pe care-aici nu le găsesc;
De-aceea-n vis – singur, în noapte – eu, rătăcitor,
Spre ţărmurile mele mă călătoresc,
Patria mea e legăn de palmieri sub care
Altfel de păsări cântă cântul lor.
Şi Dumnezeu n-o să mă lase
Pân’nu mă-ntorc acolo, să mai gust odată
Plăcerea de-a trăi, nu, n-am să mor
Fără să văd amurgul şi stelele frumoase
Fără să calc pământul cu palmieri sub care
Altfel de păsări cântă cântul lor.
Coimbra, iulie 1843
Junqueira Freire
(1832-1855)
Teamă
Prietenă, plăcerea e totu-n lume. Vezi?
Ţărâna-n orice
clipă poate să fie casă.
Să meregem
la-ntâmplare. Păşeşte-ncet, pământul
Să nu ne simtă paşii, când l-apasă.
Să ne oprim aici.
Mă-mrăţişează, noi
Ne-ascundem unu-n
altul. De ne caută
Moartea, nu ne-o
găsi sau dacă,
Muri-vom împreună şi deodată.
Nu spune vorbe
multe. Un cuvânt ajunge,
Şoptit în taină, în
auz; oricare.
Nimic mai mult –
nici un suspin,
Nici un oftat, nici o suflare.
Vorbeşte-mi doar cu
jarul privirilor, atât.
Răneşte-mă adâncu
cu ele.
Şi lasă-ţi buzele
să ardă
Prinse-n săruturile mele.
Prietenă, plăcerea
e totu-n lume. Vezi?
Ţărâna-n orice
clipă poate să fie casă.
Să mergem
la-ntâmplare. Păşeşte-ncet, pământul
Să nu ne simtă paşii, când l-apasă.
Machado de Assis
(1839- 1908)
Lumina între umbre
Noaptea-i obscură
şi-nfricoşătoare,
Precum un muribund,
e mută.
Pe firmamanet, o
stea, tăcută,
Şi singură,
tremurătoare.
S-aud ecouri peste
depărtare,
Iar vântul harfele
îşi mută
Prin arbori,
somnoros şi împrumută
Cântec din murmur
de izvoare.
Noapte, tu, te
ce-nspăimânţi orice memorie,
Noapte, ce-aduci
spaimă şi ceaţă,
Pustie eşti şi
tristă şi deşartă!
Dar încă
nu...sufletul meu mai iartă.
Durerea ce se
schimbă-n glorie,
Şi moartea ce se
schimbă-adeseori în viaţă.
Luis Guimaraes
Junior
(1845- 1898)
Întoarcere acasă
Surorii mele, Isabel
Ca pasărea la
vechiul cuib sosită,
După o iarnă lungă
m-am întors târziu
La casa-mi
părintească, unde-mi ştiu
Leagănul meu de
cântec şi răchită.
Şi am intrat. Şi
m-am lăsat să fiu
De mână dus, deo
fiinţă îndrăgită
Şi nevăzută,
plămădită
Din dor de mamă şi
din dor de fiu.
Aici era
fereastra...(Mi-am amintit de ea...)
În care stăteau
noapte’n clar de lună,
Suririle şi
mama...Dar plânsul mă-nneca.
Şi n-am putut,
şi-am plâns. În fiece fior
Era un cântec vechi
uitat în strună
Şi-n ficare cântec
câte-un dor.
Antonio de Castro
Alves
(1847-1871)
Ultima fantasmă
Cine eşti tu, cine
eşti tu, chip fără-asemănare,
Ce te ridici spre
ziuă din noaptea-ntunecată?
Ţi-e faţa-n umbră
încă scufundată
Şi peste nori te
risipeşti în soare...
Cobori din cer,
rotindu-te deodată!...
Cine eşti tu,
frumoasă nenuntită, oare?
Dau portocalii-n
floare şi cu floare
Misterioasa frunte
îţi e încununată!...
