ŢAŢA

Reconstituiri

       

După lideri politici deveniţi proprietari de baruri şi tripouri semiclandestine, după mitingişti aduşi în stradă cu microbuzele de pe la casele de copii şi ospicii, după mânuitorii de sticle incendiare şi bâte cu noduri, după bişniţari transformaţi ocazional în oratori gângavi — o pre­destinare a speciei sau o fatalitate a neamului? - şi, în sfârşit, după independenţi împătimiţi într-o democraţie la purtător, peisajul nostru socio-politic intră în toamnă îmbogăţit pe nesimţite cu un personaj aparte şi, în com­paraţie cu alte ţări, deosebit şi numai al nostru: ţaţa.

Indispensabilă pentru echilibrarea culorilor din peisaj niciodată monoton şi întotdeauna confuz, ţaţa le luminează pe toate şi pune umbră acolo unde simte că ar fi pericol de prea multă strălucire. Altfel spus, din indispens­abilă, ea devine şi plăcută, agreabilă, căutată şi complimen­tată, invitată în casă şi rugată să-şi dea cu părerea şi presu­pusul. Şi, mai ales, să n-aibă rezerve în ceea ce spune, să pună totul pe masă, că vorba-i slobodă şi cuvântu-i liber: ca hulubii care împroaşcă umerii statuilor, dându-le o patină în plus şi un spor de demnitate murdară.

Şi ţaţa spune. Spune şi presupune multe şi de toate. Pentru că, spre deosebire de experţi, cei care ştiu din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţine lucruri, ţaţa ştie invers şi, exact unde nu ştie nimic, acolo presupune mai mult.

N-avem de a face - să nu ne amăgim - cu o prezenţă insolită adică total necunoscută, nici inventată de noi sau de circumstanţele acestor zile frământate ca o cocă fără drojdie. Nu, ţaţa vine din, cum se spune, negura tuturor timpurilor, fiind imemorială şi memorioasă, adică reflectându-ne, exprimându-ne prin comportamentul şi zicerile ei pe noi toţi, rostindu-ne cu părţile noastre acoperite sau nevăzute, ajutându-ne să nu ne fie ruşine şi, după caz, să fim chiar nişte neruşinaţi.

Intr-un fel, dacă ne gândim bine şi cu sinceritate istorică, asemeni lingurii sau roţii, ţaţa, s-a născut înaintea noastră pentru a ne sluji de îndată ce am venit pe lume şi am făcut ochi ca să vedem lumea, şi urechi ca să auzim cuvântul. Să avem cu ce să ducem ciorba la gură şi cum să ne învârtim pentru a ne face rost de alta.

Şi fiindcă ciorba s-a născut la ţară, unde cresc orătăniile şi porcul, ţaţa s-a ivit pentru prima oară tot aici, pe marginea drumului, supraveghind bobocii de raţă clociţi şi îngrijiţi de găină. S-a ivit, dintr-o nedumerire ce depăşeşte îndoiala hamletiană şi poate fi rezumată într-o alternativă fără soluţie: „Să fie de raţă, muma li-i găină; să fie de găină, îs cu ciocul lătăreţ..."

Raţa şi găina, gâsca şi curcanul sunt, din cauza aces­tei dileme insurmontabile, în afara discuţiei. Dar atunci când e vorba de ţaţă, putem vorbi de trăsăturile ei, de însuşiri sufleteşti înţelese şi ca virtuţi ale trupului.

Pe atunci însă, pe vremea când drumul avea margine şi marginea drum şi nu se inventase nici şanţul şoselei, nici radio-şanţ, ţaţa îşi punea mâinile în şold şi, după împre­jurări sau client, măcănea, sâsâia sau bolborosea cele mai neaşteptate întâmplări, „evenimente" cum se spune azi, auzite sau văzute de obicei de alţii, trecând cu un singur gâgâit de la furt la viol, iar de aici la crimă sau nuntă,  întârziind în amănunte atât cât socotea că se cuvine pentru ca povestea să fie credibilă.

