Până
una alta, până când poporul român va ajunge să se înţeleagă cu guvernul; până
când guvernul va ajunge să înţeleagă cu statul şi până când statul va ajunge să
se înţeleagă cu ţara, nu cred că vom ajunge unde dorim. Pentru că toate lucrurile
vin de se leagă şi nimic un va funcţiona
bine şi de adevăratelea.
Există
multe punţi obligatorii între aceste entităţi, şi unele au sens unic; de unde şi
zicala circumstanţială „până treci malul”. Circumstanţială, pentru că dincolo de mal, indiferent cu cine te-ai făcut
frate, nu te mai interesează decât drumul propriu.
Guvernul
actual şi-a făcut prea mulţi fraţi şi nu poate să se despartă de toţi şi
dintr-odată. Unii sunt puternici şi-l pot scufunda la mijlocul râului. Alţii
aşteaptă să-i vadă mersul ca să-i pună piedică. Unii sunt vistiernicii. Numiţi
astfel când erau oameni cinstiţi. Acum sunt guvernatori, directori, bancheri, etc.,
fiinţe care n-au bani, dar pot face orice cu banii tuturora. Alţii – până se vor găsi alţii, că e mare
nevoie de alţii – sunt politicienii, care-şi spun clasă politică pentru a se
deosebi de clasa muncitoare şi păturile de mijloc, mai multe ca oricând, nu în
funcţie de ce ştiu, ci cu ceea ce se ocupă.
Partea
urâtă a poveştii e că politicienii sunt cei mai numeroşi, aproape infiniţi.
Pentru că oricine care face politică se crede politician. Şi nu-i chiar aşa.
Politică pot face şi eu, dar nu vreau; şi dumneata, dacă doreşti. Politică se
face peste tot, pe şanţul şoselei, în programele de televiziune, jos, pe malul Dâmboviţei,
în Parlament şi sus, pe dealul Cotrocenilor, la Preşedinţie, unde se
adună toate drumurile. Vine un drum şi pleacă patru, câte unul pentru fiecare
punct cardinal. Important e să şti azimutul – căci fostul marinar numai asta
ştie - şi să te aşezi în punctul acela, cât mai departe de bunul simţ. Pentru
că în politică – politica din zilele noastre - trebuie să înveţi să te fereşti de principii
şi de morală; mai periculoase decât gropile, şanţurile şi capcanele
vânătorilor.
Nu
cred, în condiţiile crizei financiare de azi, care macină peste tot, în toată
lumea, mai ales grâul altora, că există posibilitatea ca personajele poveştii
noastre să ajungă să se înţeleagă între ele. Pentru că toate, dar absolut
toate, chiar şi cele nenumite, trebuie să se înţeleagă mai întâi cu poporul.
Fără de care nu există nici guvern, nici stat, nici parlament, nici
preşedinţie. Bineînţeles, nici ţară. Lucrul cel mai important dintre toate,
adică exact ce se încearcă să nu mai fie şi în mare parte s-a şi reuşit. Încă
puţin şi vom rămâne fără nici un mal, ceea ce înseamnă că nu va mai fi nevoie
de nici o punte.
Ne mai
rămân, totuşi – niciodată nu trebuie să ne pierdem speranţa -, ne mai rămân
miracolele. Întregi sau pe jumătate. Un miracol întreg, de exemplu, ar fi fost
ca guvernul să ridice salariile, pensiile, ajutorul de şomaj si ajutoarele
sociale şi, în acelaşi timp, să coboare preţurile, impozitele şi taxele de orice
natură. Şi nu a făcut asta, prin ultimele hotărâri coborând tot ce trebuia să
urce şi lăsând să urce tot ce trebuia să coboare; păstrându-şi astfel puntea
către stat – entitate făcută din multe altele, deci divizibilă – şi rămânând
fără nici o punte către popor, singura entitate indivizibilă, divizată, după
hotărâri, cu o ploaie nouă de taxe şi impuneri. Gesturi de naufragiat.
Recunosc,
în situaţia dată, miracolul întreg nu se mai putea îndeplini. Nimeni n-a mai
reuşit lucrul acesta. Dar se putea recurge la un miracol pe jumătate: să lase
câştigurile aşa cum sunt – pentru că sunt cele mai joase din toată Europa – şi
să dea mai jos unele preţuri şi unele obligaţii fiscale, multe dintre ele absolut nefireşti. Nu spun să
le coboare pe toate – sunt atent la sensuri -, spun unele, şi
ştiu bine ce spun. Şi mai ştiu că la stabilirea acestei jumătăţi de miracol
trebuia să fie prezent şi statul prin reprezentantul său direct, adică
preşedintele ţării. Pentru că domnia sa răspunde de independenţa şi suveranitatea
acesteia. Şi tot excelenţei sale îi revin prin Constituţie câteva obligaţii
exclusive, între care, în cazul de faţă, stoparea fenomenele care uzurpă bunul
mers al ţării, înţelegându-se de la bun început că ţara trebuie sa meargă bine.
