A R M I N D E N

Azi e zi întâi de mai,

Azi e ziua de Armindeni.

Mihai Eminescu

Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit

Cântaţi, nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.

Alexandru Macedonski

           

Când Griviţa Roşie era numai Griviţa, muncitorii de la atelierele de aici primeau locomotivele cu abur obosite de drumuri, şi le prelungeau vârsta, înlocuindu-le piesele subţiate de mişcarea pe loc, sau arse de prea multa dogoare a cărbunilor îndesaţi cu lopata, sub căldările îmbinate cu şuruburi şi nituri de aramă. Ciocanul, nicovala, foalele cu burduf din piele de capră, cleştele, cheia franco-engleză, scripetele, palanul şi planul înclinat, au fost primele prelungiri ale mâinii, dincolo de ceea ce putea să facă omul, apucând cu buricele degetelor.

Timp de treizeci de ani, primii din secolul trecut, cartierul Griviţa s-a hrănit din banii câştigaţi de muncitorii de aici, dezvoltându-se mai întâi pe jos, prin grădinile de zarzavat şi, mai apoi, în sus, doar câteva etaje, atât cât era nevoie să adăpostească un cartier în creştere neîntreruptă. Am fost unul între cei aşezaţi aici, în anii când contopindu-se cu Regia (Tutunului), Griviţa trecuse dincolo de Piaţa Chibrit şi îşi adjudecase o mare parte din Bulevardul 1 Mai, până spre Domenii şi Strada Turdei.

Şi acolo unde sunt bani, băncile merg înaintea lor, iar politicienii în spate, fiecare cu treburile şi grijile lui, bine socotite. Până când, prin 1930, s-a abătut recesiunea, banii s-au împuţinat, iar salariile s-au frânt de la jumătate sub curbele de sacrificiu. Numai până la cea de a treia, pentru că în 16 februarie 1933, muncitorii şi-au părăsit

atelierele şi au ieşit în stradă – imaginaţi-vă: 5000 de grevişti! -, iar politicienii  s-au retras în Parlament şi au chemat Siguranţa şi armata, să-i apere şi să facă ordine acolo unde dezordonaseră totul. Şi s-a făcut ordine, ordinul generalului Uică fiind categoric: „Prima mitralieră să măture puţin strada. Să nu mai mişte unul.”  Şi mulţi  n-au mai mişcat.

S-a tras, s-a tras mult, cu tot felul de gloanţe şi arme. Apoi s-a trecut la baionetă. Şi s-a murit, s-a murit mult, strada fiind plină de grevişti, de familiile lor, neveste şi copii, şi de cei veniţi de pe alte străzi, locuitorii cartierului. Peste 10 mii de suflete.

S-au deschis spitalele, morga, cimitirele şi tribunalele. Şi s-au mărit puşcăriile. Pentru că nu mai era loc pentru toţi. Numai la Malmison, cea mai apropiată, fiind aduşi şi înghesuiţi peste 2000 de grevişti. Pentru că Poliţia a depus toată râvna şi priceperea în îndeplinirea ordinului dat de generalul Uică, aflat în noaptea aceea în cabinetul tânărului ţărănist Armand Călinescu, secretar de stat la Interne, cel care a insistat şi a proclamat starea de asediu.

În aceiaşi noapte, în cabinetele lor, toţi cu telefoanele la ureche, se mai aflau Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Alexandru Vaida Voevod şi, neapărat Carol al II-lea, cel care a câştigat cel mai mult din nenorocirea generală.     

N-a fost zgâriat nici un politician, unii dintre ei, din partidele de dreapta şi extrema dreaptă (legionarii), sporindu-şi capitalul politc. Din aceiaşi nenorocire s-au îndestulat şi partidele de stânga, mai ales comuniştii, care şi-au întinerit cadrele cu nume noi:  Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Ilie Pintilie sau Constantin Doncea.

Politicienii vremii au considerat nenorocirea aceasta ca pe o mare binefacere, fiindcă ar fi evitat izbucnirea unei Revoluţii comuniste, sprijinită de Moscova. Pericol

pe care comuniştii nu l-au avut în vedere, făcând dintr-o realitate tragică o legendă, iar din legendă o nouă realitate, plină cu fabulaţii. Vasile Roaită n-a murit cu mâinile pe sirenă decât în legendă, în desene şi cântece. Fiind răsplătit post-mortem cu primirea între utecişti şi cu bilet permanent la Eforie-Sud, staţiunea primind numele său.   