Era, prin urmare, o ţaţă nara­tivă; epică, în cele mai multe situaţii. O ţaţă-gazetă-vorbită. O ţaţă care din întâmplare ştia să se iscălească prescur­tat, dar care i-a învăţat pe mulţi carte şi, uneori, chiar minte.

O ţaţă care, spre nenorocul nostru, nu mai există, a dispărut precum romantismul revoluţionar; fie cu roman­tismul, fie cu revoluţionarii.

 A dispărut pentru a-i face loc celei de acum, ţaţa contemporană, cea care îşi ia mâinile de la şold şi le pune pe microfon ori pe gigafon — pâlnia aceea cu baterii care transformă şoapta denigratoare în oftat liric - şi umple cu cuvinte murdare străzile.

Ţaţa zilelor noastre se simte bine în stradă, cu mâinile pe gigafon, şi leşină de plăcere în paginile gazetuţelor sleite de prostie. Drept pentru care,  pune mâna pe condei şi le sporeşte zestrea din zbor, bătând din pene peste umerii statuilor, asemeni hulu­bilor bolnavi de diaree.    

Aşadar, ţaţa a venit la oraş. S-a urbanizat. A lăsat bobocii de raţă pe marginea drumului şi a adus în cetate numai măcănitul. Şi pentru că la oraş se îmbogăţeşte şi diversifică totul, graţie unei „colectivităţi" care simte cetatea ca aparţinându-le tuturora, iar oraşul ca pe un bun personal, al fiecăruia, pe rând şi deodată, la oraş, zic, ţaţa s-a diversificat. Nu este, cum s-ar putea crede, numai femeie. Nu, ţaţa-femeie, culmea, a cam dispărut. S-a şters din peisajul acesta socio-politic o dată cu dispariţia singurei noastre femeie-ţaţă-academician, cea pe care nu trebuie s-o mai numim, nici s-o mai arătăm cu degetul fiindcă nu mai avem unde, spre fericirea noastră, s-o găsim.

Urbanizându-se la nivelul unei singure pieţe, ţaţa s-a şi universalizat, dovedind că de acum poate şi chiar este mai mult de genul masculin, adică ţaţa-bărbat sau ţăţonul ţăţoii şi, uneori, e chiar ambigenă, dar nu neutră adică ţăţoiul ţăţoanelor. Patent neînregistrat încă, dar de neîndoielnică unicitate, încât măcar pentru aceasta Europa ar trebui nu numai să ne deschidă porţile şi să ne spună „intraţi", ci chiar să le dărâme definitiv şi să ni se adreseze cu „vă rugăm să ne scuzaţi că n-am auzit soneria şi să aveţi bunăvoinţa să poftiţi înlăuntru".

Dar, o să vă întrebaţi - şi pe bună dreptate — ce să facă ea, ţaţa, ţăţoiul sau ţăţonul, înlăuntru, când nu poate trăi fără stradă? Unde să măcăne şi să curcurezeze pardon, cotcodăcească? Unde să grohăie şi să bol­borosească? În care dintre saloanele Europei se poate spune mac-mac, în loc de bine v-am găsit?

Dispunem, la începutul acestei toamne, de atât de multe ţaţe, încât tipologia nu mai ridică nici un fel de problemă. Ţaţe individuale care, adunate cu grijă, ne dau ţaţa colectivă sau generalul. Dar parcă nu-i bine să le adunăm pe toate la un loc, că n-avem ce face cu generalul. Mai cu folos e să le privim pe grupe de vârstă şi profesie; privire care ne oferă, pe deasupra, şi unele date de caracter, adăugiri fireşti în pre­lungirea ţaţei de odinioară, cea cu mâinile-n şold.

Aşadar, ţaţa în vârstă se îmbracă pestriţ, ca bibilica, şi de obicei se ocupă cu politica, fiindcă asta-i dă ocazia să vorbească mult despre ţară şi democraţie, bârfindu-i pe cei care, vorbind mai puţin, încearcă să facă mai multă ţară şi mai multă democraţie.

