Apocalipsa din Insulele Azore

II. America ia petrolul. Palestina se scufundă. Malvinele se cheamă Falkland

Cine controlează petrolul, controlează naţiunile.

Cine controlează mâncarea, controlează oamenii.

Henry Kissinger

Din marea Caspică, Pericle se întorsese la Atena, fericit că descoperise cânepa – grecii        n-aveau decât inul -, bună pentru frânghii şi odgoane, şi pentru fumul „ameţitor”, excitant, cunoscut şi de Herodot de la sciţi. Fum precum cel extras din macii înfloriţi. Ţinuturi întregi din Afganistan erau (sunt şi acum) cultivate cu buruiana de culoarea sângelui cald, care asigură sărăcia localnicilor, ospeţele talibanilor, alcaediştilor şi seifurile mafiei de droguri.

Din Orientul Milociu şi Asia Centrală, Occidentul nu avea de gând să se întoarcă acasă.  Şi nu se arată că s-ar gândi la aşa ceva. Pentru că petrolul nu-i precum cânepa. Şi-i nevoit să rămână pe loc, să-i stăpânească izvoarele. Neapărat şi pe cele din Irak.

 

Energumenii din Insulele Azore

Nu întâmplător energumenii din Azore au hotărât eliminarea lui Sadam. Ştiau că de aici, de la Bagdad, vor stăpâni  izvoarele de petrol din Mesopotamia şi dincolo de ea.

Cucerit Bgdadul (20 martie, 2003), urmărit şi capturat (18 decembrie, 2003), condamnat şi spînzurat –cu funie de cânepă -, împreună cu alţi doi „tâlhari” (5 noiembrie, 2006), Sadam nu dorea o republică islamică, precum Iranul - bogat şi în cânepă, pentru că autorii a 109 delicte diferite ajung la spânzurătoare -, ci unul modern; model laic de factură socialistă.

Scoborâtor sau nu din Nabucodonosor, Sadam n-a fost nici zeu, nici arhanghel, ci un dictator. De fapt, un despot feudal, sosit cu tribul său din Evul Mediu pentru a lovi fără milă în kurzi, în comunişti, în clericii şiiţi şi în oricine care ar fi cutezat să-i stea în cale.

Potrivnic integralismului islamic, crezând că revoluţia de la Teheran îi era de folos, în

septembrie 1980, a atacat Iranul, încercând recuperarea malurilor râului Chatt el Arab, iar în august 1990, invadase Kuweitul; mai demult, un sătuc din provincia irakiană a Imperiului otoman; după aceea, o „creaţie fictivă” (definiţia lui Sadam), inventată de Marea  Britanie pentru a stăpâni geografia din jur. Sub protecţia sa, din 1914, Marea Britanie i-a recunoscut independenţa în 1960, când a devenit emirat. Fascinantul emirat din zilele noastre.

Imprudent, Sadam l-a invadat, socotind că-i aparţine, dar nesocotind urmările: un război, ultimul pentru el. Căci spre deosebire de primul, acesta avea să-i aducă sfârşitul.

În primul caz, războiul a durat opt ani, înregistrând un milion de morţi şi un compromis de circumstanţă: ayatolahul Jomeini a semnat, în august 1988, armistiţiul cerut de Naţiunile Unite. Dar să nu uităm: în 1988, regimul de la Teheran executase mii de prizionieri – exact 4482, a susţinut Amnistia Internaţional –, între aceştia mulţi irakieni. Şi să ne amintim că  Statele Unite au condamnat cu solemnitate atacul asupra Iranului. Dar cu  puţină fermitate, nedorind un nucleu islamic integraţionalist la Teheran. În secret, chiar l-au ajutat pe Sadam.

În cazul Kuweitului, tentativa s-a dovedit mai nefericită. Statele Unite au obţinut de la Consiliul de Securitate rezoluţia de condamnare a invadării şi dreptul folosirii forţei pentru restaurarea ordinii. O coaliţie internaţională – englezi, francezi, saudiţi, egipteni, sirieni, marocani, pakistantezi şi un mic contingent italian – l-a eliberat în noaptea de 16 spre 17 ianuarie 1991, şi a trecut la pedepsirea Irakului. Acţiune pe care Sadam, invocând temele decolonizării – panarabismul, panislamismul, sionismul,– precum şi simpatia Moscovei, n-a putut s-o stăvilească şi a hotărât bombardarea Israelului, sperând să transforme în acest fel războiul arabo-irakian într-un război arabo-israelian.

Yasser Arafat – una din marile lui greşeli – a crezut că opinia publică din ţările arabe ar fi constrâns guvernele lor să deschidă un front antiisraelian, şi a trecut de partea Irakulului. Numai că Israelul s-a abţinut– influenţa Statelor Unite a fost decisivă - şi nu i-a oferit lui Sadam alibiul de care avea nevoie, pregătindu-se pentru momentul potrivit. Astfel, pe 28 februarie, după o confruntare militară fulger, Sadam Hussein şi-a plecat capul. Înfrânt.