Aşa s-a adăugat la un nume propriu, un adjectiv, Griviţa Roşie devenind simbol cu funcţie predicativă. Istoria clasei muncitoare din România a reînceput de aici, cu toate atributele, şi nu se va termina decât în clipa când se va sfârşi munca.

Aşa s-a născut clasa muncitoare, dusă la braţ de partidele şi sindicatele vremii, care au scos-o în stradă ori de câte ori au avut nevoie de ea, iar alteori din propria ei iniţiativă, când nu i-a mai plăcut nevoia (interesele) acestora. Cu o precizare, absolut necesară: strada n-a fost decât platforma provizorie, liberă şi la îndemâna tuturora, pentru a se ajunge la tribună, unde se primeau aspiraţiile şi nemulţumirile, şi se luau măsuri pentru îndeplinirea sau refuzarea lor.

Întotdeauna a fost aşa şi nici nu s-ar fi putut altminteri, strada ilustrând, în toate situaţiile, starea politică, morală şi socio-economică a societăţii, într-un moment dat al dezvoltării ei. Astfel s-a instalat în calendarul nostru, alături de Ziua de Arminden, cu lunga şi splendida ei tradiţie, Ziua de Întâi Mai. Singura în care-şi dau întâlnire bucuriile şi amărăciunile, satisfacţiile şi insatisfacţiile. Pe scurt, adeziunea şi protestul. 

Nu merg mai departe şi nici dincolo de Întâi Mai 2014. Adică până azi, când am avut, nedorită, imaginea răsturnată a tot ceea ce am spus până aici. Nu am mai regăsit nimic, dar absolut nimic, din ceea ce am trăit şi învăţat în/şi din stradă. Nici un steag, nici o pancartă, nici un portret, nici o lozincă, nici o urare. Nici o ţâpuritură. Nici un car

alegoric, cu flori din hârtie creponată, tractoare de carton, ilene-cosânzene, feţi-frumoşi, zeiţe, şi muncitori deghizaţi în halterofili. Nici un imn şi nici un cântec patriotic.

  Nimic din ceea ce umplea magaziile cu materiale de agitaţie şi propagandă nu a mai fost scos în stradă. Şi, bineînţeles, a lipsit şi tribuna, de unde conducătorii şi reprezentanţii răspundeau cu entuziasm şi bucurie, ovaţiilor noastre răguşite.

Nu, nu am nostalgia defilărilor de altădată. Nu le duc dorul. Pot, la o adică, să le reproduc întocmai, una după alta, începând cu cele din anii de şcoală sau facultate şi terminând cu cele de la Uniunea Scriitorilor - sediul din Calea Victoriei 115 s-a reîntors la fostul proprietar -, unde eram convocaţi sub semnătură, încolonaţi pe secţii de creaţie şi, avându-i în faţă pe cei mai de seamă, cu piepturile blindate de ordine şi medalii, o porneam spre Piaţa Aviatorilor.

UNIUNEA SCRIITORILOR

Pot să-mi reamintesc lucruri pe care nu le-am văzut atunci, dar le-am descoperit mai târziu. Caractere şi atitudini. Pietre peste care-au trecut toate apele, încărunţindu-le.

La Întâi Mai Muncitoresc din acest an, am văzut numai  manifestaţii din alte părţi ale lumii, din Turcia, Grecia, Spania sau Portugalia; toate desfăşurate sub proteste şi revendicări, unele însoţite de bastoane şi tulumbe sub presiune.

Şi o singură defilare; una singură, cea de la Moscova. Fără Marx, fără Lenin şi fără tribună. Multitudinară, paşnică şi semnificativă prin mesajul unui patriotism care renaşte firesc, fără orgolii, căutându-şi malurile pravoslavnice.