Când ne-am văzut?
Tu eşti din astă lume?
Eşti, oare,
fiinţa-aceea căutată-anume
Din nord la sud de
mine o întreagă viaţă?
Eşti soarta mea?
Arată-te la faţă!
Eşti visul aşteptat
din visurile toate?
Eşti oare, gloria?
Ori moartea poate?...
Cruz de Sousa
(1861-1898)
Ură sfântă
Mult prea frumoasa
mea, înălţătoare ură,
Sfântă şi dreaptă,
fără de căinţă,
Sărută-mi fruntea
şi de-i cu putinţă
Fă-mă umil trufaş
fără măsură.
Umil cu cei umili,
chiar de mă-njură,
Trufaş cu cei ce
n-au nici o Dorinţă
Şi n-ai nici
Bunătate, nici Credinţă
Şi nu ştiu că
lumina soarelui e pură.
F rumoasă ură bună,
steag pe care
Sufletul meu l-a
fluturat mereu
Deasupra altor
steaguri ne-mpăcate,
Preasfântă ură
dreaptă, fii astăzi scutul meu,
Căci Amor mă
încearcă şi nu-i nici o scăpare
Din turnurile celor
Şapte mari Păcate.
Olavo Bilac
(1865- 1918)
Nel mezzo del
cammin...
Am ajuns. Ai ajuns.
Ai venit întristată
Şi-obosită. Obosit
am venit şi-ntristat.
Ţi-era sufletul de
vise-ncărcat,
De vise inima
mi-era încărcată.
Ne-am oprit la
mijloc de cale, am stat
La viaţa jumătate,
de-amândoi cercetată.
Mâna ta într-a mea.
Luminată
Faţa mea de surâsul
tău liminat.
Şi azi, iarăşi te
duci... Şi la plecare
Ochii tăi plâsul
nu-i păienjeneşte
Şi nu simi nici o
duree pentru depărtare.
Eu singur stau, cu
faţa întoarsă în tăcere
Spre chipul tău
întors, care descreşte
La capătul de drum
opus şi piere.
Limba portugheză
Ultimă floare
sfântă din Laţium, tu, cea care,
Naivă şi frumoasă,
eşti, deopotrivă pură
Lumină-n întuneric,
cum în ţărâna sură,
Nativ, aurul arde
şi ţărnii-i dă splendoare.
Liră suavă, sunet
de tobe, tu, obscură
Şi neştiută,
dragostea mea cea mare,
Tunet de-aramă despletit pe mare,
Leagăn de dor,
dulceaţă şi tortură,
Iubesc vigoarea ta,
aroma-ţi încă necercetată
De tânără pădure şi
nesfârşit de ape,
Floare din Laţium,
limbă-ndurerată,
În care mama-mi
spuse: „copilul meu”, în care
Camoens plânse-n
neagră-nstrăinare
Iubirea lui, numai
pe tine avându-te aproape.
Manuel Bandeira
(1886-1967)
Moment într-o
cafenea
Când a trecut
cortegiul funerar,
Cei ce se aflau în
cafenea
Şi-a descoperit
maşinal capul
Salutându-l,
indiferenţi, pe mort.
Toţi stăteau cu
faţa spre viaţă,
Adânciţi în viaţă,
Încrezători în
viaţă.
Numai cineva şi-a
luat pălăria cu un gest larg,
Fără grabă, privind
plutirea-aceea-ndoliată îndelung.
El ştia că viaţa e
o zbatere feroce
Şi fără rost.
Ştia că viaţa e o
trădare
Şi saluta materia
care trecea
Eliberată pentru
totdeauna de sufletul stins.
Pneumotorax
Ai febră,
hemoptizii şi noaptea asuzi,
Viaţa ta a fost şi
nu a fost.
Doar tuse, tuse,
tuse.
Să vină doctorul.