După împrejurări, este ţaţa intran­sigentă (prin experienţă) şi fără iluzii (prin vârstă). Şi dacă o mai privim o dată, descoperim că e bibilică pe toate părţile: umblă singuratică, dispreţuind celelalte orătănii cu excepţia curcanului şi protestând în orice situaţie printr-un singur cuvânt, păcat-păcat-păcat!

Aparentul respect pentru curcan se explică prin genealogie: au coborât, de pe crengi diferite, din acelaşi arbore: struţul. Evident, sosind după curcan în ogrăzile noastre, în unele dintre acestea, în lipsa altui cuvânt, i s-a spus câţă, localism pe care-1 detestă, susţinând că adevăratul etimon e pur italian, unde i se spune faraona.

Dar dacă aceasta este ţaţa în vârstă, la care se ajunge greu şi numai prin curgerea anilor, dispunem şi de ţaţa tânără, cu barbă pe tot obrazul şi care, deocamdată, face tot politică. E ţaţa-două-feţe, astfel zidită încât rişti, dacă pui mâna pe ea, să n-o prinzi niciodată „în flagrant" pentru că îţi oferă mereu partea nevinovată.

Mai există, n-avea cum să ne lipsească, ţaţa fără barbă, dar cu mustăţi şi plete, un fel de Ianus, mai mic de statură, nedepăşind mai niciodată înălţimea geniilor. E ţaţa care sâsâie cel mai mult împotriva nomenclaturii, izvorând chiar din smârcurile ei, prin decantare, visând să-i ia locul şi având pentru aceasta toate atributele necesare: din spate e femeie, din faţă haiduc şi dintr-o parte escroc. Deghizarea în opoziţionist este perfectă, dar numai prin exterior: dacă-şi taie pletele şi-şi rade mustaţa, îi poţi spune „tovarăşe" fără rezerve şi-ţi va mulţumi.

Un alt grup de ţaţe, ultimele la care ne vom opri pentru moment, e grupul fără barbă, fără mustăţi şi fără plete. Ţaţa ideală pentru gazetărie, pentru că e rotundă, rotundă peste tot şi mereu în mişcare, ca baloanele legate cu sfoară la intrarea în bâlciuri. Lipsindu-i atributele capilare, ea este, totuşi, o ţaţă masculină. Bărbat cu predispoziţii de Şeherezadă, condiţie la care ajunge prin ambigen, când îşi încredinţează nevasta paturilor străine şi păstrează clanţa de la uşă ca dovadă că ştie tot ce se petrece înlăuntru. Poveştile ei sunt rostite cu clanţa în mână şi de aceea foarte credibile.

Să ne bucurăm, prin urmare, de aceste personaje care vin să-nvioreze peisajul nostru de la începutul toamnei şi să ne grăbim să ne facem rost de lemne de foc şi de alte provizii. Pentru că nu ştim cum va fi iarna şi ar fi neplăcut să ascultăm poveşti, stând la gura sobei îngheţate.

 Septembrie, 1990

O explicaţie: cu suficientă delicateţe, articolul de atunci făcea aluzie la primele prototipuri de ţaţe produse de democraţia noastră. Intre timp multiplicarea a fost geometrică, şi n-a lipsit nici diversifi­carea, apărând „modele" deosebit de interesante şi la fel de pro­lifice, indiferent spaţiul în care se manifestă: scris, vorbit sau văzut.

Mai ales văzut – adaug acum, înainte de a „ridica” textul pe blog. Văzut pe sticla televizorului, devenită lac vertical pe care plutesc, noapte de noapte, politicienii de azi şi viitori, printre măcănitul raţelor bătrâne şi bobocii abia ieşiţi din găoacea verde-ceresc.

De pe toate cele patru ţărmuri, despletite ca nişte sălcii, fără nimic care să nu se vadă, animatoarele bucură privirea poporului care, ascultându-şi preşedintele – e vorba de Traian Băsescu, preşedintele ţării!- spunând bancuri idioate despre el însuşi (şi Dumnezeu), sau jucând sârba-n căruţă cu zlătarii, uitând cât e de sărac şi neajutorat.