Noi, după cinzeci de ani fără practica protestului colectiv - interzis prin lege -,

chiar şi fără exerciţiul protestului individual - urmărit de lege -, începând din 1989, când au dispărut toate legile, am transformat străzile în islazuri, ţarcuri şi maidane portabile, inventând protestul post-factum împotriva unui trecut care, oricum, nu se mai putea repeta, după cum nici cel de dinaintea lui, nu s-a mai reîntors din cimitire.

Ambiţia bătrână a celor ce au încercat să-l scoată de sub pietrele funerare, ne-a cheltuit totuşi, primele şase luni de libertate; cu mitinguri şi mineriade pe toate uliţele, terminându-se în Piaţa Universităţii, cu morţi, răniţi şi distrugeri de bunuri materiale.

Nu vroiam, dar încep să înţeleg că trebuie să-mi amintesc şi astfel de lucruri. Pentru că acum, când n-a mai defilat şi n-a mai manifestat nimeni, nu înseamnă că la noi totul e în bună ordine şi toată lumea-i mulţumită. Dimpotrivă, înseamnă că nu mai avem, nici clasă muncitoare, nici conducători, nici cântece patriotice, nici un imn mobilizator şi nici un steag. Un drapel pe măsură, demn de istoria noastră.

Avem, în schimb, cartele, federaţii, confederaţii, ligi, uniuni şi alianţe. Avem asociaţiile patronale, administraţiile şi oficiile de tot felul. Aparte, 69 de organizaţii neguvernamentale şi 65  guvernamentale. Toate cu statut, îndrituiri şi atribuţii

sindicale. Toate cu bugete subvenţionate din banul public şi alte venituri, obţinute din acţiuni proprii, legale şi nedeclarate.     

Nu vorbesc de agenţiile, regiile, şi companiile de stat, din  subordinea guvernului şi având alte misiuni – în subordinea guvernului, sunt cele care, de fapt, coordonează guvernul ! - totalul acestora trecând cu mult de cifra 200.

Vorbesc numai despre cele ce s-ar fi cuvenit să-şi dovedească existenţa, marcând într-un fel sau altul existenţa zilei de 1 Mai muncitoresc. Şi nu doar prin ieşirea la  margini de râuri şi păduri, pentru a se înfrupta din mielul sacrificat şi mititeii tăvăliţi prin ardei şi schiunduf.

Vorbesc, ca să dau exemple, de CNS-Cartel Alfa, CNSRL-Frăţia, BNS-Blocul Naţional Sindical, CSMR-Confederaţia Sindicatelor Miniere, CSDR-Confederaţia Sindicatelor Democratice, FEN-Federaţia Educaţiei Naţionale şi chiar SIND- Federaţia Română a Jurnaliştilor. Şi mă opresc. Fără să numesc liderii, pentru că nu ştiu dacă, din tot felul de pricini, le mai conduc sau s-au despărţit de ele. Ştiu doar că    s-au înfiinţat desfiinţând UGSR- Uniunea Generală a Sindicatelor din România. Blestemând o instituţie mastodont, pentru a-i jefui un patrimoniu uriaş; bucată cu bucată, casă cu casă, făcându-şi patrimoniu propriu. Instituţii guşter, şopârlă şi arici năpârlit.   

Mai ştiu că, pentru ce am spus până aici, se vor aduna deasupra mea fulgerele tuturor mâniilor. Dar mă explic, ducându-mi gândul până la capăt. În aceiaşi ordine:

a) Clasa muncitoare a dispărut fiind că au dispărut locurile de muncă printr-o privatizare aberantă. Griviţa – ca să dăm un exemplu – în 1930, avea 5000 de muncitori, iar în 1989, peste 12.000. După privatizare, în 2009 a mai rămas cu 891! Şi nu oricum, s-a rupt în două, partea cea mare - material rulant - fiind luată (92,7% din acţiuni) de un sirian, Fathi Taher, iar partea cealaltă – utilaje chimice - şi-a adjudecat-o un mallorquin (99,90% acţiuni). Practic, cu bani în mână, acesta a cumpărat numai fântâna, un puţ de 60 metri adâncime din care se scoate apa pentru Bere Griviţa...

b) Conducătorii clasei muncitoare au dispărut pentru că a dispărut clasa muncitoare, actualii conducători nefiind decât nişte surogate de lideri politici, mai exact spus, nişte gropari politici. Cioclii care în noaptea de 22 decembrie 1989, au dezgropat morţii din cimitirele de la Timişoara. Peste 60.000, număraţi de ziariştii occidentali.