În urma armistiţiului, trebuind să aleagă între Irak şi Israel, majoritatea ţărilor arabe au considerat Irakul drept duşmanul cel mai periculos. Iar opţiunea lor, având în fundal sfârşitul Războiului Rece, a schimbat scena conflictului arabo-israelian, sporindu-i suprafaţa şi culisele şi reţinând la rampă doi actori principali; două forţe eterogene care nu s-au împăcat niciodată, una laică – Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei – şi alta religioasă,  cea a integralismului islamic.

Neîmpăcarea s-a datorat actorilor secundari, foarte activi şi deloc figranţi. Mai întâi,

Israelul însuşi, după aceea Egiptul. Şi de fiecare dată Statele Unite. Astfel că, de acum  mărită, scena conflictului s-a mutat în Liban, în spatele cortinei cu cedri seculari, unde se desfăşura de mult un război civil între musulmani, druizi, sirieni, creştini maroniţi şi palestinieni. Un război care nu era al Libanului, devenit câmp de bătălie pentru alţii. Un câmp de bătălie în care a intervenit Israelul, ocupând partea de nord a Libanului pentru a vesteji acţiunile militare palestiniene. Încă un război, al doilea, alături şi simultan cu cel dintâi, în care figuranţii – Siria laică şi Iranul teocratic – au devenit principalii protagonişti.

Atacând Beirutului (iunie 1982), Israelul a pierdut simpatia popoarelor arabe şi prietenia cu Egiptul, începută în 1977, la Ierusalim, şi consolidată în 1978, la Camp David.

Începutul a fost mai important decât acordul de la Camp David. La 19 noiembrie 1977, preşedintele egiptean Anuar Sadat a vizitat Ierusalimul, rostind în parlamentul israelian (Kneset) un discurs trascedental. O lună mai târziu, primul minstru israelian Menajim Begin a răspuns vizitei, păstrând termenii definiţi de Anuar Sadat. Împreună, se vor vedea la Camp David, în anul următor. Şi tot atunci, la Oslo, la decernarea Premiului Nobel pentru Pace.

Totul părea să ducă în 1980, la aşezarea păcii generale şi înţelegerii cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Poate, chiar recunoaşterea Palestinei ca stat. Dar Yasser Arafat nu era Anuar Sadat – şi mai ales, nu mai era şi nu dorise să rămână singur! -, iar atacul asupra Beirutului a stins lumina. Palestina s-a scufundat precum Atlantida, iar Arafat a rămas  cu banii adunaţi din toate părţile pentru a finanţa terorismul, ori ducându-i la Bucureşti, unde-şi avea a doua reşedinţă, în Bulevardul Banu Manta, şi la Paris, unde îi aştepta soţia, Suha Arafat, obişnuită să cheltuiască mult.

Promptă, Organizaţia Naţiunilor Unite a intervenit, eficientă. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Satele Unite şi-au trimis militarii la Beirut, garantând evacuarea a 4 mii de palestinieni, separând deocamdată combatanţii.

Nemărturisite dar eficiente, ambiţiile politice şi interesele economice ale statelor mari au remodelat culisele, sporind actorii şi redimensionând scena confruntărilor din Liban, reaşezând-o mai aproape de Afganistan; invadat în 1980 de forţele militare sovietice.

Dar sfârşitul Războiului Rece - Sadam l-a considerat binevenit - nu-şi stinsese cenuşa. Cu un efort de memorie, ajutaţi de hemerotecă, revedem momentele mai importante, sfârşitul acestuia neînsemnând sfârşitul lumii, ci numai al unei lumi care nu mai putea să fiinţeze; lumea „lagărului socialist”, în care mi-au rămas cinzeci de ani din viaţă. Ani când am învăţat că uneori e bine să uităm. Dar ca să uităm,  trebuie să ştim ce şi de ce să uităm.

Apocalipsa din Insulele Azore îşi are începutul în sfârşitul Războiului Rece şi e bine să ne aducem aminte cum s-au petrecut lucrurile. Să le putem uita.

Cortina de fier – „invenţie” patentată de miliardarul american Barnard Baruch, la Geneva, în 1958 - cade, odată cu prăbuşirea Zidului din Berlin (9 noiembrie,1989). Însuşită şi cultivată în toată lumea de Walter Lippmann, ziarist american de multă faimă, născocirea de la Geneva a funcţionat bine şi peste tot, invocată şi în Apus şi în Răsărit de toată oratoria politică a vremii. Era însă un substantiv comun care avea nevoie de un atribut de substanţă. Născocitorul de data aceasta, a fost Serghei Nikita Hrusciov. 