- Zi treizeci şi
trei
Treizeci şi trei,
treizeci şi trei, treizeci şi trei...
- Respiră.
...................................................................
- E o cavernă la
stângul, plămânul drept are o infiltraţie.
- Atunci, doctore,
poate un pneumotroax?
- Nu. Un tangou
argentinian. Atât.
Ultimul poem
Aş dori ca ultimul
meu poem să fie astfel:
Gingaş spunând
lucrurile cele mai simple
şi mai puţin
intenţionate;
fierbinte ca un
suspin printre lacrimi,
frumos, ca florile
aproape fără parfum;
pur, ca flacăra în
are se consumă
diamantele cele mai
pure.
Aş dori ca
poemul meu ultim să aibă pasiunea
Pe care o au
sinucigaşii care dispar fără de urme.
Rui Ribeiro Couto
(1898-1963)
Pentru când răsare
prima stea
În ceasul
dup-amiezii, bolnavă de-nserare,
Scrutând întinsul
mării, pe ţărm poate că sunt
Ochi de femei şi
plînset călătorind pe vânt
Şi mâini ce
se-mpreună, pios, a îndurare.
În ceasul
dup-amiezii nehotărât s-apună,
Trece, pe sus, tisteţea pământurilor ce sufăr
Şi-n cer, precum în
lacuri florile de nufăr,
Apar scânteitoare
razele de lună.
În ceasul
dup-amiezii, lipsit de mângâiere,
Se rătăcesc aiurea
gândurile noastre
Şi câte-un dor în
suflet şi-n depărtare piere,
Întâia stea răsare,
se-nalţă, şi-nserarea,
Suav, îşi împreună
tonurile-albastre
Cu murmurul din
larguri ce îl aduce marea...
Cecilia Meireles
(1901-1966)
Elegie
În memoria bunicii mele,
Jacintha Garcia Benavides
I.
Lacrima mea a căzut
în ochii tăi.
Mi-a fost teamă
s-o şterg: să nu ştii că picase.
În ziua următoare
stăteai nemişcată, în forma ta definitivă,
Modelată de noapte,
de stele, de mâinile mele.
Exhala din tine
aceiaşi răceală de rouă, aceiaşi
Claritate a lunii.
Am văzut acea zi
răsărind inutil pentru pleoapele tale,
Şi glasul
păsărilorşi murmurul apelor
Nu mai puteau să
fie culese de auzul tău împietrit.
Unde-a rămas corpul
tău? În pereţi? În mobilă? În acoperiş?
M-am aplecat peste
chipul tău, absolut ca o oglindă.
Şi tirstă te cătam,
Dar totul a fost
inutil, fără rost, pentru totdeauna.
Carlos Drummond de
Andrade
(1902- 1987)
Cadril
Joao o iubea pe
Teresa care-l iubea pe Raimundo,
Care-o iubea pe
Maria, care-l iubea pe Joaquim,
Care-o iubea pe
Lili,
Care nu iubea pe
nimenea.
Joao a plecat în
Statele Unite, Teresa s-a gălugărit,
Raimundo a murit de
tristeţe, Maria a rămas fată bătrână,
Joaquim s-a
sinucis, iar Lili s-a căsătorit cu J.Pinto Fernadez,
Care nu se
amestecase deloc în povestea asta.
Congresul
Internaţional al Fricii
În mod provizoriu
nu vom mai cânta iubirea,
Care-a coborât mult
mai jos decât subteranele.
Vom cânta frica,
cea care sterilizează îmbrăţişările.
Nu vom cânta ura
penru că aceasta nu există.
Există doar frica,
tatăl nostru şi prietenul nostru,
Frica marilor
pustiuri, a mărilor, a mlaştinilor,
Frica soldaţilor, a
mamelor, frica bisericilor,
Vom cânta frica
dictatorilor, frica democraţilor,
Vom cânta frica
morţii, frica de după moarte,
Apoi vom muri de
frică
Şi pe mormintele
noastre vor răsări flori galbene şu fricoase.