Nu am
aflat în conţinutul hotărârilor de acum nici o picătură de morală şi nici o
umbră de bun simţ. Numai politică proastă. Proastă de două ori. Odată, pentru
că vine din izvoarele noastre lovite de secetă artificială prelungită. A doua
oară, pentru că vine de la alţii care, loviţi de aceiaşi suferinţă, umblă după
apa altora, în toate părţile.
Din
cauza acestora, guvernul n-a fost în măsură să împlinească nici măcar o
jumătate de miracol. Şi-ar fi tăiat punţile pe care circulă de ani de zile; s-a
dus la vecini ori de câte ori a rămas fără pâine şi s-a întors cu grâul gata
măcinat; pe datorie, întotdeauna la termen fix. Pentru că şi cel care-ţi dă
făina ştie când are nevoie să i-o dai înapoi împreună cu uiumul, prestabilit şi
acceptat. Ca să nu batem câmpii, traducem: e vorba de bani împrumutaţi şi
dobânda acestora. Plus penalizările...
De
punţile acestea nimeni nu se mai poate lipsi. Dintr-un motiv sau altul, nimeni
nu mai depinde de sine însuşi şi, deci, nici noi nu mai putem face nimic fără
alţii. Ceea ce nu înseamnă să nu facem ce putem şi dorim să facem, lăsându-i pe
alţii să facă tot ce vor, acasă la noi. Pentru că s-ar putea să rămânem fără
casă. Toţi cei care trăiesc azi în stradă – din ce în ce mai mulţi -, nu mai au
casă. Dar până ieri au avut.
Dacă nu am aflat în hotărârile de acum ale guvernului
nici o picătură de morală şi nici o umbră de bun simţ, am văzut şi continui să
văd cu ochiul liber o lipsă totală de sinceritate şi tot pe atâta secretism. Păcate
mari, ca primele două. Şi nu cred, indiferent de pregătirea şi capacitatea sa
intelectuală şi politică, nu cred că guvernul actual nu ştie de ce au secat
izvoarele avuţiei naţionale. Nu cred că nu cunoaşte vinovaţii şi cum, când şi
cu ajutorul cui, au săvârşit această faptă.
Eu nu sunt guvernul, nu am pregătirea nici ambiţia să
rezolv ceea ce nici el nu poate rezolva. Pot, ca simplu cetăţean, cu dreptul la
liberă exprimare, să-mi spun opinia. Şi, ca să coborâm la concret şi practic,
mă opresc asupra unui singur capitol din multele răvăşite de ultimele hotărâri.
Astfel, sunt sigur că guvernul ştie mai bine decât ştiu eu că pensionarii nu
sunt plătiţi pentru ceea ce fac acum, ci pentru ceea ce au făcut înainte.
Pensia nu-i decât o restituire parţială a valorii muncii lor de zeci de ani de
zile. O dobândă modestă a acestei valori-capital, tezaur care rămâne pentru
totdeauna la stat.
Iată nesinceritatea şi, lângă ea, secretismul: guvernul
ia de unde n-a pus nimic, timp în care foarte mulţi au pensii nedrept de mari,
astronomice în raport cu cele mai mici. Valoarea punctului de pensie este un
artificiu contabil necesar, dar imbecil în clipa când se strecoară în el
politica. Toate guvernele, europene şi nu numai, se confruntă cu această
problemă socială gravă, agravată de curba demografică, pulverizată –
pretutindeni lumea e mai bătrână decât altădată -, agravată a doua oară de
economia reală şi piaţa muncii, care în ultima vreme nu mai produce decât
şomaj. Socoteala – aritmetică elementară – că un salariat de azi acoperă cu
valoarea muncii sale, să zicem, un pensionar şi un şomer, e un calcul la fel de
artificial şi de nedrept, cât timp valoarea muncii salariatului e şi ea
artificială, grevată de tot felul de factori, mai ales politici. Şi mai grav e
că, oricât ar fi de exact, calculul e numai un diagnostic. Nu şi un tratament.
Nici unul din guvernele, europene şi nu numai, nu a
reuşit, în condiţiile de azi, să găsească o soluţie bună (nu ideală), dar nici
unul, absolut nici unul, n-a recurs la un tratament contraindicat, precum
guvernul român, salvând boala, dar nu şi pacientul.