Zidul de la Berlin, prăbuşit

Proaspăt întors din China, aflat în Republica Democrată Germană, unde în ziua de 14 august 1961 (era duminică), sub impulsul unui elan comunist, sprijinindu-şi mâinile pe umerii lui Ulbricht şi Honecker, a hotărât construirea Zidului din Berlin; atributul de substanţă al Cortinei de fier, despărţind Europa în două Europe.

Deloc paradoxal, căderea Cortinei a fost salutată de ambele Europe, dar căderea Zidului - după 28 de ani, 2 luni şi 3 săptămâni -, i-a neliniştit pe mulţi. În mod deosebit pe Margaret Thatcher. Occidentul nu era  pregătit pentru un atare eveniment. Zidul de la Berlin, beton armat cu ideologie marxistă, devenea mai concret acum, când nu mai era deloc. Doamna Thatcher dorea o amânare şi-i sugerase lui Helmut Khol să-l convingă pe Gorbaciov de necesitatea întârzierii. Căci Mitterrand se arătase indiferent, dar bine informat : când s-a prăbuşit Zidul, se afla în Danemarca: „Decizia Republicii Democrate Germane deschide drumuri mai bune pentru Europa, dar mai dificile”. Iar de la Casa Albă, George Bush s-a exprimat cu prudenţă: „Mă bucur, dar nu sunt un om care se emoţionează uşor”.

Margaret Thatcher încercase, de una singură, să obţină, amânarea, întâlnindu-se cu Gorbaciov (Kremlin, septembrie 1989), când Zidul începuse să se fisureze: „Marea Britanie şi Europa Occidentală nu sunt interesate de unificarea Germaniei. Vă pot asigura, deasemenea, că aceasta este şi poziţia preşedintelui Satelor Unite”. Mai limpede, numai apa de izvor neînceput. Şi nimic mai riscant pentru un politician care, fără mandat, se autodelegă, vorbind în numele întregului Occident, ştiind că nu tot Occidentul îi împărtăşea opinia. 

Margret Thatcher şi Gorbaciov - Kremlin, 1989

Dovadă faptul că înainte de a-şi rosti gândul, a cerut ca acesta să nu fie transcris, nici înregistrat. Cerere îndeplinită de asistenţii lui Gorbaciov, pentru ca după aceea, atenţi la cuvintele Doamnei Thatcher, să le pună la locul lor, cu menţiunea firească: această parte a conversaţiei se transcrie din memorie. Adevăr confirmat abia după zece ani – multe se află mereu după zece ani, inutile de-acum -, când au fost desecretizate unele documente thatcheriene păstrate cu mare grijă în edificiul din Downing Street, 10.

Tot atunci, în 1999, s-a aflat că în aprilie 1982, din ordinele sale, cu sprijinul sateliţilor nordamericani şi paloşele nepalezilor, Argentina s-a prăbuşit sub gerul austral, în gheţurile de la ţărmul insulelor Malvine sau Falkland, cum le-au numit englezii şi Doamna Thatcher.

 

Insulele Malvine sau Falkland -Portul Stanley

Un  teritoriu de 11.718 kilometri pătraţi, cu doar 2050 de locuitori, care uitaseră limba engleză şi îngrijeau liniştiţi turmele de oi, privind pinguinii, vulturii şi zborul pescăruşilor.

Un teritoriu pe care, din ordinele Doamnei Thatcher, s-a desfăşurat cea mai mare confruntare militară aero-navală de după cel de al doilea război mundial. Crâncenă – dacă avem în vedere micimea câmpului de bătălie – şi cea mai mediatizată din toate câte s-au petrecut în istoria lumii, producând un şir nesfârşit de cărţi de memorialistică, istorie şi strategie militară, filme documentare şi judecăţi fundamentale despre politică şi războaie.

Un conflict fără precedent, antrenând,  de o parte sau alta, foarte multe state, nu numai din America Latină – Chile, Peru, Guatemala, Venezuela, etc. – cât şi din Europa – în principal Franţa – şi chiar de lumea arabă – Muamar Gaddafi a trimis în Argentina 60 de rachete SA-7, cu 20 de lansatoare şi foarte multe mitraliere, mortiere şi mine de teren.

O demonstraţie de forţă militară şi putere politică, unde Alianţa Atlanticului din Nord   n-a participat, descoperind că Articolul 6 din Tratatul acesteia îi interzicea să intervină la sud de Capricorn. Invizibilă, a fost foarte vizibilă la „expoziţia” involuntară cu  tehnică de luptă de ultimă generaţie – sateliţi, submarine cu propulsie atomică, avioane în premieră, crucişătoare, nave de război ultramoderne şi un foarte sofisticat sistem de comunicaţii – pentru ca la final, fiecare să-şi aprecieze pierderile şi să-şi numere morţii. Argentina, 649; Marea Britanie, 258. Nenumăraţi, răniţii şi invalizii. Mutilaţi de gloanţe ger şi de paloşele mercenarilor nepalezi. Aparte prizionierii, violaţi de vigoarea bisexuală a britanicilor.