Murilo Mendes
(1902- 1975)
Cântecul exilului
Patria mea-i
grădină cu meri de California,
În care cântă
porumbei veneţieni
Poeţii ţării mele
sunt negrii
Care trăiesc în
turnuri de-ametist,
Sergenţii sunt
monişti, cubişti,
Filozofii sunt
polonezi care trăiesc din împrumuturi.
Lumea nu mai poate
să doarmă
Cu atâţia aratori
şi ţânţari.
Sărbătorile de
familie au martoră pe Gioconda.
Eu mor sufocat în
ţară străină.
Flrile noastre sunt
mai frumoase,
fructele noastre
sunt mai gustoase
dar costă o mie de
reali duzina.
O, de-aş putea să
prind o amăgire de-adevăr,
Să simt cu
certitudinea dată de vârstă
Cum cântul păsărilo
mă-nfioară!
Femeia văzută din
vârful unei piramide
Eu văd în tine
epocile pe care le-ai trăit,
Epocile pe care ai
să le mai trăieşti.
Mângâierea mea e
făcută din toate mângâierile
Care încep de la
Adam încoace.
Eşti przentă în
formele
care trăiesc în altele, din fuga secolelor.
Şi alte forme-şi
anunţă prezenţa în prezenţa ta.
Când te contemplu
Văd tatuată pe
trupul tău
Istoria tuturor
generaţiilor.
Închizi în tine
străbunii până la cea dintâi pereche,
Copilul tău,
nepoata şi nepoata ei.
Femeie, tu eşti
convergenţa a două lumi.
Când te privesc,
Întinderea vremii
se prăbuşeşte la picioarele tale.
Moarta vie
Maria de Rosario
aşezată-n sicriu,
Îmbrăcată, toată,
numai în alb,
La douăzeci de ani,
E înconjurată de
flori şi de muşte.
Cu faţa ei
inviolabilă, castă şi simplă.
Telefonează,
telefonează, telefonează.
Mă-nclin fără să
plâng deasupra ei
Şi-abia acum îi
spun cuvintele duioase
Pe care niciodată
nu le-a auzit de la mine.
Cuvinte care ar
justifica, poate, o viaţă,
Cuvinte pe care
niciodată nu am avut puterea să le spun.
Abia acum ţtiu c-o
iubesc, cu dragoste definitivă.
Abia acum mă vreau
prietenul ei pentru totdeauna.
Eternitatea irumpe
în timp, violentă.
Patru ore de seară
În oraşul acesta
mare nu văd nici un om viu.
De-acum în cinzeci
de ani vor fi toţii în cimitir.
Văd nuami apa şi
piatra nemişcată
Care-mi aduc aminte
începutul lumii.
Cine sunt aceste
fantasme care se mişcă pe străzi,
Legănând steaguri,
ridicând braţe, lovind tobe?
Cine sunt aceşti
bătrâni pe biciclete,
Cins unt copiii
aceştia care agită săbii?
Caut prietena mea,
frumoasă şi dorită.
Ea, dacă nu-i cu
mine, nu există.
Prietenă, răsari în
trupul meu, altfel
Voi crede chiar că
nici eu nu exist.
A cui e această
mantie aruncată pe noroi?
Nu-i pentru mine, poate-i
pentru un muncitor.
Acopăr cu ea sexul
Mgdalenei
Care m-aşteaptă în
poarta evului mediu.
Un manechin
ucide-un om din dragoste.
Şapte piane urlă
pe-ntinderea asfaltului.
Un arhanghel
puternic coboară în valea lui Ioasaf,
Prezentându-mi ultima
femeie ce va fi pe lume.