Din nefericire, calculele ultime s-au făcut în funcţie de
cine ţipă mai tare. Şi sunt calcule fals-adevărate. Este adevărat că avem în
jur de un milion de şomeri. S-a numărat bine şi atâţia sunt, la vedere. Dar e
fals, pe de o parte, pentru că un şomer român nu-i tot una cu un şomer din altă
parte. Pentru că, în conţinutul său, şomajul e deosebit, vine din profesii şi
sectoare diferite şi poate dura mai mult sau mai puţin. Şi e fals, pe de altă
parte, pentru că ignoră, desconsideră şi îşi bate joc de şomerii noştri nevăzuţi.
Nu-i o observaţie inutilă. Cele câteva, cel puţin 3
milioane de români, care nu mai trăiesc, nu mai locuiesc şi nu mai muncesc în
ţară, sunt şomerii noştri nevăzuţi,
un produs tragic al guvernelor postdecembriste, fericite că au scăpat de ei.
Fericite odată, pentru că nu au mai avut nici un fel de obligaţie faţă de ei.
Fericite a doua oară, pentru că, atât cât au putut să aducă acasă, ponderea lor
la constituirea PIB-ului urcă până la 7 la sută – dacă ştiu eu bine –, în vreme
ce 34 la sută din acest PIB – dacă ştie bine guvernul – se află ìn mâinile
milionarilor, imensa lor majoritate produsul Corupţiei – majestăţile se scriu
cu majusculă –, care bântuie peste tot, nu prin subterane – pe acolo circulă
numai munca la negru, comerţul negru şi traficul de toate culorile -, ci la
vedere, fără ruşine şi fără sediu ministerial. Pentru că face economie şi îşi
are sediul în toate ministerele, spre ruşinea Guvernului şi neruşinarea Justiţiei.
Pe Tabelul Naţional
General, instrument care poate înlocui Anuarul
Statistic de altădată, alături de Majestăţile numite şi nenumite, trebuie
să figureze neapărat şomerii noştri
nevăzuţi. Chiar dacă nu se vor mai întoarce acasă niciodată. Şi vă asigur
că, în necunoscuta lor mare majoritate, nu se vor mai întoarce. Nici prin
descendenţi...
Nu merg, deocamdată, mai departe. Nu am, am spus,
pretenţia să rezolv eu ceea ce nu poate rezolva guvernul. Şi nu e nimeni
obligat să fie de acord cu opinia mea. Nu mă supăr nici dacă va fi – şi va fi –
apreciată drept o părere proastă şi inoportună. Toate instituţiile statului
sunt ticsite cu salariaţi pentru cele mai neaşteptate funcţii, plătiţi
împărăteşte din banul public. Ca să nu mai vorbim de cei ce ne dau sfaturi care
le folosesc numai lor. Acei minunaţi „consilieri” aduşi din afară – mai ales la Preşedinţie -, precum
i-am avut, cândva, pe cei sovietici.
Plătiţi şi aceştia tot din banul public.
Există - o susţin cu certitudine – domenii economice care
vor fi lovite rău de buzduganul ultimelor hotărâri. Şi există, altele sau
aceleaşi, precum agricultura, industria uşoară sau silvicultura, care, cu
puţină bună (şi nu rea) credinţă, ar putea însemna un miracol pe trei sferturi
pentru redresarea noastră economică şi financiară.
E timpul ca, măcar acum, politicienii să-mi contrazică
opinia despre ei şi să coboare în stradă, umăr lângă umăr, încercând să
îndrepte ceea ce se mai poate îndrepta. Şi nu cred că e bine să complicăm
lucrurile până nu mai ştim cum să le rezolvăm. Mai cu seamă când sunt foarte simple
şi le poate înţelege până şi domnul Emil Boc: criza financiară globală, deci şi
a noastră, n-a venit peste noapte, absolut singură. Întâi se adună norii, apoi
vine ploaia, fulgeră şi trăsneşte, dar ai timp să te adăposteşti, să-ţi faci
rost de umbrelă şi să nu stai degeaba până trece furtuna.
Ori, în
cazul nostru, de foarte mulţi ani, în toate domeniile muncii – resurse,
mijloace, mână de lucru, etc. -, socotindu-se că avem să dăm şi la alţii, iar
acoperişurile mai rezistă, nu ne-am mai îndeletnicit decât cu politica şi
sărbătorile electorale.
Financiară
în cele din urmă, criza a fost mai întâi economică. Iar economia – ca să înţeleagă
şi personajele poveştii noastre – se conduce după principiul simplu, stabilit
de înţelepciunea zicalei ştiută de toţi: de unde nu pui, nu poţi să iei. Ştiută
dar nerespectată: s-a luat, s-a luat mult şi repede, şi nu s-a pus decât foarte
puţin, prost şi la întâmplare (nişte petece), ignorându-se clasa muncitoare
pentru a face loc clasei politice, care a luat cel mai mult, devenind ceea ce
se vede: o castă pestriţă de neisprăviţi agresivi, care au isprăvit ţara, punând
în loc Sărăcia şi Corupţia.