Dintre toate ţaţele de atunci, care mi-au servit ca model, câteva au trecut prin toate bălţile, smârcurile şi mocirlele tranziţiei. Prima – cea cu mâna pe clanţă - a năpârlit rău de tot - şi i s-au uscat degetele sufletului, numărându-şi banii. A doua– cea mai îndrăgită  - s-a metamorfozat; e broscoi sută la sută, adică rana ridibundia. Se îmbracă în surtuce din lintiţă şi zale şi se ocupă cu creşterea brotăceilor. Lac să fie. Şi este...

A treia, a treia n-o ştiu prea bine pentru că sunt mai multe şi ograda nu mai are nici un zăplaz.

A rămas, nu se putea altfel, curcanul. Încărunţit şi el, bolboroseşte-n trei culori desfăcute din târtiţă. Însoţit, în ultima vreme, de o ţaţă nouă, abia sosită din Bărăgan, care nu a trecut, în rostire, dincolo de apelativul „bă”. Şi băuleşte mult şi peste tot, până şi-n Parlamentul European.

Post data. Intre o zi si altele, a apărut şi al patrulea prototip: ţaţa-mangafa. S-a lipit de fotografia mea cu portretul personal. Poartă barbă văruită – să pară mai vârstnic – şi are diplomă falsă de jurnalist, obţinută de la proxeneţii din Ferentari. Şi-a ţinut să-şi reînceapă cariera – pe prima a ratat-o – prin comemorarea celui mai lung, mai ruşinos antidemocratic miting (başca, ilegal) din istoria noastră postdecembristă. Miting împotriva căruia m-am declarat de la început, în mod public, făcându-mi iluzia că se va sfârşi pentru ambele tabere, convingându-se că n-a pierdut, dar nici n-a câştigat.

Numai că  ţaţa-mangafa a început prost, publicând un interviu pe care nu i l-am dat, punând de la el acolo unde i s-a spus că lipseşte ceva şi suprimând ceea ce i s-a părut că arde. Imoral. Si, în plus, orfan de gramatică şi incult (adică analfabet cultivat).

 Îl corectez fără să-i cer nimic: 1. discuţia cu mine nu s-a închis abrupt, nu eram pe marginea unei prăpăstii, ci a fost întreruptă de mine, brusc, pentru că simţeam ca miroase a pucioasă. 2. Relaţiile mele cu o anume ţaţă din presa de alaltăieri şi de poimâine nu pot fi glaciale, mai ales ca nu exista deloc. Glacialele se poartă numai între politicienii proşti 3. Că aş fi asemănat ţaţa asta cu Apunake, neştiind ceea ce ştie mangafaua, anume că „Apunake este pseudonimul scriitorului român Grigore Cugler, mort în exil, tocmai ìn Peru”, este fals de două ori: Apunake e un roman, pastilă diuretică, scris de Grigore Cugler (vezi cartea mea, „Saloanele nemerniciei”, pag. 139-143, Editura Elion, 2006), apărut la Editura Vremea, în 1926. E adevărat, eroul principal poartă acest nume. Dar asta-i altă raţă...

Nu consider, măcar acum, când sunt atâtea de făcut şi trebuie să le facem bine, că mai era nevoie de această sărbătoare a urâtului. Oricum, nu trebuia să înceapă cu un interviu care n-a existat. Pot, la o adică, să-i dau un sfat acestui descendent, avortat din Rică Venturiano: să stea de vorbă cu cei care au organizat Piaţa Universităţii, autorii adevăraţi, investitori şi beneficiari; cu susţinătorii morali ai acesteia, cu „proprietarul” balconului, cu cei care au predicat de acolo şi cu „liderii” Pieţei.

Să-i spun eu cine au fost aceştia? Păi atunci, el cu se mai ocupă? Eu să ţes şi el să se ìmbrace? Îmi pare rău că-mi întreţin vizitatorii blogului cu astfel de nemernicii. Cred, totuşi, că le va fi folositor să ştie cum a început montarea acelei stâne.

Ilustraţie: Victor Brauner

..............................................................

R. Darie Novăceanu - 2015.