            Retraşi sub protecţia anonimatului, cioclii au reapărut când nu mai era nici un pericol, cu carnete de revoluţionari, pentru a deveni ...lideri politici.

c) Cântecele patriotice au fost anihilate de şlagăre bâţâite şi manele agresive, iar imnul naţional, necesar şi potrivit cândva, acum sună a marş funebru. Un plânset de bocitoare răzvrătite şi arţăgoase, trezite dintr-un somn cataleptic.

d) Cât despre steag, ar fi multe de spus. I-am decupat stema cu spice, sonde şi brazi şi am rămas cu o gaură; să treacă toate vânturile prin ea. Lui Mitterrand, care nu ne-a iubit niciodată, i-a plăcut şi l-a sfătuit pe Petre Roman – eram de faţă – să-l păstrăm aşa, unic pe tot globul. Sfat neprimit, drept pentru care am umplut gaura şi nu am mai pus nici o stemă. Astfel că astăzi, tricolorul nostru este absolut identic cu steagul Republicii Ciad din Africa şi cu cel al Principatului din Andora...

În 1995, Bill Clinton a făcut un popas în Piaţa Universităţii. Preşedintele ţării, Emil Constantinescu i-a dăruit salutul său, iar Preşedintele Senatului, Petre Roman, i-a dăruit un tricolor cu gaură. Preşedintele SUA a răspuns salutului, ducându-şi stânga la tâmplă, ca soldaţii, iar lui Roman i-a răspuns prin cuvinte: mulţumesc pentru poncho!

  Presupun că şi-a amintit de indienii din Anzi, care poartă un astfel de veşmânt, o pătură multicoloră, cu o tăietură la mijloc, pe care şi-o trag peste cap, apărându-se de frigul înălţimilor. Pentru că nu-l cred pe Clinton atât de inteligent, încât a considerat „revoluţia” noastră din Decembrie 1989, o pătură găurită.

Punct şi de la capăt: la noi, anul acesta, în Ziua de Întâi Mai au defilat numai cei care n-au defilat niciodată, bătând pasul sub steagurile Internetului, făcând schimb de ignoranţă sau repetând prostia şi mizeria morală a altora. Pentru că nimeni nu minte mai frumos şi mai mult ca Internetul. Nimeni nu falsifică epoci şi adevăruri mai perfect ca Internetul. Religie fără biblie şi, tocmai de aceea, cu credincioşi mulţi şi de pretutindeni.

Am bătut şi eu pasul şi clapele computerului, în urma lor şi am descoperit că, uneori, Internetul nu minte, dar nu spune adevărul. Că Întâi Mai Ziua Muncii a fost consacrată ca atare, în 1889, în urma grevelor muncitorilor de la fabricile Haymarket,

din Chicago, este adevărat, după cum este adevărat că astfel de greve, cu mult mai mulţi participanţi, au avut loc şi în alte părţi – New York, Detroit, Wisconsin - , dar numai la Chicago poliţia a rezistat „anarhiştilor”, spânzurându-i pe unii, judecându-i pe alţii şi glorificând eroismul ofiţerului de poliţie, Mathias Degan, printr-o statuie de 2,7 metri.

 Dezvelită pe 30 mai 1889, lovită de un tramvai, în mai 1927 - vatmanul a recunoscut că nu mai suporta să vadă un poliţist cu mâna întinsă peste piaţă . Restaurată în 1928, desfigurată în mai 1968,  reconstruită în 1970, distrusă de o bombă în acelaşi an, statuia a fost refăcută şi readusă, în 1976, în Curtea Academiei de Poliţie. În sfârşit, din iunie 2007,  Mathias Degan este adăpostit chiar la sediul Poliţiei din Chicago.

De atâta grijă şi evlavie pentru un poliţist nu s-a putut bucura şi Vasile Roaită, toate statuile lui fiind date la topit, în 1968, când i-a fost confiscat şi biletul permanent de la mare. Ca să rămână la vedere un singur utecist...