După douăzeci de ani de libertate şi democraţie – se scrie şi se publică peste tot în lume – România e a doua cea mai săracă ţară din UE
şi cea mai coruptă dintre toate, conform tuturor baremelor. Scrie şi se
publică peste tot, numai la noi se scrie şi se publică orice altceva. Ca şi când
am trăi într-o altă ţară.
Că
mulţi din indicii baremelor care ne măsoară suferinţa, sunt nişte tâmpenii
plătite tot din banul public (comunitar) şi nu sunt valabile nici pentru ţările
cele mai sărace din Lumea a Treia, nu are importanţă. Nu, Lumea a Treia n-a
dispărut, dar e ocupată să ajute fostele metropole, care au avut grijă, le-au
recunoscut independenţa, dar şi-au păstrat privilegiile politice şi resursele
naturale.
Nu sunt
surprins, citind, ascultând şi văzând ce
scriu şi publică mijloacele mass-media de la noi: bârfe gratuite, denunţuri
false, acuzaţii neverificate, scandaluri neconsumate, urgii pământeşti şi
catastrofe cosmice, posibile sau virtuale, totul într-un limbaj, până şi
acesta, lipsit de gramatică, de morală şi de bun simţ.
Acum,
că se apropie mineriada din iunie 1990, sunt pline peste tot cu ce a fost, n-a
fost sau ar fi putut să fie, repetând-o aievea sau pregătind alta. Apoi vine
fotbalul, vin concediile, toamna, strugurii...
Un
lucru urât pe care l-am observat după catastrofa hotărârilor guvernamentale, e
că aceste mijloace mas-media, croite pe manechinele politicienilor de azi, au
găsit soluţia crizei în demiterea guvernului. M-am cutremurat, ascultându-l şi
văzându-l pe unul dintre „formatorii de opinie”, comunicând demisia ireală a
primului ministru: „aşa ştiu eu, deşi pot să mă-nşel.” Astfel a bâguit fostul
(in)formator de opinie din presa comunistă de alaltăieri, uşurând somnul
oamenilor cu cea mai nefericită soluţie, în vreme ce înnoitorii de opinie descriu
pupitrul de navă cosmică al closetelor din Japonia.
În
schimb, nici unii, nici ceilalţi n-au văzut ceea ce a văzut toată lumea: comunicarea
ultimelor hotărâri guvernamentale s-a făcut pe două căi paralele şi simultane,
atât de primul ministru, cât şi de preşedinte, cu aceiaşi lipsă de sinceritate
şi acelaşi secretism. Sunt multe taine urâte în conţinutul acestor hotărâri şi
ar trebui spuse, pentru că oamenii înţeleg şi sunt în măsură şi în stare să
ierte greşelile altora.
Nu era
nevoie ca două voci să transmită una şi aceiaşi nenorocire. Oricum, îngăduiască-mi-se
să spun că preşedintele nu avea de ce să comunice acest lucru, după cum nu are
voie să meargă la posturile de televiziune private (nu privatizate) ca să spună
bancuri despre persoana sa (şi Dumnezeu). Competenţele acestea nu-i sunt
conferite de Constituţie.
Dar
când apa plată e mai scumpă decât berea, când vinul e mai ieftin decât
strugurii, când brânza e mai scumpă decât carnea de porc, când carnea de pui e
mai ieftină decât ciupercile, când merele şi nucile noastre sunt mai scumpe
decât portocalele şi nucile de cocos, atunci da, e dator, prin aceiaşi Constituţie,
are obligaţia exclusivă să meargă în piaţă şi să paralizeze mafiile mixte din
piaţa liberă şi comerţul privat.
Îi
mulţumesc bunului anonim (de regulă, anonimii nu au această însuşire) care mi-a
trimis preţurile exacte la aceste produse şi multe altele, la fel de alarmante.
Tot domnia sa îşi încheie lista dezastrelor cu această menţiune: „La noi,
oamenii neinstruiţi sunt mai „scumpi” decât oamenii valoroşi, care, pentru a
supravieţui, se „vând” ieftin...Îi mulţumesc şi-l recompensez: mai există o
categorie de oameni. Cei inteligenţi. Inteligenţi nu prin ceea ce gândesc, ci
prin ceea ce îţi dau de gândit.
27 Mai, 2010
------------------------------------------------
Notă : Las cititorului libertatea de a aprecia singur diferenţa dintre realitatea anului 2010 şi cea de acum.
R. Fereastra lui Darie- 2017