Femeia anonimă
Adu-ţi aminte de
femeia aceea
Care-ntr-o zi ţi-a
făcut semn stând pe-o terasă,
Aminteşte-ţi trupul
acelea frumos, dar fără nume,
Cvare ţi-a spus
într-o seară adio,
Când automobilul
s-a oprit un minut în stradă.
Aminteşte-şi de
femeia mai puţin frumoasă, simplă,
Pe care n-ai avut
curajul să o iei cu tine
Şi pe care
niciodată n-ai s-o mai vezi.
Adu-ţi aminte de
femeia aceea care a suferit pentru tine
Şi-i rămâi
credincios până la ultima ta suflare.
Vinicius de Morais
(1913- 1980)
Reţetă de femeie
Cele mai urâte să
mă ierte,
Dar frumuseţea e
fundamentală.
Trebuie să aibă
ceva de floare,
Ceva de dans, ceva
de „haute couture”,
Prin tot ceea ce e.
Nu există jumătăţi
de măsură,
Trebuie să fie
frumoasă întru totul.
Trebuie ca
dintr-odată să ai impresia că vezi
O egretă coborând
pe ape,
Purtând cu ea
culoarea aceea pe care n-o-ntâlneşti
Decât în cel de al
treilea minut al aurorii.
Trebuie ca totul să
fie fără a fi,
Dar să se reflecte
şi să înflorească
În privirile bărbaţilor.
Trebuie, în mod absolut,
Ca totul să fie
frumos şi nebănuit. Trebuie
Ca nişte pleoape
închise
Să-ţi amintească-un
vers din Eluard,
Sî mângâi pe braţe
ceva dincolo de carne,
Ca umbra unui apus
de zi, la atingere.
O, lăsaţi-mă să vă
spun
Cî femeia care stă
aici ca o corolă
În faţa păsării,
Trebuie să fie
frumoasă, să aibă cel puţin
Un chip care să
amintească un templu; să fie
Uşoară ca un rest
de nor, dar să fie un nor
Cu ochi şi fese.
Fesele sunt ceva important.
De ochi,
Nu mai încape
vorbă, ei trebuie să privească aşa,
Cu o anume răutate
inocentă. Iar gura
Fragedă (nicicând
umedă), mobilă şi, de asemeni,
De-o ţinută
extremă.
Trebuie ca
extremităţile să fie slabe, ca unele oase
Să înţepe, mai ales
rotula, încrucişând picioarele, şi
Puntea pelviană,
Strângându-se în
talia felxibilă.
Importantă-i de
aceea, problema coapselor:
O femeie fără
coapse e ca un râu fără poduri.
E necesar
Să aibă o ipoteză
de pântec şi pe urmă
Să se ridice pe
călcâie, iar sânii
Să fie mai mult o
expresie greco-romană
decât gotică sau
barocă.
Să poată lumina
întunericul cu o capacitate
De cel puţin cinci
lumânări.
Trebuie, absolut,
ca fruntea, craniul, coloana vertebrală
Să fie uşor
vizibile...Să aibă o mare întindere
Dorsală.
Ca mâinile să
semene cu nişte cumpeni,
Să aibă un anume
volum al coapselor,
Să fie netede,
netede ca nişte petale,
Acoperite cu puf
Sensibil la
mângâierea în răspăr.
Sunt preferabile,
neînoielnic, gâturile lungi,
În aşa fel încât
capul să dea impresia
Că nu are nimic
de-a face cu trupul,
Pentru ca femeia să
nu amintească
De flori fără
mister.
Picioarele şi
mâinile trebuie să conţină
Elemente gotice.
Discrete.
Pielea trebuie să
fie fragedă pe mâini, pe braţe,
Pe spate şi pe
obraz.
Iar concvaităţile
să nu aibă nicicând
O temperatură mai
mică de 37 de grade, eventual
Putând să provoace
arsuri de gradul întâi.
Ochii să fie, de
preferinţă, mari
Şi de o rotaţie tot
atât de înceată
Ca a pământului.