Între timp anarhiştii din Piaţa Haymarket, au devenit martiri, ridicându-li-se un monument în cimitirul Forest Park, neprofanat până acum de nimeni

Internauţii noştri n-au fost ispitiţi de astfel de poveşti, dar făcând schimb de necunoaşteri, au descoperit Cântecul de Primăvară, compus în 1880, de Ciprian Porumbescu, şi au purces la tot felul de investigaţii şi supoziţii.

Originalul n-a fost găsit. Nu-l are nici muzicologul Viorel Cozma, dar se susţine că semăna foarte mult cu versurile lui Vasile Alecsandri din Un cânticel de primăvară.

 În locul textului iniţial, păstrându-se melodia, în 1946, din dispoziţii de sus– iată de ce nu s-a găsit! -, o anume Maria Ranteş o scris un text nou, mult cunoscutul 1 Mai muncitoresc. O batjocură, ceva mai imbecil, mai degradant şi mai agramat, nu cred că se mai poate cere nimănui. Maria Ranteş a dispărut cu desăvârşire după aceea; probabil că nici n-a existat sub acest nume. Dar a făcut carieră, toată poezia proletcultismului care ne-a stăpânit câteva decenii, a fost elaborată plecându-se de la etica şi estetica ei.

Şi încep să cred că de la înălţimea Anzilor, genialul Pablo Neruda n-a făcut, în necunoaştere de cauză, această mărturisire:

Oribil şi îngrozitor! Am citit

Nesfârşite romane pline de bunătate

Şi atâtea versuri

Despre Întâi de Mai,

Că acum scriu numai despre

Cea de a doua zi din această lună.

  (Fragment din poemul Adevărul )

Mai grav şi mai dezolant pentru noi e faptul că, din 1946 până în 1989, ne-am încolonat şi am mărşăluit, repetând în gând sau cu tot glasul, cuvintele ei. Iată-le:

Râde iară primăvara,
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara,
C-a venit Întâi de Mai!

Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu Mai muncitoresc.

Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cânt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pământ.

Peste mari şi peste ţări,
Se adună pe cărări,
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întâi de Mai.

            M-am dus, fireşte, la Alecsandri, am citit poemul său, care nu are nici o legătură cu ziua de Întâi Mai, dar sunt din ce în ce mai convins că acesta este textul de la care a pornit melodia lui Ciprian Porumbescu şi tot de aici s-a inspirat numita Maria Ranteş pentru ne pricopsi cu tembelismele ei, reuşind să „calce”  admirabil, silabe şi accente. Încercaţi singuri, pornind de prima strofă.

A trecut iarna geroasă,

Câmpul iar a înverzit.

Rândunica cea voioasă.

La noi iarăşi a sosit.

Am mers mai departe în urma internauţilor noştri, atât de iscoditori, sperând să găsesc ceva care să-mi scadă tensiunea şi să-mi echilibreze sufletul. N-am găsit decât nişte sloganuri adunate sârguincios de Oana Ţepu Greuruş. Unele mai demult în circulaţie, altele noi, pornind de la realităţi incontestabile. Nişte paleative, totuşi. Fără efectul tonifiant pe care-l aveau lozincile şi ţâpuriturile de odinioară. Le-am ales pe cele mai răsărite, ca să am cu ce închide uşa.

. Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi.

. Udrea, nu uita, ţara nu-i poşeta ta.

. Băse, nici nu ştii, cât de Boc începi să fii.

.Constituţia nu-i hârtie igenică.

.Nu suntem manipulaţi, suntem săraci.

.Zonă poluată politic. Nu lăsaţi politicienii să acapareze Piaţa Universităţi.

.Viitorul sună la 112.

            Ultimul, într-adevăr, închide toate uşile.

            Motive suficiente, din cele spus până aici, pentru o sugestie umilă: să ştergem din calendarul nostru acest Întâi Mai Muncitoresc. Să-l dăm uitării şi să  ne reîntoarcem la datinile noastre străbune, la Ziua de Armindeni. Să punem crengi de salcie la ferestre, brazdă înverzită pe pragul casei şi catarge de fag în faţa porţii. Să ne apere. Să ne aducă sănătate şi să ne alunge urâtul şi sărăcia.

Madrid, Mai 2014/2017

© Fereastra lui Darie. Text disponibil sub rezerva menţionării sursei.