Tot la final s-a făcut şi un altfel de bilanţ. Argentina, 40 de miliarde de dolari datorie externă şi un vot de blam pentru generalul Leopoldo Galtieri, şeful statului, şi ceilalţi generali argentinieni care, încep cu Ongania (1966), înlăturat de Levingston (1971), înlăturat de Lanusse (1973), cu o pauză fortuită – peronistul Campora, Peron însuşi, apoi soţia sa, Maria Estela Martinez – până în 1976, când generalul Videla a preluat puterea, cedând-o în 1981, generalului Viola care, în acelaşi an, a cedat-o lui Leopoldo Galtieri, ultimul.

De cealălaltă parte, bilanţul pentru Marea Britanie. Un nesperat capital de popularitate pentru Doamna Thatcher şi de simpatie pentru partidul conservator. Plus resuscitarea orgoliului britanic, de imperiu colonial. Orgoliu păstrat cu armele pregătite pentru a secera vieţi omeneşti până în zilele noastre.

Malvinele - Bilanţul războiulu

Aparte, cimitirele celor două state. Cele de acasă şi cele deschise în arhipelagul austral.     Cu adausul de orgoliu naţional prăbuşit: Argentina a refuzat restituirea morţilor, considerând cimitirul din Malvine drept o continuitate a prezenţei sale aici.

Iar la sfârşit de tot, cinci opinii semnificative. Ernesto Sabato „Europa, nu te minţi singură; pentru Malvine nu luptă o dictatură, ci întreaga Naţiune. Opozanţii dictaturii, ca mine, luptă pentru extirparea ultimelor rămăşiţe ale colonialismului.” Amiralul Jorge Anaya, ataşat militar la Londra în 1974: „Britanicii nu erau decât nişte moştenitori nedemni ai unui trecut glorios.” Gabriel Garcia Marquez: „Malvinele au fost o cauză justă în mâini ticăloase.” Concluziv, Jorge Luis Borges: „Un război între doi spâni pentru un pieptene.” Genial, Borges condensează în opt cuvinte o tragedie provocată de rodnica imbecilitate.

Toate cele patru opinii sunt din 1982. Cea de a cincea este din 2016 şi aparţine unui general rus. Pentru că şi ruşii cunosc istoria: „Peninsula Crimeea are mai multe motive să facă parte din Rusia, decât insulele Falkland din Marea Britanie.”

Nu am reţinut-o întâmplător. Conflictul din Malvine dăinuie în opinia internaţională. Până şi românii - politicieni, diplomaţi, istorici, cercetători -  au înfiinţat în 2012, Grupul Român de Solidaritate cu Insulele Malvine, organizând colocvii, simpozioane şi tot felul de manifestări pe tema în discuţie, actuală în continuare.

Şi nu am deschis paranteza fără nici un rost. Energumenii din Insulele Azore - toţi trei politicieni, şefi de state sau de guverne -, cunoşteau desnodământul din Malvine; la fel de bine prăbuşirea Zidului din Berlin, precum şi evenimentele de dinainte şi cele ce i-au urmat.

Sfârşitul lumii a fost hotărât de ei în cunoştiinţă de cauză, cunoscându-l dinainte.

Merită, de aceea, să mai zăbovim asupra calendarului de atunci. Pentru că documentele thatcheriene  desecretizate după cei zece ani de conservare sub şapte peceţi, nu sunt decât vârful icebergului greu de apreciat, dar care nu lasă nici o îndoială despre prepotenţa victoriană a Doamnei Thatcher. Pentru domnia sa, Europa era puţin mai mare decât Malvinele. Şi nu o interesau popoarele de păstori, care-şi petrec timpul lângă ciopoare.

Post scriptum, 15 Martie 2016 -  Ziarele spaniole au publicat zilele acestea un reportaj plin de semnificaţie: de câţiva ani, un pinguin străbate în mod regulat 8000 de kilometri, din Malvine la Buenos Aires, pentru a-şi revedea „prietenul”. Omul care, găsindu-l agonizând,  l-a curăţit de petrol şi l-a hrănit cu peşte, îngrijindu-l ca pe un „frate”. Animalele au învăţat cruzimea de la oameni. Oamenii trebuie să înveţe prietenia de la animale.

(Continuare în proxima postare)

Madrid, februarie2016

__________________________________

© Darie Novăceanu – Fereastra lui Darie