Şi să se fixeze
întotdeauna dincolo de un zid
De pasiune,
invizibil.
Un zid care trebuie
să fie depăşit.
Fmeia, în principiu,
trebuie să fie înaltă,
Sau, dacăi scundă,
să aibă altitudinea mintală
A înaltelor
culmi.
O femeie trebuie să
dea întotdeauna impresia că,
Dac-ar închide
ochii, deschizându-i,
Nu ar mia fi prezentă, cu surâsul şi intrigile sale.
Să plece, nu să se
ducă.
Şi să posede o
anume capacitate de a putea
Rămâne tăcută,
dintr-odată, şi de a ne face
Să bem amărâciunea
îndoielii.
O, mai ales să nu
piardă niciodată,
Nu contează în ce
lume, în ce împrejurări,
Infinita sa
volubilitate de pasăre.
Şi mângâiată în adâncul
său,
Să se transforme în
fiară fără să-şi piardă
Graţia de pasăre şi
să răspândească mereu
Imposibilul parfum,
să distileze mereu
Îmbătătoarea miere.
Să cânte mereu,
neauzit,
Cântecul arderii
sale
Să nu înceteze
niciodată
De a fi eternă
dansatoare a efemerului.
Şi în necalculabila
sa imperfecţiune
Să constituie
lucrul cel mai frumos
Şi cel mai perfect
Al întrgii Faceri
fără număr.
Alphonsus de
Guimaraens Filho
(1918- 1980)
Înserare pentru un
bolnav
Erau ceasurile
cinci după-amiază când mi-a adus doctoriile.
Şi lângă ele, pe
măsuţă, între ceai şi pâine prăjită
mi-a lăsat ziarele
de seară.
Am deschis unul şi
am dat peste crime, crime, crime.
(Caine, mare-i
împărăţia ta!)
Am închis ziarul şi
am ăncercat sămi beau ceaiul,
Să privesc
înserarea.
Inutil. Crimele
înveninaseră ceaiul, înserarea, orice gând,
Pînă şi (nu ştiu de
ce credeam astfel)
Zilele pe care le
mai aveam de trăit.
Paulo Mendes Campos
(1922- 1991)
Părţile
Există-o parte
bună-n mine.
Vai, morţii nici o
vină n-au
Pentru mireasma
iasomiei, noaptea.
Există-o parte rea
în mine,
Primitoare ca un
croitor,
Atinsă de afecţiuni
prea delicate.
Există-o parte
tristă-n mine.
Pe câmpul
cuvintelor foia albă.
Boi nedizolvaţi,
metaforici, bâlbâiţi,
Voi sânteţi partea
mea cea ireală.
Există-o parte-n
mine care-i mută.
Obişnuiesc să merg
cu flori sub braţ,
Vizitând prietenii,
cu nostalgia anilor de şcoală.
O parte-n mine e
vulgară,
Mă apără mereu, de
câte un cortegiu.
Şi-o altă parte-i
lirică: albine
Dezordonate din
sărutul meu.
Ştiu folosi cu
eleganţă-un telefon,
Nu uit să trimit
trandafiri nimănui.
Există-un animal în
mine,
În singurătate, ca
un câine,
La circ, ca un urs,
ca un leu,
Acasă, ca un om sau
ca un cal...
Există-o parte
logică în mine,
Adevărată, de
nesupus, pustie
Ca un discurs.
O parte şubredă,
fragilă,
O parte pur
comercială,
Monedă falsă-n
văzul lumii.
Există-o parte-n
mine care bea
Necontenit, umblând
prin baruri.
Există-n mine-o
parte moartă
Şi-adesea mă
gândesc c-această parte pot fi eu.
Ledo Ivo
(1924-2012 )
Călătorul
Plec din Paris pentru
a intra în Italia,
Ştiu, în sfârşit,
că viaţa nu e vis,
Că lumea-i una
singură.
Cal obosit, ziua
se-apleacă şi bea apă
Din fântâni de
marmură şi de lumină.
Călătoresc. Totu-i
etern şi fabulos,
Între Florenţa şi
Roma,
Pe linia
universului înfloresc lămâi.
Frumuseţea lumii se
prăbuşeşte peste mine,
Cu cerul contruit,
albastru
Dintr-o arhitectură
de păsări.
Ramura
Ramură de sare-n
ziua fără apă,
Oasele calului în
pădurea scundă
Calcinată.
Păstreaz-on tine,
Cu avariţie.
Ce rămâne din
lacrimă, când vântul
Usucă ochii tăi,
păstrează-n tine,
Ca pe-un tezaur
scump,
Ascuns în pajişti.
Totul în timp
încearcă să devină
Cristal şi
strălucire-n stepă,
În ziua car-eşi
depune calciul
Printre spini.
Ceea ce rămâne din
mine
Se cheamă
Eternitate.
Geir Campos
(1924-1999)
Urubu
Supravieţuitor al
purităţii antice,
Cu pene albe la
margini pe aripi,
Atârni precum o
remuşcare, te apleci,
Virgulă neagră
peste istorii negre.
De parcă cine ştie
ce păcat,
Pe care ţi-l mai
aminteşti,
Ţi-ar anula gândul,
ţi-ar opri gestul,
Zborul tău -
spirale lente,
Amestec de-ndoialaă
şi de părăsire –
Coboară şi sfărâmă
albastru înserării,
Lung sfredel de
cărbune şi de somn.
Bucolică
Sufletul meu e azi
precum un bou domol,
Decalcomanie
peste-un peisaj.
Din viciu, poate,
rumegă iarba
Unei speranţe
stinse-acum câteva ceasuri,
Pe care am
pierdut-o-n picătura de cerneală
Verde, la început,
aproape albă, mai apoi.
Vechea agilitate
boemă şi sălbatică moare:
Stă-n aştpetarea
unui semn
Pentru a se
întoarce definitiv
La izvorul odihnei
sale.
Octavio Mora
(1933 )
Ulise
Ceară-n urechi eu
nu mi-am pus vreodată
Să tacă marea. De-a tăcut e, poate,
c-o altă mare,
singura din toate,
Eu o duceam în
mine, legănată.
De paşi pierduţi pe
ţărmuri îngheţate
Îmi amintea. Lăsam
valul să bată
Şi-nchipuiri prea multe
deodată
Torceam din ele,
veşnic netreminate.
Creste de spumă
albă, rotite pe-ndelete,
Urca spre cer
construcţii care durau o clipă.
Călătoriile erau
rotunde, incomplete,
Strângând în ele
lumea, ca nişte cercuri care,
Deschise într-o
parte, cădeau ca o aripă
Pe călător,
lăsându-l pierdut pe-o altă mare.
Casa moartă
(În Minas)
Casa era mai
dincolo de poartă,
Avea pereţii groşi,
de piatră albă.
De fier erau doar
barele pe după care
Timpul se
sigilase-n casa noastră.
Terase şi balcoane
de lemn sonor duceau
Spre coridoare
lungi, ca în către soartă,
Aortă limpede prin
care cei care trăiau
Ştiind că înspre
moarte-i poartă
Urcau să caute
adăpost. Iar morţii
Umblau precum cei
vii, dorind să-mpartă
Cu ei aceleaşi
încăperi care creşteau
Pe dinlăuntru, tainic,
refuzând să piară.
Era, precum demult,
aceiaşi casă
Dar eu, intrând,
simţeam că sunt afară.
................................................................................
Notă : Selecţia
reţine poeţi şi poeme din
Antologia poeziei braziliene - Editura Univers. Bucureşti, 1970.
Volum îndatorat prieteniei cu Murilo Mendes.
.................................................................
© Darie Novăceanu -
2015
